Găzduite într-o publicaţie-fanion a prestigiului şi onorabilităţii discursului cultural din ultima jumătate de secol, România literară, ideile despre lume şi viaţă ale lui Sorin Lavric sunt contrapunctul ţanţoş a ceea ce înseamnă vorbire de bun simţ după calapoadele lumii de azi. Multe dintre opiniile exprimate în articolele sale intră, probabil, sub incidenţa precauţiei afişate pe pagina a doua a revistei, în care se arată că „Uniunea Scriitorilor din România nu este responsabilă pentru (…) conţinutul materialelor publicate“.
Natura neoconservatoare a gândirii lui Lavric nu e o noutate, dar mostrele prin care se lasă argumentat acest tip de gândire sfidează întotdeauna previzibilul. O colecţie grăitoare oferă o recentă critică a corectitudinii politice şi a Şcolii de la Frankfurt, intitulate Flagelul corect, apărută în numărul 30 a.c. al României literare. Ce avem aici?
În primul rând ideea că filosofii se împart în „legitimi“ şi „ilegitimi“. Aşa, „gânditori precum Spengler, Heidegger sau Carl Schmitt“, numiţi emfatic „filosofi germani“ şi „intelectuali legitimi din Germania“ sunt puşi într-o favorabilă antiteză cu „oficina de la Frankfurt“ şi „marxiştii ilegitimi“ Adorno, Marcuse, Horkheimer ş.a. Legitimitatea ţine, aşadar, de culoarea cămăşii. Mai departe, se poate afla că legitimitatea n-are nimic de-a face cu corectitudinea sau cu pretenţiile democrato-egalitariste ieşite din fumul Revoluţiei Franceze şi al trabucurilor marxiste. Legitim e doar fumul de pipă care aureolează credinţa că egalitarismul e un construct dat de-a dura/ ori de câte ori îşi face treaba natura. Astfel, „marote“ ale Şcolii de la Frankfurt ca „lupta dintre sexe, lupta dintre studenţi şi profesori, lupta dintre defavorizaţi şi privilegiaţi, dintre minorităţi şi majoritate, dintre săraci şi bogaţi, dintre discriminaţi şi discriminatori, dintre negri şi albi, dintre heterosexuali şi homosexuali etc.“ n-ar ilustra o consecinţă regretabilă a unui mod defect de a înţelege societatea, consecinţă demnă de a fi pusă pe tapet şi corectată juridic, ci un conflict natural căruia trebuie să-i cadă victime „nevolnicii de la natură“. Mai mult: după şcolerii de la Frankfurt, sursa nedreptăţii ar fi fost, zice Lavric, „o diferenţă inerentă naturii umane (sex, vârstă, înzestrare nativă, statut social, familie, confesiune, etnie), caz în care numai desfiinţarea diferenţei putea duce la eliminarea discriminării“. Aşadar, sărăcia, statutul de minoritar, statutul social, etnia şi lipsa privilegiului sunt, după Lavric, date naturale – ca sexul şi vârsta –, cărora nu li te poţi sustrage şi pe care nici un proiect raţional nu le poate corecta. (În acest caz, ne putem întreba însă în virtutea cărui ascendent natural îşi arogă Sorin Lavric dreptul de emiţător de opinie câtă vreme nu i se cunosc strămoşi cu sânge regal sau nobiliar şi nici popă nu este? Nu cumva în virtutea „nenaturalelor“ pretenţii care au dus la generalizarea învăţământului gratuit, a abolirii privilegiilor istorice şi a altor libertăţi cu iz egalitarist?) Că e vorba de un conflict natural, în faţa căruia cultura şi raţiunea umană nu pot decât să asiste neputincioase ne-am lămurit. Dar care sunt actorii acestui conflict mistificat de corecţii politic? Iată-i: e vorba de „a-i favoriza pe cei slabi în dauna celor buni. E o perpetuă instigare împotriva elitelor cu inocularea speranţei că într-o zi inferiorii vor ajunge sus“. Cei slabi vs. cei buni; elite vs. inferiori; poziţiile sunt garantate pentru eternitate, nimic nu le poate clinti. Observaţi că Sorin Lavric nu zice „puternici“, antagonistul natural al lui „slabi“, zice direct „buni“, atestând relaţia de implicită echivalenţă între „puternici“ şi „buni“. Şi dacă puternicii sunt cu necesitate buni, e natural, desigur, că antagoniştii (mai bine spus, supuşii) lor nu pot fi decât de trei categorii: „tinerii naivi“, „persoanele neputincioase“ şi „rataţii“ resentimentari, care nu vor să fie „martorii victoriei celor apţi“ (aşadar, pe lângă buni, puternicii sunt şi singurii apţi). Mai la vale, cele trei categorii fuzionează decis într-o „devălmăşie de zdrenţe umane“ – unde, curios sau nu, sunt incluşi analfabeţii şi „adepţii feminismului“. Aici, doar un lucru ar fi de comentat (altminteri cine naiba s-ar apuca să conteste că analfabetismul e o nevolnicie de care doar natura e culpabilă?): locul femeii pe scara ierarhiei naturale atestate prin dreptul istoric. Dar pentru asta trebuie să prelevaţi un alt articol al lui Sorin Lavric, Cuceritorul (România literară, nr. 13, a.c.), din care spicuiesc doar: „Nimeni n-ar mai vorbi azi de Lucia Popovici-Lupa, Maruca Cantacuzino sau Cella Delavrancea dacă n-ar fi stat lângă Nae (Ionescu). În schimb, o femeie autocefală al cărei destin solitar devine reper valoric e fie un accident fericit, fie un caz patologic“. Două mii de ani de experienţă şi tradiţie îi îndreptăţesc lui Lavric concluzia că „femeile de rasă au vocaţie saprofită, parazitând faima bărbaţilor celebri“.
Revenind la Flagelul corect, corectitudinea politică şi utopia egalitaristă ar purta, crede Lavric, chiar vina ciocnirilor de azi ale Europei cu Islamul: „Această sinucigaşă smerenie a dus la pierderea imunităţii Occidentului în faţa oceanului de emigraţie araboafricană, care, inundând U.E., a preschimbat-o într-o bombă demografică a cărei tensiune va culmina în războaie religioase“. Nu colonialismul şi războaiele în care cei mai „puternici“ i-au antrenat pe cei „nevolnici“ ar fi, deci, de vină, ci pretenţia că toţi suntem egali: asta i-a făcut pe „nevolnici“ să scoată capul din găurile prin care i-a „legitimat“ istoria şi să vină să ne asalteze. Aşa o fi. Dar care e soluţia lui Lavric? Ceva mai avansat decât „corectitudinea“? Nu, ci soluţia verificată de străbunii noştri cu secole înainte de Revoluţia Franceză: spada şi crucea (mânuite discreţionar atât pentru cuminţirea autohtonilor, cât şi a alogenilor).
Sprijinită pe experienţa celor două mii de ani de religie şi „civilizaţie“, teoria lui Lavric se sprijină, cum-necum, şi pe ştiinţă – ştiinţele naturii: „Natura omului nu poate fi schimbată, după cum vor marxiştii. Aşa cum dintr-un cerb nu poţi să faci o broască, nici dintr-un britanic anglican nu poţi face o marionetă multiculturalistă“. În altă publicaţie, cu rang mai mic decât România literară, dl Lavric vorbise despre „vulturul german“ faţă cu tot soiul de păsăret debil, de alte etnii, pe care natura l-ar fi hărăzit statutului de victimă. Cei care circulă cu metroul (=păsăret debil) nu s-ar putea compara prin natură cu germanul voiajor a(e)rian de business class. Chiar aşa! Şi dacă gânditul e afacere privată, grav devine abia faptul că ajunge „legitimat“ în foi cu ştaif, ca RL. Ştiinţa lui Lavric se reduce, prin urmare, la un darwinism social de joasă speţă, nimic nou şi nimic mai mult: aşa se vorbea pe la finele secolului al XIX-lea, în unele medii cu pretenţii ştiinţiste din care s-au recrutat apoi soluţii dintre cele mai nefaste la adresa umanităţii. Numai că dacă a vorbi ca Herbert Spencer în secolul XIX putea părea onorabil, a face asta în secolul XXI (eventual şi fără să ştii c-o faci) înseamnă că secolul XX a trecut degeaba. Plus că, ştiinţific, teoria cu cerbul şi broasca e infirmată: de când cu modificarea genetică a organismelor, s-a demonstrat că poţi face, din broască, pătlăgică.
Autor: TEODORA DUMITRUApărut în nr. 530