In „Salonul literar“ de la Odobesti, redactorul sef al publicatiei vrâncene, Culita Ioan Usurelu, semneaza un interviu exceptional cu acad. Eugen Simion. De ce si in ce sens „exceptional“? Interviul, respectiv raspunsurile criticului si istoricului literar sunt exceptionale prin accentul coplesitor de normalitate si firesc pe care il contin. Ca sa reiau titlul unei excelente carti din 1979 a lui Mircea Iorgulescu, este vorba despre ilustrarea stralucita a „firescului ca exceptie“, un paradox de mare actualitate dar cu radacini mai vechi, si nu doar „comuniste“, in cultura româna. O cultura napadita din când in când de naprasnice viziuni „cioraniene“ nutrite de o voluptate a autoflagelarii rareori intâlnita.
Acestei inclinatii a spiritului nostru vesnic neasezat si neispravit i s-a spus in mai multe feluri cel mai nimerit fiind, mi se pare, acela de „adamism“: la fiecare macaz al istoriei niste acari nebuni muta vagoanele cu valorile românesti de toate felurile pe o linie care impinge trenul sa deraieze. „Curatenia“ aceasta pustiitoare prin ograda valorilor si miturilor nationale e pusa sub semnul revizuirilor lovinesciene, când, de fapt, e vorba de pulsiuni „rolleriste“ cu efecte devastatoare pentru trecutul mai apropiat sau mai indepartat. Sub acest aspect, respectul firesc al valorilor si al continuitatii lor a devenit o exceptie. De aceea este exceptional un interviu ca acela acordat „Salonului literar“ de acad. Eugen Simion: criticul nu spune mari noutati, dar ramâne de o rara consecventa in sustinerea unor criterii de judecata literara si revizuire estetica formulate si exemplificate in practica scrisului lor de marii critici români, Maiorescu, Lovinescu, Calinescu. Astfel, despre revizuiri: „Am scris de multe ori despre aceasta tema. Volumul al saselea din «Fragmente critice» se cheama «Ne revizuim, ne revizuim…». Spun aici cam tot ce stiu pâna acum despre revizuirile morale si revizuirile critice. Atrag atentia asupra faptului ca ele nu trebuie confundate. Nu trebuie sa refuzam opera numai pentru faptul ca autorul ei n-a fost, intr-un moment al existentei lui, la inaltimea talentului sau. Atât, nimic mai mult. De 20 de ani nu facem, din nefericire, decât sa amestecam criteriile si sa vorbim despre revizuiri fara a le face in sens lovinescian. O imensa, insuportabila «palavrageala», cum spuneti. Am facut eroarea sa-i iau in seama pe acesti oameni de vorbe si acum imi pare rau ca mi-am pierdut timpul cu ei“. Despre revizuirea lui Eminescu: „Eminescu este victima a doua fatalitati, a doua tipuri de paranoia: 1) una care il supraliciteaza, terorizându-ne pe toti prin discursuri encomiastice si goale, insultatoare, in fond, pentru poet prin lipsa lor de masura si imaginatie si 2) alta – paranoia negationista – ca raspuns la cea dintâi. Nu stiu care este mai nociva. Este limpede ca nu avem de ales intre detractorii si zelatorii lui Eminescu“. Cum reactioneaza criticul fata de „revizuirea“ lui Marin Preda? „Cum sa reactionez? Scriind despre opera lui si incercând, astfel, sa dovedesc ca detractorii lui Preda n-au dreptate. Unii, mai vechi, s-au compromis singuri prin tenacitatea urii lor nediferentiate (Gh. Grigurcu, Al. George), altii mai noi si mai titrati (Eugen Negrici) trebuie demontati cu argumente estetice. Am facut si fac acest lucru, trebuie sa marturisesc, cu neplacere. Nu-mi place sa fiu avocatul apararii, nici al acuzarii. Vazând insa ca putini dintre criticii literari de azi se arata preocupati de ceea ce se intâmpla cu valorile noastre spirituale, am intervenit de câte ori am putut si am avut unde caci nu-i usor sa gasesti un loc unde sa raspunzi unui atac in presa noastra libera si independenta“. Adevaruri crude si nu tocmai insolite despre „independenta“ de opinie in presa si institutiile culturale de azi: „Ce-mi displace, ce ma ingrijoreaza e faptul ca unor cronicari literari le este teama sa scrie despre cartile mele. Sa nu se supere cine stie cine… sa nu se supere, de pilda, dl Roman Horia Patapievici si sa le taie bursele sau directorul unei reviste literare sa le interzica sa mai publice. Aceasta lasitate este primejdioasa. Nu-i critic cu adevarat cel care nu invinge in el teama de a spune ce crede despre o carte indiferent de cine este scrisa. Se practica, cred, complotul tacerii. Socoteala proasta in critica, dupa opinia mea. Diplomatie perdanta“. Chestionat asupra propriului trecut, ce nu-i lipsit de persecutii, criticul ii desfide pe profesionistii suferintei dar si pe anumiti disidenti ce-si reclama rasplata jertfei patriotice pentru nevrozele suferite in trecut: „Ce rost are sa ma vait, azi, de ceea ce mi s-a intâmplat acum 50 de ani? N-am vocatie de bocitoare si nu-i iubesc pe ilegalistii care ne asasineaza cu dosarele lor. Altceva este important, dincolo de suferintele noastre. Opera. Unde-i Opera? Ce-ai facut, cu alte vorbe, cu suferinta, cu injustitia ta? Vrei doar rasplata jertfei tale patriotice? Daca numai asta vrei, vrei putin. Imi plac oameni ca N. Steinhardt care, trecând prin puscarie, au luminat prin scrierile lor calea suferintei, au descatusat umanul din spiritul lor atins de cruzimile istoriei. Am invatat multe cât timp am fost cinci ani somer la inceputul carierei mele intelectuale. Am invatat intre altele, ca nu trebuie sa fii prizonierul urii. Ura este contagioasa si pentru spirit, ura este paralizanta si sterila“. Cu privire la „mica diversiune“ cu acuzatia legata de editarea in format electronic a manuscriselor eminesciene, desi „vexat“, criticul e generos cu detractorii sai: „Nu ascund faptul ca istoria sa retina ca in anii de gratie 2009 – 2010 au existat indivizi care au protestat si s-au adresat Procuraturii cerând pedepsirea mea penala pentru ca am cheltuit banii natiunii publicând, in facsimil, manuscrisele lui Eminescu. Poate numele pe care le-ati pronuntat vor ramâne in istorie in acest fel. Dar ce sa zic de ele când Presedintele Uniunii Scriitorilor numeste manuscrisele in discutie «maculatoarele lui Eminescu»?“. Desigur, cu o constiinta de sine regretabila, „repetentul national“ ne-a lasat, prin mâna lui Maiorescu, bietele lui „maculatoare“ cu pretul actual al carora milioane de premianti sarmani ar fi capatat azi caietele pe care nu le au… In fine, in mod nu tocmai surprinzator, dl Eugen Simion se teme de… filozofi: „In tineretea sa, Noica visa, intr-adevar, un stat condus de filosofi, mai târziu si-a schimbat insa gândul, citându-l pe Erasmus, care, la rândul lui, comentându-l pe Platon, punea la indoiala folosul pe care il aduc filosofii când se amesteca in treburile politicii: gândindu-ma cine a fost ministrul (consilierul) lui Neron, tot mai vreti ca filosofii sa vina la putere?! Nu-i nimic de adaugat…“. Cu aceasta parere a dlui Simion despre „consilierul“ imparatului nebun nu pot fi intru totul de acord. Realitatea il dezminte. Suntem obligati sa observam ca, in realitate, indepartatul model al consilierului Seneca s-a intrupat intr-un filozof contemporan devenit consilierul imparatului, care numai nebun nu este, chiar de-i gol. S-apoi, cum sa uitam ca alt filozof, un „Kierkegaard“ al zilelor noastre, a devenit si el ministrul imparatului?
Adevarul (!) e ca, in ciuda punerii la indoiala de catre Noica a folosului pe care-l aduc filozofii când se amesteca in treburile politicii, modelul respectiv este productiv. Aduce beneficii, inclusiv ori mai ales patriotice. Asta se poate vedea si pe micul ecran, cât o fi el de „mic“. I-am vazut recent pe filozofi conversând pe micul ecran. Benefica – intrucât spirituala – pentru popor, prestatia lor filozofica mi-a stârnit, deodata, un dor fara satiu de Teodor Mazilu. In definitiv, la ce ar folosi asemenea emisiuni de nu ne-ar rascoli memoria si constiinta, facându-ne sa redescoperim intr-o lumina noua pe cei aparent uitati, mari scriitori si mari filozofi? Pe mine, unul, emisiunea respectiva, printr-un puternic efect de contrast, m-a impins sa-l recitesc si sa-l descopar inca o data pe Teodor Mazilu, cu „Acesti nebuni fatarnici“ ai lui si cu „Prostii sub clar de luna“, cu „Don Juan moare ca toti ceilalti“, „Frumos e in septembrie la Venetia“ dar si cu „O sarbatoare princiara“. Ce descoperim in lumea lui Mazilu? Intâi, ca e o lume mult mai apropiata, confraterna, de aceea a noastra de azi, decât lumea vesela si luminoasa a verilor nostri din piesele marelui Ion Luca Caragiale. Si mai descoperim, ascultându-l pe Mazilu, ca acest alt mare scriitor român ne-a descris pe noi insine pe când noi inca nu eram: ce satisfactie mai mare decât sa descoperi viitorul de azi in trecutul prezentului de ieri? Personajele lui Mazilu sunt abia azi vizibile slabei puteri a dioptriilor noastre de ieri: dar ele vorbeau atunci ca sa le auzim si vedem azi in toata splendoarea si sonoritatea lor. Iata câteva exemple: „Gogu: N-ai spus ca te apuca greata numai când te gândesti la ce afaceri murdare invârtesc? Clementina (il asculta nedumerita): Greata, am spus eu ca m-apuca greata? (cu demnitate) Poate ma confunzi Gogule … Gogu (tiranic): Nu te confund. Ai spus ca te-apuca greata. Clementina (sincer indignata): Pe mine, greata? Eu, iubita ta ?! Gogule, uita-te in ochii mei! Gogu: Clementina, degeaba negi … Ai spus ca nu duc o viata demna, ca ar trebui sa muncesc cinstit, ca toti oamenii. Clementina (pare zdrobita de acuzatiile barbatului): Am spus eu ca trebuie sa muncesti cinstit? Poate a fost o scapare, Gogule. Cine stie ce era in capul meu in momentul acela … Gogu (continua atacul) : Ai spus ca ai si tu parerile tale despre viata. Ca, in definitiv, nu esti o roaba. De câte ori nu ne-am certat pe tema asta? Ca tu detesti minciuna … Clementina (profund indignata): Eu detest minciuna? Minciuna, Gogule? Gogu: Da, minciuna. Ai spus ca si tu esti om. Clementina (isi pierde rabdarea, nu-si aduce deloc aminte de asa ceva): Am spus eu ca sunt si eu om?! Gogu: Da, chiar asa ai spus. Ca, in definitiv, si tu esti om. Clementina (dramatic): Nu-i adevarat“.
Acelasi Gogu despre delictul increderii: „Ce motive ai avut sa ai incredere in mine? Ti-am dat eu vreun motiv? A fost atitudinea mea de asa natura? Nimeni n-are incredere in mine. Nici mama, care m-a nascut si m-a alaptat. Taica-meu se uita chiorâs la mine. Fratii mei se sperie numai când ma vad. Nimeni n-are incredere in mine si pe buna dreptate. Absolut nimeni. Nici macar la serviciu. Tuturor le par neserios, aproape suspect. (Cu dispret) Te-ai gasit tocmai tu sa ai incredere in mine“. Sau: „Eu pastrez totdeauna o rezerva de lasitate si atunci stiu ca nu mi se poate intâmpla nimic. Lasitatea ma face invincibil“.
Iata noul decalog: noua religie a unei lumi ce ni se dezvaluie cu o sinceritate plina de fervoare teatrala. E lumea noastra. Sa nu-l credeti pe autor, pe Teodor Mazilu. Eroii lui nu sunt nici „prosti“, nici „nebuni fatarnici“, ci unii foarte inteligenti si care alcatuiesc o brava lume noua cu „etica pe dos“, cu „o morala inversa care nu poate accepta sentimentul ca baza a ceva durabil“ – cum scrie cu mare acuitate G. Dimisianu intr-un studiu fundamental din secolul trecut. O lume dura in care cinismul cel mai atroce face legea si unde sentimentele sunt detestabile ca niste infractori de drept comun. Departe de a fi prosti, eroii lui sunt chiar filozofi, raspund si se supun raspunsului la aceasta intrebare paradoxala: „Tu crezi ca pentru a fi inteligent e suficient sa fii prost?“. Nu, mai e nevoie de multa ticalosie. Se spune ca discutând cu H. Colpi, regizorul francez care turna „Ciulinii Baraganului“, Mazilu i-ar fi destainuit acestuia, ca unul dintre eroii sai: „Unde se ascunde prostia? In inteligenta“. Consilierii lui Nero erau oameni extrem de inteligenti si, daca-l socotim pe Seneca, erau chiar filozofi.