Sari la conținut
Autor: ALONSO CUETO
Apărut în nr. 387

Conflict si utopie în literatura peruana. O istorie despre îngeri si demoni (I)

    Este întotdeauna riscant sa încerci sa definesti o literatura nationala. A încerca sa stabilesti o legatura între un concept estetic, cum e literatura, si unul geografic si politic, asa cum e cel de natiune, este adesea dificil câta vreme cei doi termeni provin din sfere diferite. Totusi, în masura în care importanta istoriei se rasfrânge asupra valorilor estetice si a modului în care scriitorii percep realitatea, putem sa ne asumam acest risc în cazul literaturii peruane. Celebra definitie a natiunii enuntata de Benedict Anderson, „o comunitate constituita pe fundamente sociale“, adica imaginata de catre cei care o compun, pe baza unei istorii comune, poate fi utila nu doar pentru identificarea unor eventuale cai comune de întelegere, ci mai cu seama pentru a descoperi care sunt optiunile particulare ale scriitorilor cu privire la temele care îi apropie.
    În cazul spatiului cultural peruan, este clar ca istoria si fortele sociale au influentat mult întemeierea unei traditii realiste. Literatura fantastica, inclusiv cea apartinând orientarii realismului magic, poate cu exceptia unor cazuri izolate, cum ar fi cel al lui Clemente Palma, nu are o traditie prea vasta în rândul scriitorilor peruani. Nu pot sa ma gândesc la alt motiv pentru aceasta stare de lucruri decât la povara istoriei noastre si la conflictele care ne-au marcat societatea. Suntem scriitori realisti pentru ca realitatea a fost mereu, în lumea noastra, atât de densa si de violenta, încât nu am putut sa-i eludam forta de seductie. E bine stiut faptul ca violenta este unul dintre ingredientele preferate ale scriitorilor. Daca am fi trait într-o tara pasnica si corecta din toate punctele de vedere, e foarte probabil ca nici n-am fi avut atâtia scriitori sau, în cel mai bun caz, e sigur ca acestia ar fi scris istorii foarte plictisitoare. În acest sens, povestitorii sunt într-adevar, pentru a folosi expresia lui Vargas Llosa, „vulturi care se hranesc cu hoituri“. Vreau sa spun, prin asta, ca istoria sociala si culturala peruana abunda în materia prima pentru orice fel de opera narativa: avem din belsug conflicte, cautari, tensiuni.
    Daca cineva trece în revista proza peruana, predominant realista, poate ajunge usor la concluzia ca aceasta a fost definita de doua teme esentiale: conflictul si utopia. E clar de la bun început ca exista o relatie istorica si culturala între cele doua. Conflictul este determinant pentru istoria peruana. El a fost rezultatul întâlnirii pe continentul american, si mai cu seama în Perú, al unor culturi provenite din toate colturile lumii. Conflictele culturale marcheaza însasi originea continentului nostru, începând cu migratiile asiatice, multiple si de origini diverse, care au facut loc, apoi, unei lupte între civilizatiile precolumbiene, pâna la sosirea spaniolilor si europenilor, iar ulterior, a africanilor si a altor asiatici, în special chinezi si japonezi ajunsi aici în secolul al XIX-lea. Azi, dupa cum scria José María Arguedas în al sau „Jurnal ultim“, „Perú este o tara unde convietuiesc toate rasele pamântului“. Violenta este inseparabila de aceasta realitate a imigratiei. Europenii au sosit în calitate de conquistadori, iar secole mai târziu, africanii si asiaticii au sosit ca sclavi sau servitori. Chiar si în acest context al violentei, avem de-a face cu mari dislocari ale unor vechi populatii provenite din toate colturile lumii, care si-au gasit un salas în Perú.  Din motive geografice si istorice, suntem punctul în care s-au întâlnit asiatici, africani, locuitori din Oceania si europeni. Dupa parerea lui Arguedas, doar într-o tara de felul vechii Rusii am mai putea gasi o atât de mare diversitate. Iar aceasta diversitate care este marea noastra bogatie e, de asemenea, punctul de plecare a numeroase dintre conflictele noastre. Rasismul, discriminarea, prejudecatile au fost întotdeauna constante ale istoriei peruane. Faliile sociale, culturale si rasiale, determinate înca din perioada Conquistei si care existau chiar din epoca precolumbiana, n-au facut decât sa se accentueze odata cu noile valuri ale imigratiei. Aceasta experienta esentiala a conflictului s-a infiltrat în literatura peruana, cum era si de asteptat, iar acest lucru se vede înca de la Garcilaso de la Vega, „El Inca“, cel dintâi autor al nostru.
    Pe de alta parte, daca conflictele au reprezentat o constanta în Perú si în întreaga America Latina, la fel de adevarat este ca utopia a reprezentat o alta. Într-un anume sens, utopiile au fost un raspuns dat realitatii bântuite de conflicte a continentului nostru si, de asemenea, conflictelor de pe continentul european. Cu cât mai numeroase au fost conflictele, cu atât mai numeroase au fost si utopiile aparute, iar acesta poate fi un adevarat laitmotiv al autorilor nostri, dupa cum vom vedea. Dar spiritul utopic al Americii are ca punct de plecare Europa.
    Înca din momentul întâlnirii celor doua lumi, la începutul secolului al XVI-lea, imaginea Americii Latine a fost inseparabila de ideea de viitor. Soldatii, clericii si aventurierii spanioli care au ajuns pe continentul american erau dominati de spiritul individualist, tipic pentru epoca renascentista care îi marcase pe toti: un  spirit al întemeierii. Întemeiere a unui imperiu, a unei averi, a unei noi vieti, ideea viitorului personal sau colectiv pe care o aveau cei dintâi spanioli sositi aici era de fiecare data asociata cu aceea a unui nou început. Romanele cavaleresti au jucat cu siguranta un rol decisiv în constituirea acestei notiuni specifice a aventurii si a cuceririi de care erau dominati conquistadorii, alaturi de spiritul religios si de lacomie. Trebuie sa ne amintim ca termeni cum ar fi „California“ au fost preluati de conquistadori din romanul „Las Sergas de Esplandián“, care fusese publicat în 1510, si ca denumirea cartierului unde locuiesc eu însumi, „Miraflores“ din Lima, este numele castelului unde Amadis de Gaulas a întâlnit-o pe Oriana. Dar daca romanele cavaleresti au servit drept sursa de inspiratie pentru spiritul de aventura al acelei epoci, mai exista un stimul care consta în permanenta nevoie de inventare a unui viitor pentru conquistadori. În toata aceasta aventura, notiunea de viitor a jucat un rol cu adevarat esential. Când, în 1524, Pizarro se asocia cu Hernando de Luque si cu Diego de Almagro pentru a duce la îndeplinire proiectul cuceririi definitive a Perú-ului, el avea deja 46 de ani, o vârsta destul de înaintata pentru acea vreme. Pizarro nu cauta însa doar averile fabuloase ale Lumii Noi, ci si, mai ales, gloria. Dorinta sa cea mai mare era aceea de a nu mai fi privit ca un om umil din Trujillo, Extremadura, de a deveni marchiz de Noua Castilie, altfel spus de a parcurge drumul de la un simplu urmas al unui crescator de porci la statutul de guvernator. „Conquista“ si „colonizare“ sunt nume pe care viitorul le va lua, deci, pentru imigratia spaniola. Însa notiunea de viitor este inseparabila de acelea de nou si de distinct. Nu e deloc întâmplator faptul ca „Utopia“ lui Thomas Morus (1516) si „Cetatea Soarelui“, de Campanella (scrisa în 1602, dar publicata abia în 1623) sunt contemporane cu descoperirea Lumii Noi. Numerosi spanioli ajung în America pentru a-si croi o noua viata si a prinde radacini aici. De pilda, azi, asa cum s-a întâmplat neîntrerupt de douasprezece generatii, familia Aliaga locuieste în aceeasi resedinta situata în Plaza Mayor în care au trait stramosii lor, conquistadorul Jerónimo de Aliaga, cel ajuns aici împreuna cu Francisco Pizarro. Calatoria spre America însemna începutul unei noi vieti, însa nicidecum o negare a Spaniei. Utopia, acel loc perfect imposibil de descoperit pe vreo harta, idealizarea viitorului, creatie a imaginatiei lui Thomas Morus si a lui Campanella, era exact conceptul adecvat pentru continentul nou descoperit. Renasterea, care recuperase ideea timpului progresiv, propunea si un sfârsit pentru acesta, si anume societatea perfecta. Utopia, acel loc de nicaieri, era conceptul cel mai apropiat pentru a defini noile teritorii descoperite de Cristofor Columb. A întemeia înseamna a inaugura, adica a creiona traseul viitorului. Utopia este tovarasul natural al acestei noi realitati. Deloc întâmplator, episcopul de Michoacán, Vasco de Quiroga, considera cartea lui Morus un text de capatâi si încerca sa aplice regulile acesteia în comunitatea pe care o pastorea în Lumea Noua. Din prima clipa, utopia a fost un vis al carui leagan era America. Daca lumea americana parea o comunitate de fiinte inocente a caror goliciune sau saracie a vesmintelor era „o dovada a virtutii“, dupa cum afirma Columb în jurnalul sau, aceasta notiune de a fi un soi de rezerva morala a Occidentului, locul în care viitorul ar fi menit sa se întrupeze, a continuat sa domine întreaga noastra istorie.
    Conflictul si utopia au însotit cultura peruana de-a lungul istoriei sale. Unul dintre semnele acestei relatii a fost retragerea înspre trecut. Este ceea ce am putea numi „utopia trecutului“. Confruntati cu problemele si conflictele prezentului, avem tendinta de a ne gândi ca tot ceea ce s-a petrecut în epocile anterioare a fost mai bun. Ne amintim, astfel, de Imperiul Incas, de bogatiile sale si de imensele resurse naturale de aici. Conflictul, revolutiile, razboaiele civile si eternele divizari ce domina viata noastra politica au sfârsit prin a face parte din însasi istoria noastra, mult dupa cucerirea Independentei. În fata acestei realitati care pare a ne lua mereu prin surprindere si a ne asedia, au aparut utopiile, pentru a ne rascumpara sau, cel putin, pentru a ne (re)compensa.
    Gândirea utopica ne-a fost întotdeauna caracteristica, de la utopiile lui Garcilaso „El Inca“ si pâna la cele ale revolutionarilor marxisti care au dominat continentul nostru în anii ’60. Chiar si astazi, cei care înca mai viseaza sa reînvie spiritul revolutionar în Chiappas ori în alte zone nu sunt deloc straini de aceasta traditie utopica. Urmas al pozitivismului si al rationalismului secolului al XIX-lea, marxismul (în toate variantele sale) a fost, asa cum bine stim, si o expresie a gândirii utopice. Marx e, la un anumit nivel, o reîncarnare a lui Thomas Morus. Promisiunea unui viitor perfect si ideea ca un scop superior justifica mijloacele, orice mijloace, a sustinut decenii întregi crime incredibile, cum au fost cele comise în Perú de catre gruparea „Sendero Luminoso“, iar înainte de ea, de alte grupari teroriste. În discursurile tuturor guvernantilor latino-americani au aparut frecvent expresii ca „promisiunea zilei de mâine“, „luminoasa aurora“, „un nou rasarit“, „un nou început“, nimic altceva, în fond, decât ideea (iluzia?) unui viitor luminos si maret care ne-ar astepta. Speranta utopica în viitor sau refugiul utopic în trecut au reprezentat întotdeauna o parte componenta a traditiei noastre culturale, menita a ne ajuta sa eludam conflictele prezentului.
    Garcilaso de la Vega, „El Inca“, de pilda, unul dintre cei mai desavârsiti stilisti ai prozei noastre, a fost pe deplin constient de originea conflictului esential ce marca tara si cultura noastra si a construit în jurul acestuia, pentru a-l solutiona în plan estetic, o utopie menita sa exprime armonia contrariilor (Spania si America), dar si tensiunile existente chiar in Imperiul Incas. În relatarea pe care o face el cu privire la realitatile acestui imperiu, observatia astronomica, formele de irigatie a pamântului, precum si sistemul politic si social erau considerate impecabile în timpul guvernarii marilor regi incasi. Trecutul îndepartat aparea, astfel, asemenea unui paradis. Trecutul ce domina aceasta traditie era, astfel, o realitate imposibil de pus sub semnul întrebarii, tocmai pentru ca era la fel de imposibil de atins ca si viitorul.
    O prima lectura a „Comentariilor regale“ pe care le-a scris el poate duce la concluzia ca este vorba de încercarea de a armoniza cele doua lumi, cea spaniola si cea incasa. Dar o necesara revenire asupra celei de-a doua parti a cartii ne va permite sa afirmam ca, în realitate, unica utopie (în adevaratul sens al cuvântului!) era pierderea Imperiului Incas. „El Inca“, cel care a trait între anii 1539 si 1616, a fost fiul capitanului Sebastián Garcilaso si al printesei Chimpu Ocllo, care facea parte din neamul lui Huayna Capac. Dupa o copilarie în timpul careia traieste atât alaturi de familia din Cuzco a mamei sale, cât si alaturi de tatal sau spaniol si îi cunoaste pe fiii lui Gonzalo Pizarro si Francisco Pizarro, „El Inca“ calatoreste la douazeci de ani în Spania, unde solicita a i se acorda drepturile cuvenite tatalui sau. Dupa ce acestea îi sunt refuzate, se hotaraste sa scrie „La Florida del Inca“, carte care va fi publicata la Lisabona, în anul 1605. „Los Comentarios Reales“ apar între 1609 si 1617. Garcilaso scrie istoria imperiului, dar, deopotriva, si pe aceea a câtorva persoane de seama. Aici apar Pachacutec si Pedro Serrano (veritabil predecesor al lui Robinson Crusoe), sunt descrise agricultura si astronomia, asa cum erau ele practicate în Imperiul Incas. De inspiratie platonica, Garcilaso cauta armonia în integrarea contrariilor, adica spaniolii si incasii. Fara îndoiala, daca cineva cerceteaza textul cu mai multa atentie, îsi va da seama de radacinile conflictului identificabile dincolo de aceasta utopie aparenta. În capitolul dedicat mortii principelui Tupac Amaru, Garcilaso relateaza istorisirea unchiului sau, care afirma ca în Perú „în toate a fost o tragedie“. În realitate, deci, conflictul nu se încheie prin punerea în armonie a tuturor contrariilor, ci în refugiul în utopia incasa. Garcilaso „El Inca“ se situeaza mai degraba de partea incasilor decât de cea a spaniolilor. El este un autor de utopii care, confruntat cu conflictele istoriei, se refugiaza într-un timp revolut.

    Traducere din spaniolã
    de Rodica Grigore 

    2 comentarii la „Conflict si utopie în literatura peruana. O istorie despre îngeri si demoni (I)”

    1. Introducere necesara in cultura Americii Latine. Daca in epoca ceuasista interesul cititorului pentru realismul magic era si o forma de evaziune, acum, treducerile din literatura occidentala recenta (vezi interesul pentru nordici) a afectat oarecum deschiderile pentru alte culturi (a ramas vie raportarea la cultura nipona).

    Comentariile sunt închise.