„Mâncator“ – si, cu voia Dv., comentator – de carti de literatura subiectiva (jurnale, memorii, genurile biograficului etc.), am citit, fara sa-l pot lasa din mâna, un volum de excelente interviuri aparut recent la Editura Nico (de care, marturisesc, nu auzisem pâna acum). Se intituleaza „Confesiuni provocate“ si îi are ca autori pe Mircea Dinutz si Rodica Lazarescu, dascali, filologi si publicisti învatati, primul plecat din aceasta lume cu nici doua luni în urma. Cu profesorul si scriitorul Mircea Dinutz, redactorului sef al revistei „Pro Saeculum“, am colaborat multi ani ca membru al colegiului redactional al publicatiei amintite ce apare în Vrancea mea natala, la Focsani, unde a fost fondata si condusa cu daruire si impecabil profesionalism, pâna la stingerea sa, de regretatul coleg si prieten Alexandru Desliu, fiintând apoi gratie devotiunii si straduintei doamnei Nina Desliu. Rodica Lazarescu, secretarul general de redactie al revistei focsenene, a grupat în aceasta carte, conform proiectului stabilit împreuna cu Mircea Dinutz, dialogurile publicate de ei în „Pro Saeculum“ si „Vatra veche“. Cei mai multi dintre interlocutorii lor sunt scriitori, în primul rând critici, eseisti, istorici literari, dar si, de pilda, un mare prozator, Dumitru Radu Popescu, o mare poeta, Ana Blandiana, un istoric de prim-plan, Gheorghe Buzatu, sau un mare editor, Niculae Gheran. Acesta din urma este abordat, cum era de asteptat, si în calitatea sa de scriitor, autor al trilogiei „Arta de a fi pagubas“, o fresca a unei epoci din ce în ce mai îndepartate si a lumii mahalalei bucurestene, oaza de civilizatie si originala spiritualitate. Limba pastoasa, umorul amar si fictiunea bine temperata potenteaza epica acestei povesti din „Cartierul de Est“ al Europei, tulburatoare marturie de suflet despre existenta si conditia umana în cosmopolitul areal balcanic.
Ceea ce caracterizeaza „confesiunile provocate“ de Mircea Dinutz si Rodica Lazarescu este mai ales spiritul critic ascutit, dar responsabil si constructiv. În aproape toate exista puternice accente polemice si o durere, sunt tentat sa spun de neam, mai mult sau mai putin difuza, atunci când nu e reactie indignata si chiar revolta, fata de atâtea câte se întâmpla în cultura si în societatea româneasca postdecembrista, unde si când – constata îngrijorat Eugen Simion – „modelul national a devenit… mitocanul politician cu dare de mâna. Sau toapa de extractie periferica plina de bani si de ifose. Un dezastru!“. O realitate în fata careia – ne îndeamna criticul – „nu trebuie sa ne resemnam cu ideea ca spiritul national se destrama si ca mitocania o sa fie vesnic la putere“, desi, în opinia reputatului istoric Gheorghe Buzatu, „am retrogradat de la Români la români, si am ramas aici“. Dar poate ca nu pentru totdeauna, asa cum crede si Eugen Simion, scriitorul cu o vasta opera, profesorul, academicianul, constructorul de Cultura, cu majuscula (monumentalul „Dictionar al literaturii române“, „Caietele“ eminesciene, impozanta serie Pleiade etc.). Sa te angajezi si, rara avis pe aici, pe la noi, sa duci la bun sfârsit proiecte de o asemenea anvergura, cum face Eugen Simion, trebuie sa ai o nezdruncinata încredere ca spiritul national si cultura româna nu vor pieri strivite de tavalugul globalizarii si de alte tavaluguri dinlauntru si din afara. Altminteri, la ce bun sa mai construiesti?!
La întrebarea Rodicai Lazarescu: „Mai e Caragiale cu noi?“, Eugen Simion da un raspuns care ar trebui sa-i fie citit cu o dictie perfecta oricarui regizor de teatru (sau de film) înainte de a cuteza sa puna în scena Caragiale. Iata-l: „Caragiale este, cu siguranta, cu noi. Adica actual. Adica ne place, îl citim, revenim la el. L-am recitit lunile din urma. E colosal Nenea Iancu! Un regal. Un spirit complex. Multi fac eroarea de a-l confunda cu personajele sale, vazând în el un Mitica filosof de cafenea, neserios si locvace. Eroare! I.L. Caragiale nu-i numai zeflemistul de serviciu al literaturii noastre, este un mare creator, care vede viciile românesti de la un etaj superior al spiritului. El are, ca si Eminescu, o metafizica, din perspectiva comicului, în cazul lui. Este un spirit diurn, în timp ce Eminescu este un spirit nocturn… Un moralist diurn plin de cruzime si, totodata, afectiune“.
Citind acestea, îmi vine în minte o asa-zisa reprezentare cu „Noaptea furtunoasa“ la Teatrul National din Iasi semnata de un regizor foarte cunoscut. Bântuit de cine stie ce fantasme, el a coborât abuziv, grotesc, scabros, „etajul superior al spiritului“ genialului Nenea Iancu la „înaltimea“, cum ar fi spus Petre Pandrea, dintre buric si organele, masculine si feminine, de mai jos de el. De la aceasta… altitudine l-a perceput nefericitul regizor pe Caragiale. E problema lui, dar de ce trebuia ca ea sa fie exhibata într-un adevarat templu al teatrului românesc, pe scena caruia, în timpul directoratului lui Mihail Sadoveanu, a fost reprezentata prima integrala Caragiale, imediat dupa moartea scriitorului. Sanctionata sever de public, nu si de somnolenta si conformista noastra critica de specialitate, cu exceptia a vreo doi cronicari, deseul a disparut repede de pe afis, dar stai si te întrebi: cine raspunde, inclusiv material, nu numai moral, pentru paguba adusa de o astfel de „productie“?
Referindu-se la patimile, suferintele fara precedent ale limbii române, Ioan Adam, criticul, istoricul literar, editorul, filologul fin se confeseaza: „Încep sa ma întreb daca nu exista o legatura între dezorientarea unei societati care de mai bine de doua decenii nu-si poate stabili prioritatile, accentele, si aceasta deruta observabila la nivelul limbii“. Exemplele de accente gresite date de autorul unei moderne si pline de delicii lingvistice „Povestea vorbelor“ sunt cum nu se poate mai elocvente privind deruta la nivelul unei limbi ce nu mai e nici dulce si nici frumoasa cum o vedea si o simtea poetul. Nepasarea, dispretul pentru limba nationala, afirma criticul, au drept cauza incultura: „Suntem o tara guvernata, manevrata, manipulata de suplinitori. Traim în „era suplinitorilor“, ca sa reiau titlul unui roman din anii ’80… avem suplinitori de prim-ministru, de presedinte al Camerei, de prefect, de ministri, de sef de politie, de ce vreti dumneavoastra! Ne conduc suflete moarte si inculte. Meritocratia a murit în România!“ Au disparut pâna si emisiunile de radio si televiziune consacrate limbii române, în timp ce într-o tara eminamente culturala ca Franta, limba constituie „obiect al apararii nationale“. În România: „În ministerul condus de dl. Kelemen Hunor n-am auzit sa existe vreun functionar responsabil cu românofonia…“ (Abia ma pot stapâni sa nu scriu în acest context, românofobie în loc de românofonie…). Când regretatul George Pruteanu, cu inteligenta sa sclipitoare si cu remarcabila sa cultura lingvistica, s-a angajat „sa apere limba româna“, a devenit „obiect de satira concertata si inepta“; iar „când s-a cerut impunerea prin lege a unor explicatii românesti, s-au razvratit cretinoizi imberbi de pe la ziare si televiziune. Ei, cica, înteleg engleza, japoneza, lituaniana, slovena. Sigur nu le stiu. Se vede si din productia noilor generatii de traducatori care lucreaza cu hurta“. Sa mai speram în durata limbii române, sa aiba ea forta de a-si „produce anticorpii salvatori“? Greu de prevazut, dar nu imposibil. Dialogul cu Ioan Adam, care este si un împatimit de istorie, se încheie cu un citat dintr-un text al lui Iuliu Maniu, intitulat „Problema minoritatilor“ si aparut în 1924, dar care parca ar fi fost scris chiar astazi. Fara îndoiala, tocmai pentru actualitatea sa frapanta, textul vizionarului om politic transilvanean a fost si este cenzurat si înainte, si dupa 1989, cum aflu din interviul cu Ioan Adam: „Viitorul este al unitatilor mari sociale, ori economice, fie ca ele se numesc state, confederatiuni în materie politica, cooperative ori tovarasii în materie economica. Statul român mai curând ori mai târziu va trebui sa faca parte din o astfel de mare unitate si rolul lui în aceasta perspectiva va depinde de modul cum a stiut sa se organizeze si sa se conduca pâna în momentul acelei noi si mari prefaceri. De la destoinicia sa de azi si de la masura în care va putea sa-si câstige autoritatea si prestigiul moral, încrederea si respectul vecinilor sai si a lumii civilizate va depinde daca statul român va fi un obiect de târguiala, ori un factor hotarâtor, va fi un centru al formatiunii grandioase ce va veni, ori îsi va târî viata umilita, daca o va mai avea, de pe o zi pe alta, din gratia altora si servind pe altii!“.
Mai poate oare sa mai tulbure pe cineva acest avertisment venit din partea unui fauritor de tara? Pe cretinoizii de care vorbeste Ioan Adam – câta frunza, câta iarba! – sau pe filosofii românofobi de pe Dâmbovita în nici un caz.
(Va urma)
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 418