Competentul uneste, diletantul dezbina

Suntem în secolul al XXI-lea si în al douazeci si unulea an de la caderea dictaturii comuniste în România, prabusirea bipolarismului mondial si triumful democratiilor. Avem mai multa libertate, optiuni, deschidere internationala, suntem membri ai Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord si ai Uniunii Europene, ne bucuram de beneficiile reconectarii tarii noastre cu lumea civilizata. Din pacate, la sfârsitul anului 2009, atât lumea cât si tara se aflau într-un delicat moment de trecere de la entuziasm la depresie, adevar care nu putea fi evitat, ci trebuia trait, înteles si depasit.

De curând a fost evocata figura puternica si eficace a Regelui Carol I, odata cu dezvelirea statuii sale ecvestre din fata Palatului Regal. Uitându-ma la ultimii o suta cincizeci de ani de istorie româneasca, admirând edificiile culturale, administrative, de cult sau de învatamânt ridicate sau refacute de Familia Regala, am fost impresionat sa constat forta pe care o aveau asociatiile de breasla, mestesugarii, artistii, oamenii de stiinta sau functionarii, cu alte cuvinte profesionistii României din toate domeniile.

Bisericile si primariile, bibliotecile si cercurile militare, universitatile si colegiile nationale, scolile de arte si meserii si liceele,  templele artelor si camerele de comert, toate atesta prezenta, în România secolelor XIX si XX,  a unor puternice bresle: comercianti, meseriasi, artizani, alaturi de asociatii respectate de pictori si arhitecti, sculptori ori constructori. Asociatiile de breasla erau puternice si în domeniul literaturii, al gazetariei, al învatamântului, stiintei sau tehnicii. Indiferent cât de grele au fost împrejurãrile istorice, România moderna a fost pe mâna oamenilor care si-au cunoscut profesia, a specialistilor.

Ca un simbol al coincidentei istorice, Constitutia statului modern, Casa Regala si Academia Româna au aceeasi data de nastere: 1866. Fiecare, dintre acesti piloni ai statalitatii noastre moderne, cu unelte specifice, a promovat în societatea româneasca conceptul si valorile morale asociate profesionalitatii.

Carol I a construit statul român pe principiul profesionalismului, al perfectionarii. Institutiile moderne ale statului s-au faurit, din anul 1866 pâna în 1947, pe temeiul calitatii profesionale si al ierarhiei meritului.  A fost timpul unei aspiratii institutionale catre mai bine, în care cuvintele întru care neamul nostru s-a manifestat în Europa au fost „solidaritate“, „unire“, „împreuna“, „prin noi însine“. Travaliul Casei Regale din 1866 pâna astazi a fost unul de adunare a energiilor bune, talentelor si oamenilor de calitate ai tarii. Academia, Biserica, Armata si Casa Regala au pus împreuna esentele rare ale natiunii. Ne-am cucerit independenta pentru ca am stat împreuna. Am facut Marea Unire pentru ca am fost împreuna, am facut o tara moderna pentru ca am fost împreuna, am depasit crize si am câstigat razboaie pentru ca am fost împreuna. Nu este nici un secret aici. Oamenii de calitate, profesionistii nu divizeaza, nu separa, nu distrug. Profesionistii inspira, construiesc si unesc. Aduc valoare breslei lor, aduc valoare epocii si tarii lor, stând împreuna.

Dupa anul 1989, societatea româneasca, slabita, începea sa-si manifeste instinctul binelui. S-au restructurat uniuni de creatie,
s-au organizat pe principiul libertatii sindicate si patronate, s-au refacut Camere de comert, Bursele de valori si marfuri, s-a dat frâu liber spiritului civic si initiativei personale. Din pacate, dispretul fata de institutii si valori si umilinta, frica, saracia instalate timp de patruzeci de ani au inhibat sensul, importanta, criteriul profesionalismului. Societatea româneasca a parut impermeabila la bine. În mai toate domeniile publice ale anului 2009 gasim înca destui neaveniti, oameni incapabili de constructie, egoisti si lipsiti de viziune. România de astazi este libera, dar nu este înca profesionista.
Profesionistul uneste, diletantul dezbina. Principala problema a societatii românesti informate, democratice, libere si din ce în ce mai prospere este amatorismul care contamineaza cu dezbinare. În fiecare dintre domeniile vietii românesti este urgenta nevoie de seriozitate, etica si pricepere. De mestesug, arta si stiinta. De capacitatea de a face bine un lucru, de a stapâni propria îndeletnicire. Profesionalism înseamna lucru de calitate, spirit de raspundere, altruism, respect, grija de a forma ucenici, iubirea de profesie, dedicatie si dorinta de a avansa în cunoastere.

Profesionistii români din diverse domenii, cei care exista, au nevoie sa fie în primele rânduri ale domeniilor lor de activitate, protejati, încurajati, pentru a da puterea exemplului personal si pentru a fi stapâni pe destinul propriului lor domeniu. Pentru ca expertiza lor, cuvântul lor sa atârne greu în deciziile tarii. Ei sunt „aristocratia“ vremurilor democratice, reprezentantii meritului si ai predictibilitatii. Profesionistii din toate domeniile au nevoie sa vorbeasca pe o singura voce, sa se manifeste de pe o platforma comuna. Pentru ca au o misiune comuna, aceea de a duce mai departe tara, de a-i oferi perspectiva si viitor.
Societatea româneasca întelege din ce în ce mai bine ca patriotismul are o masura precisa si obligatorie în dezvoltarea infrastructurilor sociale; ca etalonul etic, moral si profesionist al guvernarii este tot atât de necesar ca reprezentarea parlamentara si alegerile libere; ca puterea exemplului personal este tot atât de valoroasa ca si prosperitatea; ca legitimitatea data de voturi nu înlocuieste mândria si încrederea; ca inteligenta societatii civile nu tine loc de generozitate si ca abilitatea politica nu poate suplini loialitatea.

Temeinicia profesionalismului si a institutiilor reprezinta un element structural tot atât de necesar societatii românesti pe cât este cel politic, construit în armonie si complementaritate cu acesta.
Profesionalismul este o conditie a generatiei noastre pentru a pune umarul la statornicia României. Profesionistii, chiar cei fara putere politica sau raspunderi administrative au vocatie naturala a cârmuirii.

Peste tot în Europa, unde sistemul democratiilor liberale functioneaza performant si coerent de sase decenii încoace, se cauta solutii pentru administrarea schimbarilor dramatice care au loc în societate, pentru a opri degradarea substantei puterii publice, pentru a face fata lipsei de generozitate, de entuziasm si de responsabilitate.
În România, desi de douazeci si unu de ani încercam sa consolidam institutiile democratice, sistemul a depins mereu, prea mult, de comportamentul si de actiunile indivizilor, de multe ori nepotriviti cu locul pe care îl ocupau. Mercantilismul si superficialitatea au adus mediocritate în spatiul public, au instalat modele false, cu grave consecinte sociale.

Institutia trebuie sa fie mai importanta decât omul, iar noi am îndeplinit rar acest criteriu. Doar cu aceasta precautie a sistemului putem  împiedica devierile pe care democratia, ca instrument, nu le poate evita. Daca ne uitam la România ultimelor doua decenii, vom realiza masura în care a lipsit profesionalismul, desi performanta democratica a fost într-o evolutie continua.

Lumea de astazi este într-o puternica stare de disconfort identitar, iar Europa, desi bine administrata, este campioana în acest sens. Administrarea nu poate înlocui identitatea, fibra institutionala. Asa cum „a fi“ nu poate fi substituit lui „a avea“. Se pot administra politic institutiile publice. Nu se pot însa administra politic demnitatea, încrederea, entuziasmul, mândria si afectiunea. Ele pot fi inspirate, servite doar cu instrumentele profesionalismului, în toate domeniile vietii românesti.

Împlinirile lui Carol I ramân în istorie nu fiindca au fost monarhice, ci fiindca au fost fondatoare de stat modern, vizionare si aducatoare de statornicie. Ele au validat profesionalismul, ca element structural al societatii românesti. România europeana, folosind fara complexe de inferioritate aceste valori, va fi o tara mai puternica, pragmatica si capabila sa înfrunte timpuri ce nu se anunta nici linistite si nici pasnice.

Au trecut douazeci si unu de ani de la caderea comunismului, o natiune întreaga a trait speranta libertatii, si-a dorit progresul si a asteptat împlinirea unui vis de mai bine. Unii au numit acest moment o revolutie. Dar modul în care ne-am privit institutiile si în care ne-am comportat unii cu altii ne-a aruncat într-un cerc vicios la nivelul societatii si al fiecarei surse de progres efectiv. Nu am pus mai deloc omul potrivit la locul potrivit. Nu am servit institutiile, ci ni le-am aservit. 2010, înca un an de criza economica globala si nationala, pregateste cumva sanse pentru o adevarata schimbare, pentru un alt fel de Românie. Iar raspunsurile pe care le cautam de douazeci si unu de ani sunt acum la îndemâna si în fata noastra.