Sari la conținut
Autor: TEODORA DUMITRU
Apărut în nr. 498

Comentarii la un discurs de Nobel

    În discursul său de primire a Premiului Nobel, pronunţat la Academia Suedeză pe data de 7 decembrie, romancierul francez Patrick Modiano a oferit o sinteză a concepţiei sale despre arta romanului, într-un tip de discurs emblematic pentru coordonatele unui „nobelizabil“ de succes. (Speech-ul poate fi consultat pe site-ul magazine-litteraire.com)
    Situate la limita dintre accesibilul îngrijit şi platitudine, opiniile lui Modiano despre scris, roman şi relaţia autor-operă uimesc în primul rând prin alura lor retro, nereformată. El insistă să atribuie scriitorului o condiţie nebulos-romantică, de călăuză dincolo de aparenţe, delegată să livreze opera ca pe o comandă a destinului de care rămâne, în bună măsură, străin („n-ai de ales, nu poţi face un pas în spate, trebuie să mergi înainte“, iar „atunci când eşti pe punctul să termini o carte, ţi se pare că aceasta începe să se desprindă de tine“, chiar cu oarecare „ostilitate în graba de a se elibera“ de părintele ei etc.). Scriitorul este, pentru el, acelaşi inspirat platonician care, cu puţin concurs din partea lui Eco, nu-şi intersectează intenţiile cu cele operei şi ale cititorului, marcat de „lipsă de luciditate şi de recul critic“, cufundat într-o „semi-somnie“ sau într-o „visare cu ochii deschişi“, „deseori un somnambul, într-atât este de pătruns de ce scrie“, „orb“ faţă de propriile cărţi şi faţă de lume, aşa cum o văd ceilalţi. Dar şi un „clarvăzător“, un „vizionar“ pătruns de o mistică – în cheie romantică sau psihanalitică – a operei care-şi cere întruparea şi dezlegarea. Mici conspecte din Schopenhauer & co. par să-şi fi dat întâlnire pe ciorna discursului de Nobel al lui Modiano.
    Pe de altă parte, toată această concepţie mistic-nebuloasă a creatorului inspirat (cu forţa destinului) e întreţesută cu un puternic determinism: destinul nu se manifestă alandala, ci prin aleşi, când se întrunesc data şi momentul prielnice. Astfel, Modiano ar fi acel romancier al memoriei-contra-uitării tocmai fiindcă s-a născut în 1945, ca „un copil al războiului“ („Parisul sub ocupaţie a însemnat mereu pentru mine o noapte originară. Fără el nu m-aş fi născut. Acel Paris mă urmăreşte neîncetat, iar lumina sa voalată pătrunde uneori în cărţile mele“). Tăcerea stranie a Parisului din vremea războiului – o tăcere care, în lipsa maşinilor, se întoarce la sonorităţi preindustriale, la foşnetul arborilor, tropăitul cailor şi pasul mulţimilor pe bulevard, într-un oraş „fără chip“ sau „fără privire“, unde puteai să dispari fără urmă, în hăurile nopţii sau în anonimat, cu complicitatea sau în indiferenţa semenilor – pare să fi stat la temelia artei lui Modiano ca angoasă/ enigmă originară sublimată în scrierile sale. Interesul pentru o rememorare a Parisului anonim şi pierdut – ca spaţiu colectiv – a crescut laolaltă cu interesul pentru rezolvarea unor zone de mister personal, din memoria propriei copilării, sub etica recuperării colective stând una a recuperării personale (de altfel, Modiano a făcut mult caz, şi în acest discurs, de relaţia dintre mister şi arta scrisului). Lăudat de comitetul Nobel pentru acea „artă a memoriei cu care sunt evocate destine umane dintre cele mai insesizabile“, Modiano leagă temele „dispariţiei, ale identităţii şi ale timpului trecător“ de „topografia marilor oraşe“ – de un context eminamente urban, de Londra lui Dickens, de Petersburgul lui Dostoievski, de Parisul lui Balzac şi al lui Baudelaire. Dar, spre deosebire de Proust, care ar fi trăit într-o lume mai „stabilă“, mai puţin angoasantă, memoria pe care o cultivă Modiano ar fi o memorie activă, dictată de datoria de a lupta contra „amneziei şi a uitării“ (mai mult sau mai puţin vinovate). Homer, Balzac, Dickens, Dostoievski sunt reperele lui Modiano în acest discurs; nimic despre romanul postbelic sau despre congenerii săi, francezi sau străini. Oraşul actual, noile forme de socializare şi de stocare a memoriei par să-l deconcerteze. Un romancier al memoriei urbane e Modiano – dar al unui oraş abia ieşit din secolul XIX, al unui Paris baudelairian, nu al megapolisului contemporan unde alienarea creşte proporţional cu proliferarea gadgeturilor specializate în conservarea memoriei – şi un gânditor destul de vintage (ca să nu zic demodat) în meditaţia asupra romanului, care preferă să se imagineze în compania marilor realişti de secol XIX şi a timpului lor „lent“ decât în aceea a contemporanilor săi. Poate de aceea discursul său de Nobel este, involuntar, şi un argument în favoarea criticii şi a teoriei literare, care descos cu mai multă sare şi piper raţiunile de a fi ale unei opere. Dacă interpretarea literaturii s-ar limita la ce cred romancierii sau poeţii despre textele lor sau ale altora, lumea literelor ar fi mult mai (remarcaţi eufemismul) simplă.