„Clipa“ vrea sa fie – dupa cum articuleaza hotarât subtitlul revistei – „magazinul actualitatii culturale românesti“. Directorul fondator al publicatiei din care au aparut in trei ani 12 numere este Dinu Sararu, autorul cunoscutului roman „Clipa“ de frumoasa amintire din timpul comunismului in care cu totii am trait.
Editorul revistei este Fundatia Nationala pentru Civilizatie Rurala „Niste tarani“ al carei presedinte fondator e, desigur, Dinu Sararu, autorul unuia din primele romane românesti despre spaimele si atrocitatile abatute asupra lumii taranesti in perioada si din cauza colectivizarii fortate: „Niste tarani“ este, indiscutabil, capodopera prozatorului Dinu Sararu iar prezenta acestei capodopere in titulatura Fundatiei Nationale pentru Civilizatie Rurala e adecvata si concordanta cu opinia scriitorului despre sine insusi. Revista, care a imprumutat titlul altui roman al sau, „Clipa“, sta la rându-i, pe umerii a nu mai putin de 7 academicieni, 10 prof. emeriti si 7 doctori si doctor docenti, cu totii „seniori editori“ ai „Clipei“ lui Dinu Sararu care nu e inca academician si nici doctor docent. Ce insinuezi dumneata aici? – as putea fi tras de guler. Nu insinuez nimic, spun de-a dreptul: Dinu Sararu este un excelent si chiar fabulos manager al propriei opere. Spre deosebire insa de „managerii“ unor opere de trei parale care-si fac zadarnic reclama desantata unor scrieri ce n-au nicio sansa de a dainui mai mult de o clipa, autorul „Clipei“ (1976) si, mai ales, al romanului „Niste tarani“ (1974) e managerul si administratorul unei mosii literare rezistente, o pagina substantiala in istoria literaturii române. Sa mai amintesc si faptul, indeobste uitat cu premeditare, ca Dinu Sararu a fost cel mai priceput si eficient manager al unui teatru celebru in epoca, Teatrul Mic, unde deseori au putut rasuna aplauze si ovatii la spectacole ce stateau in coasta puterii comuniste de atunci: parca vad si acum pe scena Teatrului Mic personajele „Scrisorii pierdute“ rânduite unul dupa altul, Trahanache, Tipatescu, Zoe, Catavencu, Brânzovenescu, Farfuridi si Pristanda, in cap cu Dandanache, jucat in travesti de neuitata Leopoldina Balauta, cu totii iesind in sir dintr-un metrou, ca intr-o vizita de lucru a conducatorilor de partid si de stat care se tineau cârd dupa Ceausescu in timpul inspectiilor acestuia pe teren. Parodie scenografica de mare efect pe atunci aplaudata furtunos ca la un congres al PCR … Cea mai onesta si corecta judecata de valoare asupra operei acestui scriitor o face reputatul critic si istoric literar Dumitru Micu: „Cartea care l-a consacrat pe Sararu este romanul «Niste tarani» ce infatiseaza un sat oltean izolat, Cornu Caprei, catarat in parte pe dealuri paduroase, stapânit inca de rânduieli patriarhale, inclusiv de saracia inerenta inapoierii. In scena sunt adusi in special tarani asemanatori cu cei din «Morometii», in frunte cu Naita Lucean, aproape o «copie» a lui Ilie Moromete, cel mai fascinant personaj din literatura lui Marin Preda …“ Pe vremuri, comparatia cu Preda l-a nemultumit pe Dinu Sararu, care, si el, ca multi scriitori nu vrea sa „semene“ cu nimeni. La rândul sau, am motive sa spun ca nici Marin Preda nu-l iubea din cale afara pe autorul romanului „Niste tarani“ in care simtea probabil rivalitatea unui „consatean“ literar ce-i calca pe urme, unul mai mic, dar redutabil. Autorul unui volum de cronici literare aparut pe vremuri in celebra colectie de critica a Cartii Românesti conduse de Marin Preda mi-a povestit, sub juramânt sa nu-i dau numele, un episod semnificativ din colaborarea lui cu respectiva editura si cu directorul ei. Avea in sumar un articol despre Dinu Sararu. Primind exemplarul pentru corectura, autorul volumului constata ca articolul despre Sararu „sarise“ din sumar si, intrigat, il chestioneaza pe redactorul de carte, minunatul poet Florin Mugur, care, stânjenit, arata cu degetul in sus (desi Preda avea biroul la parter). Timidul autor isi ia inima in dinti si-l abordeaza pe marele prozator de la care primeste urmatorul raspuns: „Monser, articolul dumitale despre Sararu e frumos, e prea frumos ca sa nu mai asteptam un rând: lasa-l, draga, pe Sararu sa se mai «coaca» si in al doilea volum al dumitale iti promit ca il vei avea, daca va mai fi cazul, si pe Sararu!“ De promis a promis, dar n-a mai apucat sa se tina de promisiune. Articolul despre Sararu a aparut in sumarul altui volum, publicat de alta editura din acea vreme. Are dreptate Dumitru Micu atunci când, comparând si stabilind filiatii literare, scrie: „Vizitat de fauritori ai vietii noi, Naita ii intâmpina in curte, ii invita in casa, dar intra inaintea lor si le inchide usa, lasându-i in seama câinelui care ii sfâsie unuia pantalonii. Spectacolul aminteste, cu alte detalii, pe cel in care Ilie Moromete, facând pe prostul, isi bate joc de cel venit sa incaseze fonciirea. Nu mai putin morometiana e scena in care acelasi taran taie scara de la pod, in timp ce podul e scotocit de strângatorii de cote, incât la coborâre cad cu sacul peste ei. Prieten nedespartit al lui Naita, aghiotantul sau, cum ii spun unii in derâdere, Patru cel Scurt il intregeste, psihologic, mai mult decât Dumitru lui Nae pe Moromete.“ Om de teatru, cronicar dramatic si, in fine, comediograf fascinat de comicul burlesc, Dinu Sararu pune in scena niste „morometieni“, tipuri eterne ale lumii taranesti, dar facând mai vizibil si intrucâtva mai savuros spectacolul burlesc si disimulant in care acestea sunt surprinse. Deloc intâmplatoare, pretuirea de care s-a bucurat din partea marelui comediograf al teatrului românesc postbelic, Aurel Baranga, este elocventa si semnificativa. Revista „Clipa“ publica sub semnatura lui Dinu Sararu reconstituirea „farsei atroce“ pe care Baranga, mort in 1979 le-a pregatit-o si „jucat-o“ spectatorilor de rang inalt din conducerea de atunci a tarii, pusa in situatia de a-i organiza cu toata pompa funeralii nationale la o zi dupa ce Baranga se inaltase la cer sub forma fumului iesit pe cosul Crematoriului Cenusa. Stralucitul comediograf al dramaturgiei românesti, noteaza Dinu Sararu, era obsedant preocupat de estetica „farsei atroce“ incepând cu «Interesul general» din 1972 si chiar cu seara premierei acestei satire grotesti care l-a si costat un preinfarct. „E bine sa mai notam – apreciaza Dinu Sararu – ca «Interesul» general, cea mai acuta dintre satirele lui Aurel Baranga, denunta cu un sarcasm unic in intreaga literatura a epocii si mai ales in universul totalitarismului comunist cinismul criminal al strategiei Funeraliilor nationale organizate in cinstea tovarasului de drum „inlaturat“ in interesul general al cauzei.“ Trebuie spus ca, in interesul general al cauzei, Aurel Baranga fusese mai intâi un hotarât si temeinic „tovaras de drum“ in care calitate a servit „cauza“ cu o parte insemnata a operei lui dramaturgice, parte pe care, in 1978, si-o va renega public (intr-o scrisoare adresata unui colocviu national de literatura dramatica). Intre altele este autorul celebrei piese scrise in colaborare cu mâna cenzurii de partid, Nicolae Moraru, „Pentru fericirea poporului“ (1951). Mestesugar stralucit, a scris piese a caror transpunere scenica s-a bucurat de un succes epocal ca putine altele: „Mielul turbat“ din 1954 s-a jucat in 25 de ani de mii de ori cu acelasi succes de public. O judecata dreapta a dramaturgului o da Mircea Ghitulescu: „Aurel Baranga a descoperit si impus dramaturgiei contemporane câteva tipuri de teme, situatii si personaje satirice proprii noii societati românesti. Traficul de influenta, ridicolul jocului ierarhiilor administrative, birocratia cronica si confortul incompetentei, toate acestea, inscrise in perimetrul mai larg a ceea ce am numit ipoteza unei conspiratii a mediocritatii, sunt câteva din descoperirile satirice ale lui Aurel Baranga. Servite de o pricepere rara a mestesugului comediei, ele ii asigura autorului o prezenta emblematica in dramaturgia contemporana.“ Asadar, in ce consta „farsa atroce“ despre care scrie Dinu Sararu? In seara zilei de 10 iunie 1979, in jurul orei 20:30, Octavian Paler, redactorul sef al „României libere“, ar fi descoperit cu mare surprindere la rubrica Decese a Micii publicitati un ferpar reprodus acum „din memorie“ de Dinu Sararu: „Marcela Rusu, sotie, anunta pe aceasta cale incetarea din viata a scriitorului Aurel Baranga. Inmormântarea a avut loc ieri (ziarul aparea a doua zi), la orele 11 a.m. la Crematoriul Cenusa, in prezenta exclusiva a membrilor familiei.“ Nu era o farsa, dramaturgul chiar murise, iar ferparul fusese trimis de Marcela Rusu, sotia scriitorului, care „chiar binedispusa“ confirma decesul: „A murit ieri si ne-a rugat sa nu mai deranjam pe nimeni, nici tovarasii, oricum, foarte ocupati in ultima vreme. Ferparul mi l-a dictat chiar Aurel, tot ieri, inainte de a inchide ochii si azi l-am incinerat, cum ne-a cerut; am fost eu, sora mea si sotul ei, profesorul Burlui, care l-a operat la el in clinica in urma cu câteva zile si i-a spus ca nu se mai poate face nimic. Aurel era doctor, nu-i putea ascunde. Nici dumneata nu stiai ca Aurel era grav bolnav? intreba actrita cu acelasi aer binedispus, adica nu stiai ca pleaca la Paris, sa se mai relaxeze?“ Din tovaras in tovaras se afla pâna sus ca Baranga a murit fara sa anunte pe cineva: cum era posibil „sa moara un mare scriitor fara stirea partidului, a conducerii, a tovarasului, si sa mai fie si inmormântat intr-o totala ignorare, condamnabila desigur“?! «Trebuie sa-l informam pe tovarasul» – zice amenintator un demnitar cu rang inalt – ca si când ar urma sa se ancheteze cum a murit un mare scriitor, cum si-a permis adica si cum a putut fi inmormântat fara stirea tovarasului si fara funeralii nationale. Si asa i se organizeaza marelui dramaturg funeralii nationale, Aurel Baranga este incinerat a doua oara: in mecanismul politic al vremii, moartea marilor scriitori devenise o forma de publicitate pentru conducatori, un prilej nimerit de lustruire a regimului si un mod de confiscare ilicita a gloriei lor in beneficiul mediocrilor profitori, iar marii morti trebuiau de aceea sa arate mai frumosi decât fusesera in viata. Un episod grotesc al „infrumusetarii“ post mortem a lui Tudor Arghezi e de citit in volumul „Sertar“ al lui Niculae Gheran, aparut in anii trecuti… Farsa atroce a „funeraliilor nationale“ dedicate deja incineratului Aurel Baranga are loc in prezenta unei adunari de „pinguini invesmântati in haine negre, cu cravate negre, cu capul gol, cu o floare in mâna, scoborâti din autocare, din automobile ministeriale, din taxiuri, repezindu-se pe scarile crematoriului cu usile deschise, in mijlocul caruia, pe un trepied inconjurat de coroane ministeriale si prezidentiale, portretul lui Conu Aurica si Conu Aurica râzând in hohote cu fata la noi“. Cu imaginatia farsei grotesti a lui Aurel Baranga din „Interesul general“, Dinu Sararu compune tabloul funeraliilor nationale trecând din realitate in fictiune si culminând cu prezenta, in mijlocul asistentei in negru si coplesite de durere, a familiei descinse „dintr-o masina Lada, alba. Marcela, sotie, in rochie de matase in culorile curcubeului, cu ochelari de soare, cu un fisiu de matase nu mai putin colorat, bine rujata si vesela, Burlui, cumnatul, in haine albe, sora Marcelei, cu ochelari de soare, in rochie inflorata, de vara, bineinteles, cu pantofi rosii, cu fisiu multicolor …“ Dupa renegarea din 1978 a partii din opera prin care, tovaras de drum, Aurel Baranga slujise regimul, regimul instituise tacerea ucigatoare in jurul dramaturgului uitat, in viata inca fiind, de cei ce-l folosisera, uitat de tovarasii de drum, dar si de prietenii lui dintre cele doua razboaie: „Nu-l mai cauta nimeni – scrie Dinu Sararu – nici Radu Popescu, nici Gogu Radulescu, nici Jebeleanu, nici actorii de la National, unde i se jucasera mai intâi toate satirele, cu toate avatarurile lor, dar si cu salvele lor de aplauze.“ Ingrati, contemporanii lui Baranga si-au meritat farsa atroce pe care, dupa moarte, dramaturgul, mare maestru al farsei, le-o joaca sub semnatura lui Dinu Sararu care publica in „Clipa“ aceasta „restituire“: comedia trista a interesului general continua si e fara sfârsit.