Colocviile de critica ale Revistei „Transilvania“ (1977-1986), „În loc de prefata“ de Mircea Tomus, editie îngrijita de Mircea Braga, postfata de Dragos Varga, Sibiu, 2011, 836 p.
În ceea ce ma priveste, distantarea de comunism nu ma îmbie sa adopt un filtru purificator, de natura estetica. Din contra, resimt nevoia confruntarilor cu asperitatile. Si orice retrospectiva (monografie, panorama, culegere de studii, editie mai mult sau mai putin critica, investigatie în arhive) reprezinta un prilej de verificare a dependentelor literaturii de totalitarismul de stânga. Si chiar când atmosfera parea autonoma, cartea, dezbaterea sau campania era revendicata de oficialitati, fie ca rod al preocuparii pentru cultura (evidenta de netagaduit), fie ca punct de încununare a stadiului de dezvoltare atins de tara. Functionarii Partidului îsi exprimau interesul fata de manifestari unde participau persoane aflate în evidenta Securitatii. De aceea, unele întâlniri primeau aprobari sa se desfasoare câtiva ani în sir pentru ca, apoi, sa fie excluse din calendar, pe motivul implicit ca diseminau idei ostile regimului. Câteodata, cenzurarea festivalurilor si a dezbaterilor se producea si din pricina turnatorilor infiltrati printre onorabilii invitati sau a diversilor „bagatori de seama“, furnizori de note informative. Nici promotorii nu suspectau întotdeauna cine/ ce influentase suprimarea activitatilor.
Adunarea în volum a zece din cele treisprezece sesiuni derulate sub genericul Colocviile de critica ale Revistei „Transilvania“ dezvaluie amanunte din culise. De la tinuta oficiala, determinata de includerea în cadrul Festivalului National „Cântarea României“, sedintele au dobândit libertate de lucru, multumita si neconectarii la bugetul Uniunii Scriitorilor. Astfel, periodicul a ajuns, cu sprijinul lui Stefan Tancou, „singura publicatie de acest profil din acea vreme care se «autofinanta»“ („În loc de prefata“, p. 6). Apoi, prin interventiile nefaste ale institutiilor abilitate, Colocviile nu si-au respectat obiectivul tiparirii în brosura a ultimelor trei editii, pentru ca anularea proiectului sa nu fie impusa de organizatia P.C.R. din Sibiu (l-a absorbit Nicu Ceausescu problema?), ci de lipsa de receptivitate a specialistilor chemati, care nu mai resimteau nevoia de evaziune si de protectie în carapacea literara: „Desi Colocviile au avut loc si în 1987, 1988 si 1989 (a existat si în 1990 o tentativa de reluare a lor, esecul fiind semnat de indiferenta criticilor, în noile conditii, fata de o dezbatere – teoretica sau aplicata – a unor subiecte altadata incitante si prin nu putinele sale accente «subversive»), «caietele» n-au mai putut avea sansa realizarii lor tipografice, practic fiind suprimate prin mecanismele dirijismului ideologic al timpului“ („Nota asupra editiei“, p. 7).
Asadar, comunismul nu a îngradit libertatea de expresie pe durata lucrarilor, cum ne asigura Mircea Braga („programul Colocviilor n-a fost niciodata restrictiv si cu atât mai putin cenzurat“, p. 8), defavorizând totusi raspândirea larga a discutiilor, oferindu-i evenimentului un caracter periferic, incapabil sa lanseze bunuri de circulatie nationala. Iar postcomunismul a dat lovitura de gratie, distrugând coeziunea obtinuta pâna la Revolutie. Dar poate ca acest deznodamânt nefast pentru initiativa sibiana s-a aflat în strânsa interconditionare cu redobândirea dreptului de a sustine public o parere. „Sala albastra“ din cladirea situata pe str. Tribunei (nr. 6) îsi pierduse rolul de remediu. Sentimentul politicii de palier disparuse odata cu dictatura lui Nicolae Ceausescu. Prin urmare, evolutia celor mai multi istorici literari si scriitori a fost oarecum fireasca. Alegând, sub comunism, stindardul autonomiei esteticului, s-au mulat pe o atitudine vadit militanta, antisistemica. Asa ca 1990 a fost pretextul, iar nu cauza coborârii în arena. Chiar si cei ramasi pe baricade presupus dezinteresate de polemicile civice au îmbratisat tot un comportament politic. Nu îi despart pe combatanti în buni si rai. Indic numai ca unii au ramas consecventi cu ei însisi si ca altii au modificat întelesul programului pe care l-au aparat între 1965 si 1989.
Anacronisme
Parcurgând tomul, observam ca interventiile în plen s-au axat asupra a trei coordonate: statutul criticii literare, necesitatea scrierii unei istorii a literaturii de dupa 1947 si infuzia metodologiilor straine în cercetarea textului. De asemenea, domina prejudecata Calinescu, în numele careia se justificau majoritatea propunerilor. Pe de o parte, citarea modelului sugera rigiditatea interlocutorilor. Pe de alta, insinua un vag proces de stiintificizare. Invocarea autoritatii gira un set de adevaruri, validate de diverse practici. În plus, lua în posesie si restructura teoriile importate, asa cum demonstreaza Alex Goldis în „Critica de transee“. De altminteri, la editia din 1978 s-a concretizat tendinta de a-l asimila pe Roland Barthes prin grila calinesciana. În consecinta, este lesne de remarcat un retard sub aspectul preluarii limbajului critic occidental (subîntelegând aici si formalismul rus adaptat de structuralism).
Mai mult, iese la suprafata si reticenta fata de epistemologia modernitatii. Un îndemn la sincronizare cu multe sfere ale civilizatiei europene întâlnim la Radu Enescu. În subsidiar, propunerile lui vizeaza teoria mutatiei valorilor estetice: „Dupa cum niciun savant actual nu mai poate lucra într-un laborator dotat cu aparatura din timpul lui Huygens, nici scriitorul sau criticul de azi nu mai poate apela la modalitatile lui Balzac, Dickens, Sainte-Beuve sau T. Haradan“ (p. 25). Pozitia lui indica orientarea domeniului într-un raport de incluziune reciproca si partiala cu doua sfere considerate disjuncte: stiintele umaniste si stiintele exacte. Pornind de la asertiunea ca amândoua se folosesc de imaginatie ca sa ajunga la rezultate acceptabile, fostul cerchist sustinea ca functia criticului se aseamana cu definirea bivalenta a luminii în fizica (incertitudinea între unda si corpuscul): „Misiunea criticului, om de stiinta, nu doar artist, este si sa depisteze punctele de incidenta, relatiile analogice între cele doua domenii de creatie umana majora, precum si noi metode de-a ataca problemele, mult mai fine, nuantate, mulate intim pe realitatea fenomenului artistic. Bineînteles, critica e influentata de stiinta, indirect si analogic, în niciun caz prin preluarea tale-quale, inadecvata a unor metode straine de creatie actelor ei. s…t Criticul este si un creator de ipoteze mai mult sau mai putin fecunde“ (pp. 30-31).
Asemenea opinii îndreptatite, care exclud primatul talentului, al gustului si al intuitiei, fara a le ignora însa importanta sine qua non, si care elimina eseistica de tip recreator (suprainterpretarea sau lectura de identificare), a emis si Marian Papahagi. Exegetul accepta tezele ca un critic veritabil se revendica de la un stil – flamboaiant sau auster – si ca hermeneutica reprezinta un gen literar prin excelenta: „Toate acestea pledeaza pentru o delimitare – în masura posibilului – a domeniului criticii. Ea este altceva decât creatia, dar e, etimologic vorbind, o «arta»; ea nu se reduce la filosofie, estetica, lingvistica, cu toate disciplinele ei adiacente, dar nu le poate ignora“ („Critica si hermeneutica“, p. 300).
Critica criticii
Azi, ca si ieri, punctele de vedere expuse de Radu Enescu si Marian Papahagi ar fi utile într-o reconfigurare a obiectului. Numai ca ambii au ignorat atunci un amanunt semnificativ. Contextul politic a blocat, în deceniile 8 si 9, contextul stiintific. Neadeziunea la nicio metodologie si îmbratisarea impresionismului însemnau respingerea limbii de lemn si a maniei regimului de a explica orice fenomen prin doctrina progresului implicat de socialism. Evazionismul aproape generalizat a atras reprosuri si din partea partizanilor orientarilor sociologice de origine marxista. O obiectie nefondata îi apartine lui Constantin Crisan („Critica si devierea gustului“), care, preluând termeni din vocabularul demascarii Anei Pauker, lui Vasile Luca si lui Teohari Georgescu, îi acuza pe comentatori ca se afla departe de cuceririle stiintei si ca, mai grav, nu se ocupa de pedagogia lecturii: „În cazul unor asemenea preferinte, ne aflam, cum spuneam, în fata unui gust deviat si deviant, asupra caruia critica ar trebuie sa actioneze cu toata forta unei sinceritati dirijate, inclusiv prin recomandarea spre lectura si decomandarea neocolita a unor carti care nu merita sa fie citite. Din nefericire, lucrurile nu stau asa si nici nu e bine sa ne facem iluzii stenografe ca se vor schimba peste noapte. În realitate – sa ducem adevarul pâna la capat – subliteratura, atât de mult consumata, este, practic, ocolita de critica literara curenta, adica de cronica si recenzia literara, de jurnalul de lectura al majoritatii periodicelor culturale si literare“ (p. 135). Însa evitarea cartilor politiste si a S.F.-urilor era în sine o judecata. Omisiunea echivala cu relegarea din tabla de valori. Apoi, cititorii primeau educatie în functie si de necesitatile lor politice imediate. Prin numeroase strategii de resemantizare, romanele-parabola despre „obsedantul deceniu“ si poeziile esopice dobândeau certificate estetice. Perioada postbelica a defazat critica, asa cum s-a întâmplat cu întreaga macrostructura literara. Dar, trebuie specificat, a sincronizat-o cu Puterea, transformând-o în rival redutabil al acesteia.
Comunicarile din volumul de fata alcatuiesc un îndrumar indispensabil, care, în suficiente rânduri, probeaza calitatea produselor obtinute sub impulsul rezistentei prin cultura.