Ioana Bradea, Scotch, Polirom, Iasi, 2010, 184 p.
Oricât de mult mi-ar displacea s-o recunosc, se pare ca profetiile pudibonzilor care au atacat primul val de prozatori de la Polirom, acuzat, prin 2003-2004, ca nu face decât sa detabuizeze limbajul literar fara a avea proiecte de perspectiva, s-au împlinit. Cele mai importante nume ale generatiei sex drugs & rock’n’roll, de la Ioana Baetica, Claudia Golea si Ionut Chiva pâna la Dragos Bucurenci sau Dan Taranu, au demonstrat, într-adevar, ca prima lor carte a reprezentat mai degraba un accident biografic decât simptomul unei vocatii. Putinii recidivisti din aceeasi categorie (Adrian Schiop si Alexandru Vakulovski) n-au reusit, la cel de-al doilea sau al treilea volum, sa-si depaseasca limitele vizibile în romanele de debut. Statutul de one-hit wonder, cum se zice în mass-media, li se potriveste, de aceea, în totalitate. Ce-i drept, proza primului val de ego-fictionari s-a demonetizat indirect si prin afirmarea, între timp, a unor scriitori de cursa lunga precum Florina Ilis, Filip Florian, Bogdan Popescu sau Doina Rusti. Desi n-au dat vreo capodopera pâna acum, ultimii au dovedit în schimb ca proza actuala are resurse nebanuite si ca nu merge integral pe mâna autenticismului minimalist.
Sunt, probabil, ratiunile pentru care Ioana Bradea decide sa-si modifice formula în „Scotch“, cartea cea mai recenta. O decizie destul de riscanta, daca tinem cont de faptul ca romanul de debut din 2004 poate fi considerat cel mai valoros produs al generatiei detabuizante. Doua erau atuurile principale care desparteau radical „Bagau“ de încercarile celorlalti tineri furiosi: în primul rând, capacitatea de a motiva fictional licentiosul prin deschiderea spre semnificatii sociale mai ample. Tânara cuminte angajata la o firma de hotline, ea însasi un caz interesant de dedublare, era ecranul pe care se proiecteaza toate stereotipiile românesti actuale despre iubire si sexualitate. Ceea ce-i permitea scriitoarei – si aici trebuie remarcat deja al doilea aspect original – sa submineze permanent brutalitatea jargonului pornografic printr-o intonatie parodica si (auto)ironica. Prozatoarea a resemantizat într-atât limbajul de dormitor, încât câteva sintagme din carte au început sa se plimbe, nude si fara complexe, prin vocabularul cotidian din ultimii ani.
Poeticitate din oficiu
Schimbarea de formula nu implica, în cazul Ioanei Bradea, si o schimbare de atitudine: caci, trebuie spus din start, „Scotch“ nu e mai putin experimental decât cartea de debut. Recentul roman are ca punct de plecare, mai mult sau mai putin constientizat, initiativele venite dinspre performance art de a revalorifica din unghi estetic monolitii industriali ai comunismului. Ceea ce surprinde în carte – probabil chiar pariul central al autoarei – e ca, departe de a constitui ramele naratiunii, uzinele sau fabricile în ruina devin chiar subiectul ei principal. Majoritatea capitolelor nu fac decât sa detalieze geografia tentaculara a unui complex de cladiri (semi)parasite, de la Fabrica de Aliaje Speciale si Întreprinderea de Prelucrari Mecanice, pâna la Combinatul de Prelucrare a Lemnului, Turnatoria sau Fabrica de Scule. Cartea beneficiaza, asadar, de o oarecare poeticitate din oficiu, derivata din natura obiectului. Nostalgia dupa o lume disparuta, contrastul ascutit dintre dezolarea actuala si dinamismul initial, frumusetea involuntara a decaderii amestecata cu speranta unei reconstructii pe baze umaniste sunt, toate, sentimente si senzatii de neocolit în preajma „capodoperelor“ postindustriale. Peste zidaria poetica în sine, prozatoarea mai arunca însa un mortar de poeticitate, caci „Scotch“ e compusa din fraze scurte si eliptice, care imita întru totul miscarea versurilor. Concepute si grafic ca atare, chiar putinele scene tranzitive din carte capata o cadenta lenta si enigmatica: „Parca nimeni n-ar apuca sa manânce acasa nimic. Parc-ar domni o foamete generala în toata fabrica./ Toti înfuleca./ Inclusiv cei cu salarii mari, care o duc bine./ Unii ramân peste program doar ca sa manânce de doua ori./ si ar fi jurat ca n-o sa ajunga o jumatate de ora pentru trei feluri de mâncare./ Nici pomeneala: în zece minute se rade totul de pe masa./ Toata lumea înfuleca./ De ce“.
Aceasta proza fara intriga si fara personaje, care a amintit de Nouveau Roman comentatorilor entuziasti, se serveste, însa, de o tehnica schematic-antitetica: în timp ce cladirile în paragina sunt antropomorfizate prin metaforizari stridente, personajele propriu-zise, simple rotite ale unui sistem care se învârteste în gol, sunt reificate. De aceea, umanitatea postindustriala e pusa în scena ca personaj colectiv – tonul poetic-sacadat al naratiunii imprima o gravitate aparte celor mai derizorii activitati ale muncitorilor –, sau ca scindare a identitatii. Departe de a constitui individualitati perfect articulate, inginerul si secretara de la Fabrica de Aliaje Speciale, între care se înfiripa o idila secreta, dar si maistrul sau directorul de productie, sunt descrisi, în descendenta urmuziana, pe bucati. Astfel încât, în momentele depersonalizarii extreme, inginerul devine pur si simplu „o pereche de pantofi“, iar secretara se comprima într-o „pereche de role“. Ioana Bradea generalizeaza într-atât tehnica metonimica, încât chiar miscarile personajelor sunt figurate, ca în crochiurile futuriste, prin focalizarea exclusiva asupra partii fizionomice mobile. O scena din periplul secretarei printre halele parasite arata astfel: „Când se trezesc din nou în fata portii de fier forjat, genunchii tremura. Resimt abia acum încordarea de peste drum./ Se curbeaza piciorul./ Rolele frâneaza, miorlaind din cauciuc./ Plamânii încep sa respire sacadat./ Se încovoaie spinarea./ În genunchi se sprijina istovite palmele“. Chiar si gesturile, gândurile sau trairile cele mai intime ale acestor personaje par sa sustraga corpului într-o bizara autonomie, de vreme ce, într-un episod care descrie angoasele tânarului inginer, „Se aprinde o tigara si se fumeaza singura“ sau „Un frison de teama se zbenguie de vreo doua ori în sânge“.
Filozofie aureliana în context rural-postindustrial
Desigur ca toate aceste ambitioase tehnici de ambiguizare – de cele mai multe ori, cititorul are probleme în a preciza cine, ce si cum – ar avea semnificatie daca ar alterna de-a lungul a celor doua sute de pagini conform dinamicii imaginarului. Din pacate, însa, prozatoarea amalgameaza frânturi de povesti si descrieri fara alta noima decât (eventual) de a sugera decrepitudinea generala a lumii provinciei. Povestea însasi, oricât de diluata în intentia de a scrie un roman fara personaje, n-are niciun fel de consistenta. E de ajuns, de altfel, sa citez din prezentarea anonima de pe coperta a IV-a pentru a proba dezorientarea cronica a naratiunii: „“Scotch“ este imaginea unui dezolant spatiu postindustrial dintr-un oras de provincie (…). Aici se schiteaza fragil o poveste între un inginer tânar, încremenit în capcana Fabricii de Aliaje Speciale, si secretara directorului, care traverseaza dezolantul pasaj pe role, cu volumul lui Marcus Aurelius în rucsac. Peste toate plutesc amintirea lui Ila, taran mort în patul lui, în sunet de cetera, si o abia ghicita nostalgie a lumii rurale disparute“. Daca mai adaugam în recuzita si figura Doinei Cornea – prezenta la un moment dat printre amintirile secretarei pe role, deopotriva amorezata de tânarul inginer si coplesita de filozofia aureliana în context rural-postindustrial, avem, în fata ochilor, o imagine si mai clara a mizelor prozei. Sigur ca doar un misionar al romanului clasic-balzacian, pregatit sa vâneze permanent coerente si corespondente, ar putea formula asemenea obiectii. Numai ca daca evaluam textul Ioanei Bradea invers, ca pe o naratiune poematica în care fiecare imagine dobândeste sens în sine, ma tem ca lucrurile stau si mai prost. Metonimie, metafora si personificare sa fie, daca scriitura-i experimentala, însa de cele mai multe ori arabescurile stilistice ale prozatoarei sunt atât de stângace, încât dobândesc o aura irezistibila de umor involuntar. Câteva exemple de încalzire: „Un sul de hârtie igienica îsi flutura mâna si cere ajutor“; „Curtea fabricii si-a scos vântul din buzunare“; „Se ridica pe vârfuri pantofii si mijesc pleoapele spre usa de tabla din dos“; „Din fata lor, cu ochi decolorati si nas turtit, se uita pe geam peretele de BCA. Caramizile albe i s-au încrucisat în strofe mici si murdare“; „De dincoace, de pe trotuar, parca soarta întregului oras ar fi acum definitiv dislocata din umar“. si acum, fragmentele mele preferate: „Au pardosit curtea interioara cu placi groase de ciment credincios“; „Se coase de mâna înca o seara vâscoasa ca mierea“; „Vraja din pereti si din pahare sa se mai întinda o data ca plapuma peste bocanci guralivi“; „Cu apa picurând din plete, se înghesuie canile pe tava de plastic. Proaspat spalate, cu broboanele calde, prelinse peste coapse“.
Daca e într-adevar o surpriza, cum sustin doi critici probi precum Bianca Burta-Cernat si Paul Cernat, descifrând în astfel de pasaje „un realism atroce“, „efecte de adâncime“ sau „trucuri narative abil regizate“, atunci romanul Ioanei Bradea nu poate fi decât o surpriza neplacuta. Experimentul esuat al unei prozatoare care a demonstrat ca poate mai mult.