Sari la conținut
Autor: GEORGE NEAGOE
Apărut în nr. 329

Climax si anticlimax: doua antologii-cult

    Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Aer cu diamante, prefata de Nicolae Manolescu, ilustratii de Tudor Jebeleanu, Bucuresti, Editura Humanitas, 2010, 96 p.

     

    Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Musina, Cinci, cu o prefata de Nicolae Manolescu, coperta si ilustratiile de Tudor Jebeleanu, editia a 2-a, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2011, 96 p.

    De aproape trei decenii se vorbeste intens despre culegerile tiparite in regie proprie de membri ai Cenaclului de Luni (1982). Absenta lor din biblioteci impiedica insa discutiile aplicate. Totusi, haloul care le inconjurase ne indemna sa credem ca le stim mai bine decât autorii insisi. La reeditare, „Aer cu diamante“ si „Cinci“ au, inainte de toate, valoare documentara, adunând majoritatea tendintelor postmodernismului românesc. Curentul a ajuns la bilanturi. S-a incheiat cu ce a inceput. S-a intors la sine. Prin urmare, cea mai potrivita modalitate de a scrie o cronica ar fi alcatuirea unei antologii de versuri, selectate nu dupa vreun criteriu estetic (stilistic), ci dupa tehnica folosita ca sa strecoare mingea printre picioarele Cenzurii comuniste. Inovatia postmoderna n-a survenit exclusiv ca reactie impotriva neomodernismului, protocronismului sau a nationalismului ceausist. A secretat si metode ca sa amorteasca vigilenta functionarilor Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste. Evident, exista riscul sa realizez unele suprainterpretari. In multe cazuri, distanta aboleste contextul.  Daca as vedea doar coordonatele literare, as comite subinterpretari.
    Aur cu diamante
    Structura de tip romantic il indeamna pe Mircea Cartarescu sa aleaga evazionismul – garantia reusitei editoriale la data respectiva –, construind o lume locuita de oameni, vietati, molecule, inventii tehnice, obiecte din recuzita domestica si reziduuri chimice tânjind dupa dragoste. Aceasta viziune alchimica, ascunsa tocmai de inflatia imaginilor care o intemeiaza, descinde din Blake, Novalis si Hölderlin. Astfel, s-ar explica mai eficient un titlu ca „Totul“ (1985). Universul inseamna o imensa metafora a iubirii ca principiu primordial. Ideea isi gaseste suficiente argumentate, daca ne raportam la „Poema chiuvetei“, binecunoscuta rescriere in cheie minora a „Luceafarului“ eminescian, si, mai cu seama, la „Sa ne iubim, chera mu…“, din care provine pasajul urmator: „sa ne iubim, unamuno, nebuno, sa ne iubim, chera mu,/ si-apoi sa ne-nselam cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinti,/ sa ne sfâsiem conceptia despre lume si viata/ sa ignoram influenta exercitata in psihicul nostru/ de complexul grozavesti./ primavara priveste galbena din stratosfera, gâdilata de ozon si de ioni/ sa ne cunoastem mai bine, melcule, zice,/ sa ne imbratisam depoule, hârtiuto, tomberonule…/ iar noi la tâsnitoarea din capatul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apa/ chiar lânga policlinica, si pâna si copacii/ miroseau a dentist“ (p. 18-19). Tonul strengaresc-superior, infuziile prelirice ale cântecului de lume, atentia la factorii marginali, abundenta lexicala bruiaza drumul spre profunzimea mesajului. Elementele urbane recognoscibile sustin slabe aluzii la starea dezastruoasa a tarii. Este o falsa impresie ca stilul flamboaiant, provenit din atelierul arghezian si asamblat cu precizie, inlocuieste mizeria cu straluciri falsificatoare. Bucurestiul ii serveste ca mijloc, nicidecum ca scop. Realitatea lui Mircea Cartarescu seamana cu o gaura neagra care inghite, dupa reguli sintactice, parti recognoscibile din natura si din civilizatie.
    Traian T. Cosovei si Florin Iaru se completeaza reciproc. Ambii pozeaza. Ambii parodiaza smiorcaielile. Ambii recurg la (auto)ironii nemiloase. Ambii se prevaleaza de opera lui I. L. Caragiale ca sa inoculeze senzatia unei dimensiuni recognoscibile, „contemporane“. Evita „O scrisoare pierduta“ sau schitele cu snobi, preferând atmosfera dramoletelor cu mangafale. In consecinta, livrescul reprezinta o alta portita de scapare. Traian T. Cosovei se refugiaza aproape total in intertext: „ce trist e sa fii Micul Print sub un clopot de sticla!…“ („Sine de tren, vieti paralele“, p. 37). Citatul poate fi interpretat si ca trimitere la conditia cetateanului român, al carui tipat nu fisura peretii dictaturii. Versurile nu ies la promenada, dar tintesc prin ricoseu in nevoile sociale si economice. Exista o apologie in favoarea bunurilor provenite din SUA. Fabricate pe tarâmul fagaduintei, presupusele produse de lux (de fapt, destinate consumului in masa), sunt tratate cu emfaza, ca simboluri ale libertatii, stiuta fiind greutatea procurarii lor si psihoza pe care o declansasera: „Eu aici sunt un june. O balena alba intr-un estuar de liniste./ Un superstar – un cruciat al ideii sfinte de Coca-Cola. Si de Blue-Jeans./ Un misionar al spatiilor verzi, democratice“ („Sunt si eu un june“, p. 47). Ma intreb daca s-a gândit cineva ca fragmentul precedent ar constitui un indemn la expatriere.
    Uneori, Florin Iaru camufleaza disfunctiile regimului, aducând in prim-plan o banala suferinta de amorez respins. Spre deosebire de celalalt trubadur, autorul poemului „Aer cu diamante“ nu lustruieste orasul, ci alege sa stinga lumina. Bulevardul devine cadrul neprimitor al unei serenade esuate: „Criza energiei a alungat bulevardul 1 Mai/ la periferie/ (N-auzi cântari, nu vezi lumini de baluri)/ Masina 34, inhamata la soferi singuratici,/ isi câstiga existenta./ In piata de flori a singuratatii/ eu cânt o balada/ la pianul mecanic/ femeii/ ce-a coborât in intunericul/ acestui de-a wati ascunselea./ Ea se sufoca fragila/ in dragostea mea/ lipsita de viitor./ – Da-mi energia electrica – suspina ea –/ da-mi voltajul, da-mi amperajul,/ da-mi parfumul electrizat/ din care m-am coborât pâna la tine…/ Masina 34 necheaza ducând-o-napoi“ („De-a wati ascunselea“, p. 57). Austeritatea anilor ’80 dezvolta doua serii de semnificatii. Pe de o parte, jocul erotic se desfasoara in bezna. Becurile au fost inchise fortat, dar nici luna nu se zareste. Decorul macabru favorizeaza aparitia fantomelor. Incompatibilitatea ontologica intre barbat si vampir impiedica infiriparea idilei. Sufletul neodihnit al femeii vrea sa-l deposedeze pe cântaret de energia vitala. Tramvaiul 34 isi continua nestingherit traseul, in ciuda penei de curent, ajungând, ca in „La tiganci“, vehicul al trecerii dincolo, metamorfozându-se in cal, animalul funerar prin excelenta. Pe de alta parte, situatia poarta matricea parabolei noptii totalitare care conduce la pierzanie. Alteori, Florin Iaru sufera de atrofierea simtului vizual, captând intreaga mascarada organizata prin lozinci. Limba de lemn este stâlcita in soapta de poetul care, desi intelege marea inscenare ideologica, se teme ca va fi inhatat la colt de strada. Ca sa fie confundata, intransigenta necesita o haina de schimb. Tintele razbunarii nu sunt neaparat criminalii si „imperialistii“, ci tocmai teroarea rosie. Agasat de cosmetizarea uneltita de autoritatile comuniste, poetul se consuma ca un mut atotstiutor. Cuvintele lui fac implozie in laringe: „Mi-as fi cumparat/ un pistol/ si-as gaurit cu ochii inchisi/ toti pocheristii./ Mi-as fi cumparat un cutit/ (foarte, foarte ascutit)/ pentru toti egoistii/ Le-as fi aratat eu yancheilor astia! – Si rasistilor?/ – Si rasistilor si bombardistilor/ si vardistilor si fascistilor si artistilor/ si tie, coada de topor!/ De ce naiba am ochi?/ (sufletul vrea sa doarma)/ De ce naiba am ochi/ (sufletul vrea sa doarma)/ De ce naiba am ochi?// (sufletul vrea sa doarma)/ De ce naiba am ochi?“ („Cu ochii deschisi“,
    p. 67). Cu aceste versuri rezonez la cel mai inalt grad, intrucât, pe când aveam vreo doi ani, tata l-a invitat acasa pe un coleg de la scoala unde preda, ca sa se laude ca odrasla sa cunostea functiile detinute de Nicolae Ceausescu. In loc sa auda un raspuns tovarasesc, musafirul a aflat de la mine ca presedintele R.S.R „e un bandit!“.
    Ion Stratan, poetul optzecist inzestrat cu cel mai inalt potential, se numara si printre cei mai radicali esopisti postmoderni. Din „Pentameronul“, prindem macar cozi, daca nu sopârle intregi. Inaintea lui Doinas („Vânatoare cu soim“), cineva intrebuinteaza coduri anticomuniste directe si univoce. De pilda, in sectiunea a cincea, elaborata dupa schema barbiana din „Ritmuri pentru nuntile necesare“, scriitorul demonteaza masinaria ideologica: „Deceniu/ de geniu.// Sori/ de urdori// De ce sa fii poet/ In timpuri mari?/ Cu ce sa te compari?// Cel mai el va lupta/ Cu sabia pana si mitra/ Heracle cu Hidra// Ehei, inmultiti, inacriti/ Lachei, gânduri de tabla menite/ Sa scrie-n sanscrite: «Pentru tine, Tanto draga/ Am sapat o vara-ntreaga/ La canalul care leaga/ Dunarea de Marea Neagra»// Limbi de jeg. Lasitate. Covor/ De redactii. Fara gura. Fara reactii“ („Pentameronul“, p. 91). Anii ’80 nu stau sub semnul „geniului Carpatilor“ si nici a „Epocii de Aur“, minciuna acceptata de spiritele adormite sau de laudatorii regimului. Intrebarile retorice emana atât sarcasmul antifrazei,  cât si disperarea hölderliniana  din sintagma originala: „la ce buni poetii in vreme de restriste?“ („Pâine si vin“). Nu-i ramâne autorului decât sa coboare in arena, ca erou civilizator, si sa ucida bestia slujita de veleitari. Se cuvine a decoda catrenul scrijelit de un anonim, probabil de un militar in termen, despre lucrarile la Canalul Dunare – Marea Neagra tot ca ironie amara. Caci proiectul slavit de propaganda ca exemplu de progres a sacrificat câteva mii de persoane. Mai mult decât atât, munca la sapaturi nu putea fi inchinata iubitei, ci numai Partidului unic si conducatorului acestuia.
    M-am hotarât sa nu inchei comentariul cartii cu un verdict, ci sa transcriu „Filipica“, pe care Tudor Jebeleanu a citit-o pe 30 noiembrie 2010, la Muzeul National al Literaturii Române, in cadrul „Rotondei 13 – Ion Stratan“, eveniment la care au mai participat Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Radu Calin Cristea, Ion Bogdan Lefter si Lucian Chisu, directorul institutiei: „Alfa/ Beta/ Gama/ Delta/ Epsilon/ Zeta/ Eta/ Teta/ Iota/ Kappa/ Lamda/ Miu/ Niu/ Xi/ Omicron/ Pi/ Ro/ Sigma/ Tau/ Upsilon/ Fi/ Hi/ Psi/ Omega/ Cu toata dragostea,/ Nino Stratan“. Nicio invectiva, doar anticlimax! Acesta este procedeul dominant din „Aer cu diamante“.
    Pentagonul lunedist
    Dintre „diamantisti“, doar Ion Stratan poate fi atasat colegilor din „Cinci“. Nu atât prin formula stilistica, unde se apropie de gesturile ample ale lui Mircea Cartarescu si de scurtele insurubari efectuate de Florin Iaru, ci prin capturarea unor secvente din ultima etapa comunista. Aceasta deosebire de atitudine in rândul componentilor Cenaclului de Luni ridica o problema privind conceptul de poezie a concretului in rândul postmodernilor. Mircea Cartarescu prelucreaza notiunea intr-un sens antimetafizic. Aproape in exclusivitate, versurile lui aglomereaza entitati palpabile, desi iubita are aceeasi consistenta incerta si provenienta halucinatorie ca „Dulcea Doamna Camfora“ a lui Nichita Stanescu. Ion Stratan parodiaza orfismul. Florin Iaru si Alexandru Musina resping conceptualismul, dar se deplaseaza si in zona pregnant politica. Romulus Bucur, smulgând frânturi general-valabile de viata, si Mariana Marin, compunând lirica existentialista, resimt presiunea lagarului comunist si limitarea activitatilor cotidiene ca tragedii individuale. Dar daca as fi nevoit sa identific principala deosebire intre „Aer cu diamante“ si „Cinci“, n-as ezita sa observ saracia stilistica a celei de-a doua culegeri. In afara de comparatii, pe care nu le-a evitat nici un predicator al austeritatii cum este Camil Petrescu, textele curg discret, cu exceptia poemelor Marianei Marin si a capodoperei „BUDILA-EXPRESS“. Indubitabil, asemenea regii rodesc gratie unui efort de cizelare.
    Romulus Bucur si-a pastrat, pâna azi, adeziunea la poezia secundarului, hranita din „Personism: A Manifesto“ (Frank O’Hara), din izolare si din autism. Desi recluziunea ii prieste, poetul nu-si descopera nicaieri un spatiu caruia sa-i spuna „casa“. Orice zi devine o nesfârsita calatorie in labirint: „proaspat sosit in bucuresti/ in caminul 6 martie/ am fost intâmpinat/ de un vlajgan dubios/ cu plete si mustati/ ce mi s-a recomandat ion// spre seara l-am gasit/ facându-l idiot/ pe un tip lungit/ in patul de alaturi/ care citea hemingway si/ nu-i dadea atentie// (usor intimidat am aflat ca erau poeti)“ („1 poem & 1/2“, p. 13). La fel ca Ion Stratan („Pentameronul“), evaluatorul „Greutatii cernelii pe hârtie“ contureaza o riposta la adresa poeziei aservite. Creatorii veritabili nu-si recita productiile la microfon in fata tribunelor populate de galerii. Stau ascunsi, insotiti de cei mai devotati camarazi, hârtia si tocul, straduindu-se sa nu plateasca tribut ca sa li se faciliteze tiparirea cartilor. Ii pândeste insa pericolul de a decadea moral, daca ar abandona literatura in detrimentul vreunei functii de conducere: „si ai sa ajungi vreun bard judetean/ povestind despre curajul tau/ din tinerete/ si despre prietenii tai poeti/ si despre intrigile care impiedica/ aparitia nemaipomenitei tale/ carti// si faci câte o vizita iubitei/ acea târfa numita singuratate/ intrebându-te mereu/ la ce bun/ la ce bun acest poem/ tinichea legata de coada/ sperantei“ („si ai sa ajungi“, p. 23).
    Bogdan Ghiu si Ion Bogdan Lefter fac nota discordanta cu toti ceilalti. Poezia lor nu prea corespunde cu insusirile postmodernismului. In ciuda voitei simplitati, metapoemele lui Bogdan Ghiu parca sunt graffiti executate noaptea pe fatada sediului Comitetului Central. Grabei insurgentului i se asociaza complicitatea publicului. Textul se termina brusc, de teama ca vreun cenzor sa identifice o structura care sa pericliteze acordarea bunul de tipar. Poetul fie se retrage in poligonul delimitat de propria arta, fie omite presiunea exercitata de totalitarism: „Scriu: am uitat sa citesc,/ stiu doar sa scriu/ Umplu spatiul cu laturi/ fata de care sa pot fi orb“ (p. 31). Se intâmpla ca, preluând poetica modernista a tacerii si a cuvântului blestemat, Bogdan Ghiu sa insinueze imposibilitatea de a rosti mai mult decât i se da voie. Legat la gura, infige totusi penita in coala ca sa semnaleze tumoarea. Daca nu poate beneficia de drept la replica, poetul marcheaza finalul discutiei: „Punctul alb (care exista deja)/ si punctul negru/ (pe care il pun eu)“  (Doua puncte (poem), p. 39). Lui Ion Bogdan Lefter i se potriveste modelul expus de Florin Manolescu in „Poezia criticilor“. Poezia sa se dovedeste prea cerebrala, asamblata excesiv din bucati culturale si deliricizata. Pe critic il ademenesc ideile si incercarea de a institui realul in maniera demiurgic-artizanala: „Iau cuvântul «creier» si iau/ cuvântul «meninge» si/ iau si alte cuvinte in care altii/ au crezut fara sa le poata/ atinge./ In mâna mea ca o scoica tânara/ toate acestea nu mai sunt ce au fost:/ cuvântul „creier“ e un creier si/ cuvântul «meninge» e un meninge straveziu/ in care sângele pulseaza/ in ritmul marii, simetric“ („Cu mâna mea“, p. 48).
    Corozive si agitate, versurile Marianei Marin indica o constiinta care nu tolereaza nici abuzurile puterii, nici refuzul victimelor de a se revolta. Mutenia populatiei si a poetei insasi constituie indiciul acceptarii regulilor discretionare. Lumea se imparte maniheist. Intre condamnati si calai, intre „noi“ si „ei“ nu se interpune nicio categorie dispusa sa inlature despotismul. Orice vorba necontrolata, adica eliberata de incarcatura parabolica, se va transforma in cap de acuzare. Spovedania publica si oferirea propriei fiinte spre jertfire reprezinta ultima solutie de a-si recupera demnitatea: „O, vinovatia si spaima/ in fata adevarurilor sugrumate!/ Cine va depune marturie/ pentru crimele impotriva noastra?/ Cuvintele simple de acum,/ insurubate in singurul trup,/ pe care il pot da mortii/ va vor face mai buni?/ Nu sunt o fiinta morala./ Cine, traind, ar putea ramâne/ curat si integru“ („Elegie“, p. 65). Poeta se zbate in contradictia generata de datoria denuntarii tiraniei si de teama ca decizia ii va atrage o pedeapsa. Ducând o existenta duplicitara, marcata de jumatatile de masura, se invata cu boala diagnosticata de agentii sistemului represiv. Drept care, paradoxal, sederea in ospiciu si stigmatul „nebuniei“ ii permit sa-si declame furia: „Iata-ma, deci,/ in sanatoriul din munti/ (la adapost hehei! la adapost)/ din nou la adapostul acestei iluzii severe/ inghitind cuvintele a doua chipuri,/ vorbind cu ele si visând nerusinat/ si obisnuit, desigur/ ca in ziua mortii noastre“ („Elegie“, p. 69).
    Alexandru Musina manevreaza limba de lemn cu atâta dexteritate, incât fiecare cliseu isi elibereaza maxima agresiune asupra psihicului. Cuvintele si expresiile impersonale isi câstiga independenta in raport cu vorbitorii. Organismul lingvistic ii creeaza, simultan, si pe tortionari, si pe anchetati. Câtiva termeni reitereaza scenele atroce din puscariile comuniste. Din nou, individul capituleaza: „c) Ei mi-au spus, sugerat, ordonat:/ TREBUIE   E  NECESAR  SE  CERE/ TREBUIE   E  NECESAR  SE  CERE/ TREBUIE   E  NECESAR  SE  CERE/ TREBUIE (dar eu… jap!) mi-au spus/ E NECE (dar eu… jap!) SAR/ ei/ TREBUIE! Mi-au ordonat// d) „O.K.“ am zis/ Si am imbatrânit“ („BUDILA-EXPRESS“, p. 93). La final, fotograful surprinde imaginea-standard a unei Românii „prospere si fericite“. Numai ca, Alexandru Musina, profesionist intr-ale trucajului, are grija sa evidentieze mistificarile. Decorurile luminoase si imbelsugate, bucuria participantilor la manifestatia organizata de Partid, patriotismul debil sprijinit pe traditiile populare contrasteaza cu secventa precedenta. Vopselurile nu sunt decât fardurile care acopera zbârciturile si rugina. Dantura perfecta a fetei din popor abate atentia de la tânarul mutilat in carcera: „Afise imense. Color. Peisage/ In prim-plan o frumusete locala/ Cu basma roz, autentica, si dintii/ Intregi si proaspat spalati. In fundal o fanfara de ingeri/ In costume nationale“ (ibidem).
    Nicio invectiva, doar climax! Acesta este procedeul dominant din „Cinci“.