Motto: „Căci afirmaţia că postcomunismul este anticomunist nu este nicidecum ceva de la sine înţeles. O atare susţinere sună de-a dreptul contradictoriu.(…) A fi anticomunist înseamnă, în acest caz, să te afli într-un raport autentic – antagonist – cu ideea şi practica politică a comunismului. Dar ceea ce defineşte postcomunismul, dându-i şi numele, este tocmai dispariţia comunismului de pe scena politică şi din arena luptelor politice reale“ (Boris Buden, În ghetele comunismului. Despre critica discursului postcomunist, în Adrian T. Sîrbu, Alexandru Polgár (coord.), Genealogii ale postcomunismului, Ideea Design&Print, 2009)
Anii ’90 sunt viitorul imediat al cercetării academice în literatură. Pentru că, alături de absenţa generală a lucrărilor de sinteză pentru perioada imediat următoare anului 1989 (cu excepţia câtorva antologii de tematică mai largă, în general extra-literară), importanţa studiilor va fi cu atât mai mare cu cât există deja la baza discuţiilor culturale o sciziune ideologică tot mai pronunţată. Dacă nu direct ideologică, măcar una metodologică: spre exemplu, în cercetarea literară, importul structural al metodelor cantitative, sociologia literaturii şi critica ideologică par să fie noile arme ale tinerilor cercetători. O mare parte din cărţile de teorie şi critică literară publicate după 2000 pare să reviziteze canonul literar postbelic nu doar pentru a stabili, prin monografiile critice, profilul real al unor autori cunoscuţi, ci şi pentru a desface contexte, pentru a revizita diagramele macro ale societăţii româneşti în diferite etape.
Un rezultat al acestor tendinţe în istoria literară este acela că o istorie a literaturii apărută sub numele unui singur autor (semnificative şi tutelare fiind proiectele propuse de E. Lovinescu, G. Călinescu şi Nicolae Manolescu) nu mai poate oferi pe cât promite: analizate pe cazuri clar delimitate, fenomenele literare îşi găsesc mai curând specialişti decât posibilitatea de integrare într-un proiect solo amplu. E, într-un fel, fenomenul despre care vorbea Bianca Burţa-Cernat într-o emisiune Radio România Cultural acum câţiva ani (ideea a circulat şi circulă, de altfel, sub mai multe forme): după model occidental, istoria literaturii române nu mai poate fi obiectul de studiu al unui singur critic/istoric, ci al grupurilor specializate. Atât pentru că într-o epocă a neo-pozitivismului şi a noilor tehnici de cercetare subiectivul rămâne tot mai mult conotativ, cât şi pentru că noua istorie literară stă în detalii semnificative şi, astfel, prin integrarea lor sistemică, în exhaustiv.
Dar pot apărea, desigur, lucrări tematice. Există câteva antologii româneşti pe acest subiect larg al tranziţiei, dintre care cele mai cunoscute sunt, probabil, cele coordonate de Vladimir Tismăneanu şi Sorin Antohi, De la utopie la istorie – Revoluţiile din 1989 şi urmările lor (Curtea Veche, 2005) şi de Adrian T. Sîrbu şi Alexandru Polgár, Genealogii ale postcomunismului (Ideea, 2009). Însă pentru cele care vor discuta primii ani ai tranziţiei româneşti cu accentul pe misiunea/iluzia intelectualilor, a apărut anul acesta la editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, sub coordonarea lui Eugen Simion şi a Biancăi Burţa-Cernat, Cronologia vieţii literare româneşti – perioada postcomunistă, în trei volume (pentru 1990, 1991 şi 1992). Ca instrumente de cercetare, aceste cronologii pot expune şi explica, la mai bine de două decenii de la căderea comunismului, principalele puncte polemice ale societăţii de tranziţie: trecerea de la o literatură etatizată pe toate palierele posibile la piaţa liberă, reorganizarea discuţiilor despre literatură în contextul noilor liberalizări, judecarea trecutului literar între cele două categorii majore ale anilor ’90 (est-etic şi apolitic) etc. Iar rolul intelectualilor în cadrul transformărilor sociale din zorii tranziţiei este mult mai mare decât poate părea în primă fază.
O idee comună în jurul căreia sunt construite argumentele studiilor din Making Capitalism Without Capitalists: The New Ruling Elites in Eastern Europe (Verso, London, 2001 – coord. Gil Eyal) ţine de importanţa discursului intelectualilor în Europa de Est în momentul 1989: în cadrul unor societăţi care nu cunosc exerciţiul democratic şi în interiorul cărora clasele sociale se confundă, discursul mainstream al clasei de mijloc va fi adus din condei de către principalii actori ai scenei culturale. Şi asta se şi întâmplă – o arată cronologiile acum, fără echivoc – în România postdecembristă. Majoritatea temelor la modă (refacerea legăturilor şi circuitului vestic, revenirea la valorile interbelicului, identitatea naţională etc.) apar în paginile principalelor reviste ca subiecte principale şi, foarte des, ca unice subiecte. Epoca îşi domină obsesiile şi le transformă în laitmotive: lucru de înţeles, din moment ce schimbul radical din decembrie 1989 cerea rezolvări rapide. Entuziasmele şi dezamăgirile susţinătorilor FSN-ului, verva justiţiară a revizionismului şi lupta pentru epurarea societăţii, coabitările şi disensiunile ideologice pot fi citite nu doar strict în scopuri academice, ca tratate de sociologie. Pentru că, deşi lucrurile sunt în general cunoscute, adunarea lor într-o cronologie pe cât posibil obiectivă le poate reface legăturile pierdute după reorganizările ideologice ale ultimelor două decenii.
Însă datele cercetării cantitative pot fi utilizate în extrem de multe feluri: de la stabilirea schimbului de raportare la misiunea intelectualului în societate (de unde multiplele angajări vor determina mişcările generale ale criticii şi eseisticii literare) până la construirea noilor formule ale literaturii în sine. Scăpată de sub dictatură, ea îşi provoacă exponenţii la angajări noi: „Fireşte, se vor produce mari modificări în structura literaturii. Genurile paraliterare (…) vor exploda pe piaţă şi vor aduce editurilor cea mai mare parte a resurselor financiare. În ce priveşte literatura mainstream, după un fantastic val de proză despre epoca ceauşistă şi după revoluţie, ea va reintra, fireşte, mult schimbată la faţă, în prelungirea firească a curentelor din anii ’80“ (Mircea Cărtărescu la începutul lui 1990). De remarcat aici diversitatea raportărilor: naivităţile autocoloniale fireşti sunt dublate în general de poziţii coerente (care privesc cu naturaleţe eventualele suprafeţe pe care se va repoziţiona literatura).
„Normalitatea“ pare conceptul cheie în cadrul transformărilor social-politice. Dacă marea bătălie (după cum se anunţă în Cuvântul Înainte al lui Eugen Simion şi în Nota asupra Ediţiei redactată de Bianca Burţa-Cernat) a deceniului al zecelea este legată de politic (literatura însăşi nu mai poate exista independent de noile baze ideologice), atunci această normalitate îşi găseşte sensurile pe mai multe paliere. Simptomatică pare prima dezbatere din România literară, între Nicolae Manolescu („Aşadar la lunga, terifianta anormalitate a epocii dictatoriale se adaugă acum anormalitatea revoluţionară. Toţi depun mărturie, fac adeziuni, scot la iveală ceea ce a fost cenzurat, protestează (vai, postfactum!) (…). E normal şi e bine aşa. Dar până când? Mi se pare că trebuie, fără a ieşi din miezul arzător al actualităţii, să ne disciplinăm şi să ne regăsim“) şi Octavian Paler („Nici mie nu-mi place inflaţia de adeziuni care a copleşit presa. Nici eu nu cred că rostul unei reviste literare e de a face reportajul vieţii imediate. Dar ceea ce aş dori din toată inima e să nu evităm, sub pretext estetic, un examen de conştiinţă“). În jurul unei astfel de polemici se vor construi cele două direcţii majore ale decadei: apolitismul, acuzând pericolul reinfiltrării doctrinelor în interiorul literaturii (păcatul major al perioadelor comuniste şi naţional-socialiste, nu?) şi revizionismul est-etic, acuzând pasivitatea şi refugiul în estetic ca fiind forme perfide ale eschivării de la o lustraţie generalizată. Viziunile moderate sunt aproape sortite pieirii în acest context romantic: încă din ultimele zile ale lui 1989, alonja revoluţionară determina ca imaginea noii Românii să poată fi construită profetic în avans.
Un alt aspect important pe care îl acoperă aceste discuţii este acela al raportării anumitor generaţii la programul literar. Dacă – să spunem – Romanului românesc în interviuri al lui Aurel Sasu (care merge până la revoluţie) ar putea fi folosit într-o sinteză despre angajările şi programele estetice, cronologiile refac a posteriori aceste declaraţii. Regrupările, polemicile şi luptele de „putere“ în sânul literaturii vor determina angajări neaşteptate. Ceea ce va urma – negura editorială, capitalismul sălbatic în sânul unei literaturi în transformare – îşi poate găsi explicaţiile în aceste momente de reformatare. Istoria imediată a Revoluţiei conţine reflexele trecutului ei şi pune bazele organizării actuale a literaturii române.
Cronologia vieţii literare româneşti. Perioada postcomunistă facilitează în primul rând două operaţii: sinteza contextului politic (văzut şi discutat de literaţi) şi analiza reorganizărilor estetice. Situată între index şi antologie, ea devine un instrument extrem de important în cercetarea istoriei literare recente: iar anii 1990-1992 – probabil ultimii în care intelectualii au întreţinut iluzia relevanţei atât de puternic şi, astfel, cei mai ofertanţi în istoria politică postbelică – subiectul noii conquiste. Pentru că procesul identitar şi imperativele angajării îşi repoziţionează, ireversibil, coloanele de susţinere.