In mai vor fi alegeri in Marea Britanie, prilej pentru dezbateri in ziarele din insula (nu spun ca politica ar fi neglijata in restul timpului, dar orisicât). Asa se face ca „The Guardian“ (aparator al valorilor stângii) isi poate permite luxul unei radiografii a stângii, severitatea excesiva de care are parte Partidul Laburist fiind in masura sa clatine moralul formatiunii, acum, inaintea momentului decisiv.
Dragostea pentru bani si Noii Laburisti
Polly Toynbee („The Guardian“, marti 23 martie, 2010) taie cu bisturiul in carne vie, laburistii fiind aspru criticati (cu Tony Blair si Gordon Brown in prim-plan) pentru faptul ca au neglijat problemele esentiale de care se loveste simplul cetatean (o manifestatie a celor slabi platiti a adus in discutie viata nu tocmai roza a oamenilor care trebuie sa traiasca in U.K. cu 5 lire pe ora de munca), dedându-se unor excese de care nu se simte straina nici o guvernare; de altfel, titlul este sugestiv: „Love of lucre poisoned New Labour. Now for an antidote“ („Dragostea pentru bani i-a otravit pe Noii Laburisti; Acum cautam un antidot“).
Tony Blair este facut praf, autoarea scriind despre decesul politic al celui prea putin preocupat de problemele interne, mult prea implicat in zona conflictuala asiatica; legaturile strânse cu SUA si circuitul financiar pus in miscare pe aceasta filiera sinuoasa nu ii sunt deloc pe plac editorialistei de la „The Guardian“. Sunt aduse in discutie anumite afaceri dubioase (sunt pomeniti acei filthy rich, adânc dispretuiti in tonul general al discutiei, si legaturile lor cu unii membrii ai laburistilor), nici Gordon Brown nefiind menajat – sansa lui nu sta in maimutarirea politicii, ci in revigorarea economica, in crearea unor locuri de munca, crede autoarea, de altfel o tema generala in spatiul crizei globale.
Lupul moralist dâmbovitean
Daca mergem pe continent, ceva mai la est, ajungem in fascinanta Românie. Si aici putem spune despre anumite cotidiene ca se situeaza mai la stânga spectrului politic (asa cum ne imaginam noi stânga si dreapta in umila noastra democratie). De exemplu, despre „Jurnalul National“ putem afirma, daca nu ca acest ziar ar intra in categoria publicatiilor mai apropiate de social-democratie, atunci fie si ca se afla in tabara celor care fac opozitie democrat-liberalilor. Aici problemele stângii nu prezinta asa mare importanta sau, ma rog, nu cum ar trebui sa o prezinte; in „Jurnalul national“ e loc mai ales pentru critica puterii; este foarte bine, asa trebuie sa se intâmple, sa nu fie menajati deloc cei ce conduc vremelnic destinele natiunii, câinele de paza sa-si faca datoria! Pare insa bizar ca in rolul lupului moralist, ce imbraca haina cetateanului umil, se arata si combate masiv… Adrian Nastase. Adica nu jurnalistii ce isi duc la buna indeplinire datoria, aceea de a fi vesnic treji, ci chiar un politician isi asuma misiunea sa observe relele guvernarii.
Poate este in regula si un asemenea mod de a radiografia societatea, fiecare cetatean se poate exprima liber pe orice fel de teme, mai ales aici, in sfera politicii, unde se stie ca toti sunt priceputi (mai abitir când vorbim despre un fost prim-ministru, precum cel in urma numit). Poti intelege obsesia unui om pentru anumite subiecte, dar nu poti intelege faptul simplu ca omul ce, la un moment dat, atinsese sferele inaltei demnitati si a esuat lamentabil sa fie moralistul de serviciu al natiunii.
Din articolele postate saptamânal se ridica aerul greu al egolatriei, al invidiei, al frustrarilor. Ceea ce scrie domnul Adrian Nastase nu poate fi inclus nici macar in categoria propaganda, intrucât, probabil, reticenta cetatenilor ce se simt lezati de un asemenea discurs intrece pofta de scris a membrului PSD. Si atunci, la ce bun? Când scrii asa visceral la ce sa te astepti? Apropo, sa citim atent: „…aceasta e, de altfel, marea provocare aflata in fata PSD, care nu-si poate propune sa schimbe „basescianismul“ intr-o practica politica cu fata umana. N-ar avea sens. Trebuie asezata in locul lui o oferta credibila“ („Jurnalul National“, 24 martie 2010). Sa fie aceasta oferta credibila una super, din gama Voicu-Vanghelie (ca tot este la moda subiectul)? Sau Adrian Nastase ne lasa asa sa fierbem in suc propriu (pe noi, cetatenii), rosi de nerabdarea de a afla acea mega-oferta ce nu se poate refuza? Intrebari fara sens, cum fara sens sunt si postarile unui politician iremediabil compromis, care nu isi va spala imaginea prin asemenea interventii.
„Cina cea de taina“
si consumerismul
Poate nu ar fi fair ca acum, inainte de Paste, sa inchidem un articol intr-un mod asa plin de rautacisme (de la Hagi citire). Daca parcurgem la intâmplare un text din acelasi sublim „The Guardian“, putem sa trecem obstacolul prafuit al lumii politice si sa ne oprim la… Cina cea de Taina. La ea s-au raportat si doi profesori (Brian Wansink, Cornell University, si fratele sau Craig, de la Virginia Wesleyan College Vancouver), rezultatele muncii lor fiind publicate in „International Journal of Obesity“.
Despre ce e, concret, vorba? Urmarind mai multe reprezentari ale Cinei cea de Taina in pictura ultimilor 1000 de ani, autorii au remarcat ca, odata cu scurgerea anilor, tiptil, tiptil progresul general (societatea bunastarii) a schimbat si modul de reprezentare in arta. Asa se face ca mâncarea din fata apostolilor a crescut cu timpul (in tablourile vremii). De exemplu, farfuriile au crescut cu 69% si pâinea cu 22%.
Daca arta imita viata (o ipoteza a autorilor), nu-i asa ca acest trend este respectat si in picturile vremii? Si, pentru a fi convingatori, sunt prezentate doua tablouri, unul pictat de Duccio di Buoninsegna (circa 1278-1318), altul al artistului Carducci Bartolome (1554-1608/10). In primul cina este austera, cu farfurii mici, bucate invizibile, in cel de al doilea masa este mult mai bogata, in centrul ei tronând un platou generos. Ideea este simpla: tendinta oamenilor de a mânca portii uriase din farfurii cât mai mari s-a dezvoltat pe parcursul ultimului mileniu si poate fi urmarita inclusiv in pictura unui intreg mileniu.
Un Paste cât mai linistit si pios!
Autor: AURELIAN GIUGALApărut în nr. 267