Citeste si arde!

Gabriel Liiceanu, Mastile lui M. I., Editura Humanitas, Bucuresti, 2012.

 

 

„Mastile lui M.I. – Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivanescu“ este unul din marile esecuri editoriale ale ultimilor ani. Dincolo de caracterul „hard to get“ al cartii (ma refer la distributia fizica într-un tiraj insuficient în contrast cu reclama puternica si cererea pe masura), a aparut recent o cronica extrem de interesanta a Feliciei Antip care acuza caracterul neprofesionist al „anchetelor“ interne ale cartii si faptul ca „viata lui Mircea Ivanescu nu este în aceasta carte“. În conditiile acestea, cât de benigna este prezenta unui asemenea dialog controversat si reprobabil, atâta vreme cât „nu se mai poate – si nu se mai poate de multa vreme – scrie poezie fara particule ivanesciene“. (Al. Cistelecan).
E de amintit (si ramâne definitoriu pentru caracterul omni-scuzabil al lui Gabriel Liiceanu) episodul din 2010, când Herta Müller îl acuza sub cupola palatului Ateneului Român pe filosoful român de lasitate si falsa dizidenta politica prin pasivitate. Astfel, când Gabriel Liiceanu anunta patetic: „multi dintre noi ne-am simtit minoritari în propria tara“, Herta Müller a replicat transant cum ca si-ar fi dorit „ca pe vremea aceea sa fi deschis mai multi gura si sa fi spus ca se simt minoritari“. La fel, în cadrul întâlnirii dintre Andrei Plesu si Adam Michnik din 2011, Liiceanu ia cuvântul la finalul discutiilor si, într-o noua încercare de a se elibera de eticheta peiorativa de „procuror“ atribuita pentru publicarea imediat dupa revolutie a  „Apelului catre lichele“, întrebând daca aceasta a fost cumva o greseala, primeste raspunsul traumatizant, se pare, si noua eticheta de „mensevic“ („pentru ca ai vorbit de o categorie – comunisti – pe care ai acuzat-o la gramada si i-ai cerut excluderea). Care mai poate fi atunci granita între tendinta permanenta a lui Gabriel Liiceanu de a se apara în fata oricaror posibile „atacuri“ asupra imaginii unei dizidente politice – aproape obsesiva (fara însa a fi sprijinita moral decât de exercitiile unei „retorici a bunei-credinte“) si capacitatea de a comunica eficient cu partenerii de dialog?
Oaspetele incomod
Mica paranteza se justifica atunci când, în „Mastile lui M.I.“ acestea sunt punctele în care dialogul (sau poate, cel mult, interviul de hartuire) cu poetul Mircea Ivanescu devine un periplu maniheist si o cautare permanenta a moralei inutile. Nu numai ca intervievatorul este incapabil sa înteleaga viata categoric neinfestata politic a poetului si traducatorului, dar avalansa de moralistica si amestecarea amintirilor personale cu judecati etice devin suportul unei distantieri imposibil de recuperat pâna la finalul cartii. E ca si cum Gabriel Liiceanu ar dori permanent sa îl „educe“ pe Ivanescu si sa arate, totodata, ca judecatile anti-totalitare pot fi transpuse în orice situatie marunta, de unde si aparenta (sau concretul?) unui „dialog între surzi“: „G.L. – Dar cum se simtea dictatura? Stiti, exista grade diferite ale dictaturii, si în cazul lui Carol, nu stii exact, dincolo de desfiintarea partidelor, la ce sa te gândesti. M.I. – Nu pot sa-mi dau seama, cred ca eram prea mic ca sa judec. G.L. – Deci nu se simtea «dictatura» în viata de zi cu zi.“, „M.I. – Si-atunci Tomus mi-a explicat în cele din urma ca, daca vin la Sibiu, nu poate sa-mi asigure o casa decât… G.L. – …daca deveniti membru. M.I. – Da, si nu mi-am pus nici un moment problema ca asta e o drama. G.L. – Dar de ce nu v-ati pus? Cum de nu v-ati pus? M.I. – Pentru ca nu e o drama. G.L. – Ba e, ca atunci când l-am întrebat pe Petru Cretia, odata, de ce nu a intrat în partid – ramasese de ani de zile la clasice, lector sau asistent –, mi-a raspuns: „Pentru ca nu pot sa intru într-un partid a carui istorie e patata cu sânge“. M.I. – Ce sa spun!“.
De departe cel mai strident schimb de replici este acela legat de personajul Ion Iliescu, caruia Ivanescu i-a fost coleg în liceu si caruia poetul înca îi purta o simpatie personala, pe care Liiceanu nu pare sa o poata pricepe, sau, mai mult, o confunda cu vreo simpatie politica, aproape acuzându-l pe Ivanescu de icompetenta în a-si selecta, ca „umanist“, aprecierile umane. Probabil îi este greu „anchetatorului“ (caci Liiceanu capata tot mai mult aspectul unui cautator de cusur) sa-si imagineze ca omul Iliescu pe care îl numea, probabil justificat, ca personaj politic, imediat dupa revolutie, „emanatia unui popor idiotizat de propaganda“, ar putea fi facut parte din amintirile dragi din liceu ale lui Ivanescu. Si nu poate deveni cumva acesta imediat un handicap pentru un „oaspete“ în memoria poetului? „G.L. – Un om cu formatia dumneavoastra umanista nu putea sa simpatizeze pe cineva care cheama minerii în Bucuresti ca sa bata pe bulevard femei însarcinate si studenti cu ochelari. Acestea erau tehnici comuniste deprinse la manifestatia din februarie 1945 în Piata Palatului. Am dedus ca  nu puteati decât glumi. M.I. – Nu glumeam, pentru ca, realmente, îl simpatizez pe om. Adica am o amintire din liceu… Nu e scuzat, dar poate fi simpatic“.
„Lupta“ pentru reflectoare
Nici nu se mai întelege, de fapt, daca „Mastile lui M.I.“ sunt o încercare de extragere a câtorva din cele mai „picante“ marturii ale poetului sau o grefiere dialectica repezita, incoerenta si tipatoare. Pentru ca, oricât de bine îi va cadea mereu lui Ivanescu sa vorbeasca despre el însusi (ciudat, chiar si atunci când îsi ofera viciile spre disectie si analiza), lui Gabriel Liiceanu nu îi scapa mereu tendentiozitatea si judecata prematura. Într-o discutie simpla despre tendinta poetului de „a pune o baza“ (într-un fel de jargon ivanescian care denumeste colonizarea barurilor), Liiceanu se gaseste dator sa îi reproseze subtil, prin masca unui pretins „mestesug“ al bautului, de ce nu, alcoolismul si se separa printr-o ostentatie a bucuriei de a fi „safe and sound“, în siguranta abstinentei. Aceasta nu ar fi deloc o problema, însa reluarea permanenta a motivului pe notele unui repertoriu de „judecator“ care taxeaza subtil viciile si impune tonul de „out of the group“ îl separa, din nou, ireversibil, de marturiile simpatice ivanesciene: „G.L.– Bine, eu nefiind în miezul lucrurilor, ca dumneavoastra, ma lasam lesne fascinat de strategiile lui de bautor. Banuiesc ca fiecare bautor de elita are specificul lui, taieturile lui, ceva ce-l defineste si-l distinge de toti ceilalti concurenti.“,  „G.L. – S-a simtit cutremurul din ’77 la Sibiu? M.I. – Se zice ca da, eu, cum va spuneam, neputând fi utilizat ca martor (…) G.L. – Sugerati ca dumneavoastra, din pricina «smulgerilor» – asa mi-ati spus cândva ca se numea desprinderea paharului de vodca de pe masa si darea lui hotarâta pe gât –, nu ati simtit nici o adiere a cutremurului? M.I. – Nu, vreau sa spun ca pur si simplu nu sunt conectat la realitate, sau ca am o anumita retardare mentala, ca fac greu conexiunile astea.“. Însa „lovitura de gratie“ vine atunci când Mircea Ivanescu ne este înfatisat cu totul ridicol, lucru destul de anevoios pentru economia finala a unui dialog care ar fi trebuit sa arate cu totul diferit. Astfel, sub aparenta unui compliment si în încercarea esuata de a glumi istet, Gabriel Liiceanu îl submineaza total pe Ivanescu (sau se autosubmineaza?): „G.L. – Pe mine ma faceti sa înteleg lucruri pe care, uneori, le-am trait orbeste. Ma consolez însa cu sentinta ca, la rândul dumneavoastra, ati trait orbeste lucruri pe care eu le aflasem deja copil fiind“.
Când discutia se muta pe teritoriile literare, Ivanescu ramâne la fel de detasat de vreo empatie nejustificata, sau de vreo simpatie fabricata, dialogul dezvaluind tot mai mult caracterul (de fapt) dihotomic al discutiei, unde, de o parte avem pâna la capat sinceritatea marturisirii si, în antinomie, dorinta de a autoconstrui imaginea unui intelectual responsabil, angajat si cumpatat de partea filosofului, lucru care nu poate decât sa distruga charisma-panaceu a poetului: „G.L. – Stati putin. În clipa în care traduc Heidegger sau Platon, nu pot sa spun ca nu ma atasez de ei sau ca nu pot spune ceva despre ei. Vreti sa spuneti ca dumneavoastra nu puteati vorbi despre Joyce sau despre Broch? M.I. – Da, exact asta spun. Despre Broch cu atât mai putin. Ce dracu’ pot sa vorbesc eu despre Broch? G.L. – Pai sa împartasiti ceva din gustul pe care vi-l lasase, atât cât vi-l lasase. Ca doar gustaserati din el. M.I. – Asta-i cea mai buna dovada ca eu am dreptate si ca sunt, în toate domeniile, un bricoleur“.
Adaugând neaparat la aceasta permanenta autopromovare specifica lui Gabriel Liiceanu corecturile halucinante facute de Felicia Antip în cronica literara care anunta, sugestiv, verdictul înca din titlu, prin cuvintele simptomatice „un esec ireparabil“, cu acentele grave pe „ireparabil“, „Mastile lui M.I. – Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivanescu“ (si ordinea numelor în subtitlu se arata pâna la capat perfect justificata, unde cartea pare mai mult o impunere a personalitatii filosofului peste autobiografia poetului) este unul din noile exemple de exercitiu intelectual costeliv marca Gabriel Liiceanu, caruia, evident, îi resimte efectele si imaginea poetului Mircea Ivanescu, într-o discutie pe care parem nevoiti sa ne prefacem ca „am si uitat-o deja“.