Sari la conținut
Autor: Alexandra Roşu
Apărut în nr. 483-484

Citeşte dacă eşti român!

    Bogdan Brătescu, Acasă, Paralela 45, Piteşti, 2013, 248 p.

    Există acel gen de autori cărora le place să îşi asume rolul de iluzionişti literari. Într-o lume a aparenţelor, Bogdan Brătescu se întoarce acasă. Dar, spre marea lui dezamăgire, acasă înseamnă aparenţa. Este un pact între instabilitatea temporală şi cea locală, pact al unei întoarceri definitive. Acasă devine un titlu amfibolic, iar de acest aspect se ocupă finalul romanului. Ce reprezintă de fapt „acasă“? Te întorci pe pământ sau în pământ? În romanul Acasă se face referire la România postdecembristă şi la urmările indirecte ale comunismului. Facem parte dintr-o civilizaţie care, din moment ce uşa coliviei s-a deschis, începe să se mişte haotic, lovindu-se de pereţii camerei de apartament. Se pare că romanul are un caracter sardonic destul de abscons: oricine îşi părăseşte patria ajunge „supt glie“. Trădarea se pedepseşte prin moarte. Citadinismul din ultimii ani umple paginile, fără a lăsa loc dramelor existenţiale. Acasă este un excelent roman realist. Viaţa de ieri, cu abuzurile ei morale, este adusă la conştiinţă azi, într-un studiu rece asupra vieţii, în ciuda titlului uşor melancolic.
    România pitorească
    Totuşi, cartea declanşează un semnal de alarmă. Trăieşti cu speranţa că este un refugiu al amintirilor plăcute? Dragă cititorule, nu locuieşti pe Uliţa copilăriei şi nu eşti nici La Medeleni. Te afli în Bucureştiul lui 2012, capitală europeană, în plină criză economică, într-o ţară murdară, cu faună dubioasă. Romanul alege dintre exemplarele bipede pe Filip Bernea şi pe Mircea Zamfirescu. Cei doi vor fi prezentaţi în mediul lor natural, şi anume acasă. Întâlnirile dintre cei doi sunt absolut tangenţiale, însă esenţiale. Mircea Zamfirescu, de origine buzoian, s-a mutat în Bucureşti, unde a rămas definitiv, întemeindu-şi o familie alături de Cristina, o tânără jurnalistă. Filip Bernea este un expatriat care trăieşte în Geneva. La insistenţele colegilor săi, acceptă să se întoarcă în România pentru o reuniune de clasă. Pentru el, întoarcerea într-o ţară ce i-a lăsat un gust amar este o conturbare a liniştii sufleteşti. Singurul gând ameliorator este acela că îşi va vedea foştii colegi de clasă, în rest totul îi stârneşte repulsie. Tocmai acest dezgust patriotic este cercetat de autor, dintr-o nevoie de realism empiric.
    Bogdan Brătescu nu pierde ocazia să descrie Bucureştiul ceauşit, încă de actualitate, prin Mircea Zamfirescu. Aşadar, întoarcerea în Bucureştiul comunist cuprindea „un slalom perpetuu“ al şoferilor care circulau doar în viteza întâi (probabil că azi, începând cu panourile „Aţentie! Viteza ucide!“, străzile sunt asfaltate), blocurile cu zece etaje îţi dădeau „senzaţia inevitabilă de ghetoizare“, amplificată de faptul că nu aveau balcoane din cauza „unui ordin direct şi inexplicabil al lui Ceauşescu“ (Cât de antishakesperian!). Era un Bucureşti antiecologic. Vegetaţia era „reprezentată de câţiva copaci anemici, cu frunze prăfuite“. Imnul României avea ca fundal muzical „un zgomot infernal“, provocat de traficul intens, „dominat de camioane şi basculante“. Bucureştiul diurn era însă devirilizat de Bucureştiul nocturn, care „se afla sub controlul noii generaţii“. Străzile colcăiau de „o lavă puturoasă de adolescenţi drogaţi, dealeri de ecstasy şi heroină, peşti, prostituate minore şi găşti de tot felul, de la rockeri imberbi şi ultraşi (…) la skinheads întârziaţi“ (p. 42).
    Nu există o culoare locală a Bucureştiului comunist şi a celui actual. Bogdan Brătescu nu face decât să aducă în vedere că joaca de-a istoria este preferata timpului. Nici măcar acesta nu poate şterge aproximativ patruzeci şi cinci de ani de comunism din conştiinţa unui popor torturat psihic, ale cărui răni sunt şi azi deschise. Dacă atunci străzile erau pline de şobolani, azi exasperarea vine din partea câinilor. Drama patrupezilor fără stăpân este amplu dezvoltată în roman. Bogdan Brătescu nu se lasă intimidat de vreo viitoare critică la adresa lipsei de patriotism şi refuză cu desăvârşire să ascundă gunoiul sub preş. Cazul lui Eric Bernea, alias Phillipe Bernet, care ajunge pe patul de spital din cauza unei grave muşcături cauzate de un câine maidanez, vrea a fi răzbunat printr-un subiect de roman. Când oameni din domenii variate ajung la aceleaşi concluzii ale degringoladei româneşti şi când se afirmă că România este „spaţiul (…) cu cea mai mică speranţă de viaţă din Uniunea Europeană, un teritoriu al sărăciei extreme, al alcoolismului şi mortalităţii infantile“ (p. 51), orgoliul naţiunii se diminuează.
    „România, nu te iubesc!“
    Protagoniştii romanului sunt Philippe Bernet, „un sexagenar rotofei“ (p. 10) şi Mircea Zamfirescu, un economist cotropit de insomnii. Dorinţa ultimului de a pleca la sfârşitul anilor ’90 îşi găseşte realizarea în viaţa lui Bernet, care, din cauza securiştilor, s-a refugiat în Elveţia în urmă cu patru zeci de ani. Inginer de meserie, Philippe a cunoscut o dificilă ascensiune până „şi-a putut trece mândru pe cartea de vizită: «Philippe Bernet, ingénieur en génie civil»“ (p. 143). Cei doi se întâlnesc în Airbusul cu destinaţia Bucureşti. Mihai Zamfirescu a ajuns în Elveţia pentru tratarea unei insomnii care persista de doi ani. Faptul că nu este un adept al călătoriilor în străinătate reiese din prima zi în Elveţia. Deprinderile româneşti sunt puse în practică încă de la colţul străzii când plăcerea de a traversa pe roşu este împlinită. Nu numai că era predispus unui accident, dar majoritatea persoanelor îl priveau ca pe un ciudat, neştiind ce avea de gând să facă cu propria-i viaţă. A fost surprins să vadă că „niciun bolid nu depăşea 50 la oră, nimeni nu călca linia de tramvai, niciun vexat nu claxona“(p. 9). Avea impresia că se află într-o secvenţă slow-motion a unui film dat pe silent. În Elveţia, regulile sunt făcute pentru a nu fi încălcate, valorile sunt încă respectate, în comparaţie cu antiteticul tărâm românesc. Întâlnirea celor doi nu rămâne o banală coincidenţă. Mircea are nevoie de elveţian în calitate de telespectator la propria-i moarte. Printre cadavrele care îi vor defila Mariei, soţia lui Philipe, prin faţa televizorului, se află şi cel al lui Mircea. Acesta s-a sinucis ca urmare a unui şoc emoţional ce îl copleşea de doi ani: moartea fiicei şi a mamei lui, într-un accident de maşină.
    Bogdan Brătescu dispune de o tehnică narativă ce îi produce publicului ideea de simultaneitate a evenimentelor din viaţa lui Mircea şi a lui Philippe. Totuşi, există o anacronie. Povestea lui Mircea se desfăşoară în urmă cu doi ani, faţă de cea a lui Philippe care are loc în prezent. Sinuciderea lui Mircea încă din primul capitol îl obligă pe autor să îi motiveze actul. Aşadar, dispunem de o prezentare a întregii sale vieţi: căsătoria cu Cristina, viaţa liniştită alături de familia sa, sarcina soţiei lui, naşterea Mirunei, dar şi moartea doamnei Roman şi a fetiţei. Drama tatălui este tulburată şi de divorţul de soţia sa. Pierderea sensului vieţii este tot o cauză a sistemului politic românesc, care îi eliberează prea repede pe călăii fiicei lui. Aşadar, Mircea consideră că viaţa lui este spre final. Cadavrul unuia dintre deţinuţi, găsit în portbagajul maşinii scufundate, explică aşadar misterul sinuciderii lui Mircea Zamfirescu. Totuşi, drama se dublează când, Philippe, proaspăt întors în România după patruzeci de ani, ajunge să nu mai revadă vreodată Elveţia. Motivul este unul specific românesc: fatalitatea muşcăturii unui maidanez. Într-un moment de puseu cardiac, inima lui Philippe bate pentru ultima oara pe tărâmul românesc. Bineînţeles că societatea românească îl va înjosi din nou pe defunct. Verdictul este clar: nu poate părăsi ţara. Abia prin intervenţia soţiei sale la diferite instanţe superioare eroul a putut să-şi găsească liniştea în paşnica Elveţie. Da. Tipic românesc. Ambele personaje au un punct comun care pare a se întoarce împotriva lor: repulsia faţă de România. În timp ce „Mircea detestă România foarte superficial“ (p. 111), „Filip Bernea murise de mult. El, Philippe Bernet, nu avea ce să mai caute în România. Închiderea subiectului“ (p. 48).
    În secolul al XXI-lea există societăţi în care decadenţa umană încă deţine un procent majoritar. Una dintre aceste societăţi poartă numele de România. Bogdan Brătescu nu se teme să înfrunte viziunea grotescă a lumii şi să o transmită ca pe un avertisment tuturor celor ce au curajul să deschidă ochii. Îi ademeneşte printr-un titlu provocator, dar îi obligă să se confrunte cu un realism debordant. Filă cu filă, cititorul român simte povara ce îi îngreunează umerii. Totuşi, în ciuda evenimentelor petrecute în roman, Acasă este o carte patriotică. Numai un iubitor al ţării îşi poate mustra semenii prin lectură, în scopul autoeducării.

    Un comentariu la „Citeşte dacă eşti român!”

    1. Ne trebuiesc oare carti de romanologie? A devenit o tema odata cu anii nouazeci si a generat o moda literara. Traim dupa mode, cum ar spune Gabriel Liiceanu.

    Comentariile sunt închise.