Sari la conținut

Cioran, imberbul

Autor: Alex Goldiş
Apărut în nr. 537

Eugen Simion, Cioran. O mitologie a nedesăvârşirilor, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014, 514 p.

 
Deşi a apărut deja de un an, cea mai recentă carte a lui Eugen Simion, o monografie dedicată lui Emil Cioran, a rămas aproape fără receptare – asta dacă excludem, desigur, premiul Observatorului cultural pentru cartea de critică a anului. Lipsa de interes a câmpului cultural românesc e cu atât mai de neînţeles, cu cât cartea de faţă reintroduce în circulaţie texte cioraniene abandonate în publicistică, dar şi scrisori de tinereţe, toate, cuprinse în două volume de Opere  îngrijite de Marin Diaconu şi editate sub egida Academiei Române în 2012. Nu voi intra în detaliile „scandalului“ din jurul acestei ediţii – contestată de editura Humanitas, care reclamă drepturi de gestionare a oricărui text cioranian apărut în limba română –, rezumându-mă la a constata doar că ea n-a intrat în circuitul public al difuzării. Aşa încât se poate spune că volumul de 500 de pagini al lui Eugen Simion, apărut ulterior ediţiei şi pornind de la reflecţia din jurul acesteia, o „prefaţează“ totuşi şi o introduce oblic în circuitul de idei al actualităţii.
Lipsa de interes poate fi pusă, cred, pe seama dublei dificultăţi de a-l mai reinterpreta pe Cioran azi, de care autorul monografiei de faţă este el însuşi conştient. Pe de o parte, e vorba de o dificultate de situare şi de atitudine – căreia nu puţini dintre comentatorii postdecembrişti i-au căzut pradă. Fie că s-au dovedit cioranieni fără discernământ, făcând apologia interbelicului ca miraj absolut al Culturii, fie că au diabolizat opera filozofului pornind de la opţiunile politice de tinereţe, majoritatea criticilor n-au reuşit să-şi păstreze distanţa. Pe de altă parte, e vorba de o dificultate epistemologică, ce derivă din caracterul fragmentar şi contradictoriu al scrierilor filozofului autoexilat. În ce tip de discurs să livrezi opera lui Cioran din moment ce autorul însuşi se contrazice nu doar de la o etapă la alta, ci, uneori, de la o frază la alta, respingând cu bună ştiinţă „formele“, „sistemele“, doctrinele de orice tip?
Fără a face mare caz de aceste dificultăţi, Eugen Simion le tematizează într-un interesant eseu despre filozofia lui Cioran. Probabil că cea mai adecvată premisă de la care poate porni un comentator – şi fără de care alunecarea în excesele menţionate mai sus e aproape sigură – rămâne aceea că „Cioran nu este un ideolog pe termen lung, convingerile lui în acest plan sunt scurte, numai îndoielile, neliniştile, descurajările, spaimele sunt lungi, inepuizabile, autoritare“. De aceea, Eugen Simion preferă, la rându-i, unei critici încheiate regulamentar la toţi nasturii, un discurs eseistic şi problematizant, gata să înglobeze toate contradicţiile cioraniene şi să le explice cu o distanţă sfătoasă, de critic care a văzut şi a citit multe.
Această privire de la altitudine nu înseamnă, însă, nici reticenţă de a coborî în particularităţile scrisului lui Cioran, nici je m’en fichism faţă de afirmaţiile scandaloase ale filozofului. Dimpotrivă. Eugen Simion citează şi taxează prompt ieşirile din decor sau afirmaţiile nefondate, acuzând „aberaţiile politice“ din Schimbarea la faţă a României – şi nu numai. „Nu-i totuşi paradoxal să vindeci o cultură în derivă prin terapeutica barbariei, haosului lichidării totale?“ se întreabă criticul, care denunţă nu doar „apologia barbariei“ sau articolele „despre Hitler, despre Căpitan, despre cultul forţei şi ethosul eroic“, ci şi încercarea ulterioară a filozofului de a-şi falsifica parcursul intelectual prin eliminarea din cărţile sale româneşti a pasajelor incomode: „O operaţie discutabilă, orwelliană, pentru că este inutil să rescriem istoria în funcţie de interesele şi regretele, vinovăţiile prezente. Istoria este aşa cum este şi trebuie reconstituită cu elementele ei reale, cu toate elementele constitutive“. Cu toate acestea, „este inutil să-l combaţi pe Cioran“. Aşa încât unei polemici la îndemână, criticul îi opune o lectură comprehensivă – simpatetică, pe alocuri –, dar care nu de puţine ori se îşi propune să-l citească pe Cioran malgré soi. Probabil că această lectură în răspăr, nuanţată şi stenică în acelaşi timp, este principala calitate a volumului.
Aşadar: în loc să-l deconstruiască pur şi simplu, criticul preferă să coboare spre originea neliniştilor şi a contradicţiilor cioraniene, insistând asupra textelor de tinereţe, fie că e vorba de prime încercări publicistice sau de corespondenţă. Operele recent reunite în cele două volume de aproape 3000 de pagini reflectă, cum altfel, un june paradoxal, care „merge la bordel cu Critica raţiunii în buzunar“, dar al cărui întreg vocabular tematic se formează acum. Eugen Simion îi reface bibliografia esenţială („Nietzsche, Dostoievski, Shakespeare, Bach, Pascal, Şestov şi…cam atât“.), îi stabileşte simpatiile (puţine) şi idiosincraziile culturale sau îi taxează derapajele, cu mina unui înţelept care ia act uşor amuzat de nâzbâtiile unui nepot dotat, dar necopt.  Faptul că Cioran se trage de şireturi, la nici douăzeci de ani, cu figuri consacrate ale culturii umanităţii – „discută fără timiditate cu Luther şi corijează pe Maritain, admite, dar mai ales nu admite pe protestanţi“ etc. – echivalează, totuşi, cu un extraordinar antrenament pentru „construirea unui stil personal“. Cartea lui Eugen Simion, care s-ar fi putut intitula şi Tânărul Cioran, surprinde exemplar tot acest joc de vestiar – amestec de precocitate intelectuală şi de fanfaronadă pură –, în care tânărul îşi încordează muşchii filozofici în faţa unor adversari reali sau doar inventaţi bibliografic. „Cât de profundă şi cât de intensă poate fi experienţa spirituală a unui adolescent?“, se întreabă criticul, care se vede nevoit însă să inventarieze, încă din primele încercări eseistice ale lui Cioran, obsesiile majore: neîncrederea faţă de forme, categorii sau concepte, diatriba împotriva teoriilor evoluţioniste, predilecţia pentru soluţia colectivistă, aplecarea spre extremism ş.a.m.d. Ceea ce înseamnă că filozoful avea dreptate, într-un fel, să noteze că tot ceea ce ştie la 60 de ani aflase deja la 20 şi că intervalul dintre cele două vârste n-a reprezentat decât un imens exerciţiu de verificare.
Pe măsură ce avansăm în volum, aşadar, aventurierul-filozof care respinge juvenil pe toată lumea şi care-şi face din tema suferinţei o mască neverosimilă devine un „mare moralist“, gata să invectiveze întregul univers, cum îi place lui Eugen Simion să repete. Din punct de vedere al ideilor nu se poate vorbi despre o evoluţie foarte clară în scrierile lui Cioran, care rămâne refractar cristalizării şi sintezei până la bătrâneţe. În schimb, ceva se modifică în mod fundamental, observă criticul: retorica. Într-un pasaj plastic, Simion surprinde paradoxul central al scrierilor cioraniene (sau să-i spunem metaparadox, din moment ce el subîntinde şi micile contradicţii de moment ale frazei eseistului?): „Când îi citeşti la rând cărţile şi articolele rămase în presă, observi că temele, fantasmele, angoasele revin ca anotimpurile, într-un discurs din ce în ce mai apocaliptic şi, în acelaşi timp, din ce în ce mai sclipitor, mai bine lucrat… O cursă într-adevăr lungă, paradoxală, în care negaţia se îmbracă în haine somptuoase ca pentru bal într-o Vienă imperială“. Or, apocalipticul în haine de lux începe să submineze din interior apocalipticul în sine.
În general, această întindere la maxim a coardei ideilor prin retorică nu e decât mecanismul prin care acestea se îmblânzesc, reconvertite estetic. Oricât de radical ar părea Cioran în cele mai multe cazuri, Eugen Simion se încăpăţânează să-i identifice polemic nuanţele. O mitologie a nedesăvârşirilor e, în primul rând, cartea unui Cioran nuanţat, ascuns mereu în relieful personalităţii neconcesive. Astfel, diatriba împotriva culturii române în întregul ei e revăzută de critic prin filtrul adeziunii cvasimistice faţă de Rugăciunea unui dac a lui Eminescu, iar mult trâmbiţata antipatie faţă de „turiştii români“ la Paris devine discutabilă prin reconstituirea legăturii cu „fratele Noica“; însuşi dispreţul faţă de periferia natală se reconverteşte simbolic în mitul copilăriei paradisiace: „Mitologia sa calomniază toate miturile, mai puţin mitul copilăriei fericite, partea lui de paradis. Unica, în fond“. Tot în acelaşi sens, criticul observă un fapt demn de reţinut: dacă gândirea lui Cioran nu comportă aşezarea într-un sistem (în care să se poată distinge exact originea şi evoluţia ideilor), în schimb, ritmul publicării cărţilor sale dinainte de plecarea în Franţa urmează un tangaj foarte interesant, derivat din alternarea unei cărţi a „disperării“ cu una a „melancoliei“, „ieşită din oboseala unui spirit mult prea solicitat“. În acest sens, Pe
culmile disperării face pereche cu Cartea amăgirilor, în timp ce Lacrimi şi sfinţi mai temperează puţin tonul din Schimbarea la faţă a României…
„Domesticit“ într-o oarecare măsură de lectura lui Eugen Simion (care vede în el un moralist dublat de un elegiac), Cioran nu mai e „străinul“ absolut al culturii române, aşa cum s-a recomandat încă de la început. Aceeaşi tehnică a lecturii à rebours face ca diatriba religioasă din Lacrimi şi sfinţi să se apropie de „apoteoza negativă“ argheziană, ca mitizarea spaţiului natal să dobândească un „ce“ blagian“, sau elogiul sincronizării cu Occidentul din articolele de tinereţe să întâlnească lovinescianismul.
Dincolo de prospeţimea stilistică a cărţii – Eugen Simion n-a mai avut de la Ficţiunea jurnalului intim o asemenea poftă de scris –, O mitologie a nedesăvârşirilor redeschide cazul Cioran spre un câmp de relaţii şi afinităţi culturale considerat, în general, închis definitiv.