Cine are nevoie de flaut?

Parafrazând titlul unei piese de teatru puse în scena cu ani în urma de regizorul Andrei Serban la Nationalul bucurestean – „Cine are nevoie de teatru?“ –, ne-am putea întreba, desigur, si cine are nevoie de flaut. O întrebare îndreptatita pentru cei mai multi dintre semenii nostri, preocupati îndeosebi de ziua de mâine; o întrebare ce revine cu obstinatie si efect catalizator asupra ritmului biologic al artistului, în fiecare miez de noapte.

Putini sunt aceia care observa ca, în drumurile lor de zi cu zi, în cele mai diverse locuri – prin magazine sau autobuze, în masinile personale sau chiar la locul de munca – sunetul flautului îi însoteste adesea, staruitor ca un duh bun, ca o aripa de înger, ferindu-i parca de intemperiile vietii cotidiene. Nimic nu ne relaxeaza si nu ne împaca mai lesne si mai curat ca sunetul prietenos si cald al flautului. Terapia prin sunet este un fapt cunoscut de catre asiatici si recunoscut de catre psihologii europeni si americani în zilele noastre, motiv pentru care sunetul de flaut a devenit astazi omniprezent. De altfel, înca din cele mai îndepartate timpuri, locuitorii planetei Pamânt, deopotriva cu zeii, nimfele si alte fapturi mitice, si-au topit rugile, sperantele si resemnarile în sunet de flaut.

Dar despre ce vorbim? Despre sunet de flaut, nimfe, zei, terapie prin sunet? Astazi, când generatiile Matrix schimba idei si impresii cu viteza sunetului, când nu mai e timp de reverii sau revelatii, când reclama e mai importanta decât produsul artistic pentru ca fara reclama nimic nu mai exista (câta lume poti atrage cu doar patru afise postate în jurul Ateneului?), când banul fixeaza judecati de valoare, când tot mai des ti se spune, mai în gluma, mai în serios: „ce sa-ti fac, daca nu ti-a placut cartea!“ s.a.m.d.. În tot acest peisaj pestrit, în care totul se petrece cu viteza unui clip, întrebarea se pune cu încapatânare: cine are nevoie de flaut?… Raspunsul nu ezita sa se desprinda din marasmul creat: cei ce îsi doresc sa se apropie de acea zona spiritualizata a vietii pe care, o buna parte dintre noi, încercam sa o mentinem la stadiul de efervescenta, asa încât ziua de mâine sa ne ofere tihna sufleteasca pe care nu argintii, ci doar argintul ne-o poate înlesni.

Cum altfel sa încheiem aceasta pledoarie pentru sufletul mângâiat de flaut, decât apelând la poetul mereu aproape noua:

Într-o sfânta buna zi

Ochiul cel caprui se-opri

Scrutând ager prin pustii

El zareste printre astre

Arbore cu frunze-albastre

Nimfe blonde ce dau iama

Peste câmpuri – zice drama –

Ametite nu-si dau seama

Ca departe le priveste

Ochiul meu si Pan fireste

Care dornic sa se joace

Sare ca-ntepat de ace

Drept în fata lor

Ce moace

De dispret si spaima-ncearca

Fetele ce Pan le-alearga

El vrea ca sa se amuze

Sa le-ating-usor pe buze

E cuprins de stari confuze

Fiindca zânele mofluze

Sar în apa sa se-ascunze.

Asteptare bosumflata

Trist blestem ni se arata

Caci din apa-nvolburata

Trestii crude suierânde

Se itesc spre mal plapânde

Iara Pan slut si nevolnic

Om si tap suflet destoinic

Smulge din al apei luciu

Trestii – zâne si-un merluciu.

Devenita ca un viciu

Incantatie – supliciu

Aminteste de-un capriciu

Iar povestea n-a sfârsit

Fiindca astazi negresit

De-ntâmplare ravasit

Cânt cu sunet diafan

La celestul „flute de Pan“.

(FLUTE DE PAN – scurta istorie)