PoeTii mei – 2010 (IV)
Pe vremea când semna Cristian Tanasescu si publica in colectia de 1 leu a Editurii Pan, de la Iasi, lui Chris Tanasescu (asa cum semneaza mai nou) nu-i trecea prin cap ca intr-o zi va scoate o carte groasa, de vreo 300 de pagini, in care O. Nimigean ii va devoala mecanisml poetic dintr-o nota de subsol scrisa tocmai din indepartatul Münsterland. Dar nici ca va ajunge la Curtea de Arges, la un festival international de poezie, unde va sta la beri cu poeti din toata lumea, dar mai ales cu umbrele unei istorii zidite in piatra. Acum poetul e cu o bursa Fulbright in California. Asta e farmecul vietii, ca si al poeziei: miscarea perpetuua.
Ca Tanasescu isi aseza poezia, din „Hermaia“, intr-o descendenta pithica, asa cum crede glosatorul si prietenul sau, se poate. Insa ce mi se pare mai interesant pentru felul in care exista si vietuieste poetul este incursiunea acestuia pe meridianele textului si ale poeticitatii reflexive intr-o reiterata descensiune, nu doar spirituala. Desi da impresia ca se plimba linistit pe mari suprafete, cu aplomb savant sau mistic, scrisul lui Tanasescu reface constant plonjeuri si imersii textuale. Cred ca Nimigean a surprins foarte bine athanorul poetului, maniera in care ucenicul vrajitor pune la lucru entitati transpersonale, forte, zei, arhei, memoria colectiva, intr-un ritual de tip samanic, insa nu as spune atât de raspicat ca a renuntat la „pretentia unei subiectivitati vanitoase si egolatre.“
Sa-mi fie cu iertare, dar asta e bunul cel mai de pret al poetului, de fapt. De ce sa ne fie rusine de Ego? La ce bun sa oficiem in retorte alambicate vreo corecta reteta magica, atâta vreme cât nu poarta semnatura noastra indelebila? Cel mai fin distilat este tot al eului meu, atâta vreme cât stiu sa evaluez corect ce alte parfumuri sunt pe piata din antichitate incoace, fie ca au fost patentate de Homer, Pindar sau de Ezra Pound. Exista subiectivitate, asumata prin traditie, asa cum ne convinge, chiar si la modul didactic, un analist al poeziei cum este T. S. Eliot, care credea ca la tinerete, atunci când este angajat plenar in lupta pentru genul de poezie pe care o practica, poetul priveste poezia trecutului din perspectiva propriei sale poezii. Si o face destul de partinitor, cu argumentul tineretii care se simte imbatabila, dar si cu limitarea inerenta vârstei. O voce obiectiva, detasata de scoriile vitalitatii auctoriale, mi se pare imposbil de sustinut si, la urma urmei, neatractiva, decât poate daca poetul s-ar exila de pe pamânt. La fel cum nu sunt partizanul ideii ca poetul este un „inocent“ care nu are habar pe ce lume traieste si ca istoria nu-l poate interesa pentru ca el este „atemporal“. Gresit, Edward Said ne spune ca „societatea si cultura literara nu pot fi studiate decât impreuna“.
Mai degraba, putem detecta la Chris Tanasescu, inca din vremea când semna cu diacritice „La rasaritul temnitei“, o poezie ca „o tara miscatoare si neasezata“, cum suna moto-ul unuia dintre poemele din acea culegere de acum optsprezece ani, unde poetul pune la dispozitia unui cititor intârziat semne ale poeticitatii sale asumate si neincetat prelucrate in poeme „inscenate“, carora le este dirijor si subiect principal: „am sa va spun cam ce era cu show-ul / scena o celula relativ incapatoare in care afla o celula ceva / mai mica astfel incât usa acesteia sa se afle chiar in dreptul usii / celulei celei mari lasând totusi un mic spatiu intre ele in acest / spatiu abia reusind sa stea teapan cu pieptul strâns intre cele / doua siruri de gratii un detinut care isi va incepe monologul / tinându-se cu o mâna de gratiile din fata sa pe cealalta trecând-o / printre cele din spatele sau facând parca o figura de dans / spaniol sau imitând eventual statura lui napoleon pe câmpul / de lupta asa cum a ramas ea reprodusa pe harta cimitirului evreiesc / din centrul lui borges actorul incepe deci sa recite va rog sa ma / credeti inainte sa ajung ca si voi / eram intr-o trupa de actori… „
La finalul acestui monolog dramatic care poate fi foarte bine recitat de un actor talentat si cu o anumita pricepere la sunetul poeziei, poetul ne roaga, complice, sa-l credem pe cuvânt, „inainte sa ajung ca si voi / am fost un biet actor / dintr-o inchisoare / intr-alta“. Monologul acesta reprezinta una dintre marcile poeziei lui Chris Tanasescu, o voce haituita si necontenind a se exprima, indiferent de locul de unde o face sau de gratiile care il impiedica s-o faca. Scena textuala este una dintre ramele lirice favorite ale poetului, asa cum revine si in „Hermaia, unde poetul ne face co-partasi la „inscenarea unui poem“, intr-o adevarata mise en abime beckettiana, unde rolurile funambulesti ale lui Didi si Gogo sunt luate de „Chirias„ si „Cel cu plata luminii“, intr-un dialog care are ca personaj principal o… miraculoasa carte de joc care poate aduce sfârsitul celui norocos. Prea norocos.
Ii dau dreptate lui Nimigean insa atunci când pune poezia sa sub semnul unei retele rizomatice, aceea a Textului explorat cu toate atuurile unui profesionist al cuvintelor ca si al imperecherilor celor mai, aparent, absurde dintre acestea. „Retorica intens hortativa“ de care vorbeste Nimigean este o evidenta. Chris Tanasescu este tipul de poet care tine, mai ales, sa „strige“ ceva ce el aude in limbaj, chiar daca asta, cu formula ironica a aceluiasi Eliot, ar putea fi o scriere runica sau o incantatie care a avut drept scop sa scoata o vaca din mlastina! Desigur, nu asta e rolul poeziei si sa speram ca nici nu va fi vreodata.
„Cartea de la Curtea si alte 9 topologii“ (Ed. Vinea, 2010) abunda in astfel de incantatii care scot „vaca din mlastina“ sensului prost, „corect politic“ care se intâmpla adesea sa fie combustia celei mai mari parti a poeziei slabe care se scrie la noi. Aceeasi necontenita muzica a eului decojindu-se pe sine in repetate monoloage joyce-iene, prelucrate cu migala unui orfevru grabit, totusi, sa nu rateze acel suflu al unei emisii verbale care nu asculta de „ordinea cuvintelor“. E un maelstrom de vorbe, vorbe, vorbe, in adâncul caruia se tese sensul visat de poet, un temei de cuvinte tesut intr-o tapiserie uriasa de mintea lui atenta la permutari si noi sinteze. Moartea cuvintelor din piatra care-l inconjoara, intr-un topos mitic si hilar in acelasi timp, este vazuta ca o renastere, dar si ca o necurmata questa spirituala, unde poetul se vede pe sine asediat de fadoarea si delirul locului-neloc, dar si atras de vocea de sirena a unei femei pe care o cauta nocturn, târând dupa sine „acest poem atârnând umil, nevazut, / pe care-l car mereu cu mine, pe care / toti barbatii il cara…“
In fond, nu ma voi feri sa spun ca lectura acestor poeme „topologice“ ma duce cu gândul la „Cantos“-urile lui Ezra Pound, prin amestecul de mitologie personala cu prezentul in mijlocul – sau marginea, cum vrem -, caruia autorul se situeaza ca unica voce, colectoare a tuturor aluviunilor, cu reunirea tuturor mastilor unui timp in singura care conteaza: a sa. Avem un Hipervortext, cu referinte obscure si chiar didactice, ca si la teribilul poet american, care propune acumulari conceptuale in serie, ca si spoturi referentiale, ca si cum cuvintele ar denumi „lucrul precis“, relatia unica pe care o cauta poetii neincetat si de care se servise Pound atunci când urmase ideile lui Ernest Fenollosa. Acesta credea, cu poetul ca ucenic al sau, ca „forma propozitiilor a fost impusa oamenilor de natura insasi“, ca „reflectie a ordinii naturale in cauzalitate“, ca vechile cuvinte aveau cândva forta adevarului exprimat si care este, nici mai mult, nici mai putin decât un transfer de putere, sesizabil in propozitii care au, in natura, sclipirea unui fulger. Allen Upward, pe care Pound il urma de asemenea in ideile sale despre limbaj atunci când a scris „Cantos“-urile, afirma ca omul primitiv poseda o conexiune mai intima cu divinitatea naturii si ca studiul originii cuvintelor si al limbajului era o modalitate de a te conecta din nou la „gânduri vechi, inecate, ereditare… lucruri pe care obisnuiai sa le stii si sa le simti cu mult, mult timp in urma.“ Nitel complicat, dar merita.
In acest sens, Chris Tanasescu este un dez-marginit care a privit „marginea“ si i-a intuit sensul fertil, asa cum face in fastuosul poem „Iasi – Tabula Smaragdina“, unul dintre cele mai frumoase poeme pe care un poet român le-a dedicat unui topos din România; Iasiul ar trebui sa fie mândru pe loc, daca nu ar fi aceasta coda, „Tabula Smaragdina“, care ne avertizeaza ca „totul este spirit, Universul este mental“! Un Iasi mai degraba psihic, forjat de imaginatia poetului, tras prin retortele fine ale lumii sale interioare, decât contras din fierul beton al cladirilor prin care poetul si-a purtat pasii. Este un imens cântec de dragoste dedicat unui oras subtil, fermecator si necunoscut, la antipod oarecum fata de faimosul „Ch-au“ al lui Emilian Galaicu-Paun, insa cumva siameze, prin apelul la un limbaj aparent hermetic, nu mai putin simbolizant, intr-o necontenita pendulare intre „sus si jos“, caci suntem avertizati: „Atingeam / cu chipul meu nu / numai sâni / si trupuri / ci-ncet / veneam ca sângele-napoi / in inimi: // Am pornit apoi pe jos / spre Copou, in mâini cresteau / incet niste ghitare / reci; lemnul si corzile / se cereau in gradina / botanica, scrâsnind pe / piele, le-am pus sub ceafa, / iar ele au infrunzit…“
Poetul mixeaza sunete, voci si limbaje, fragmente epistolare, replici ale unor poeti români si straini, citatul cultural intr-o cascada a monologului interior care surprinde reveria nocturna a mintii peste care cade realitatea zilei transpusa in versuri lapidare, nu mai putin contorsionate, ca tot atâtea enunturi care realizeaza transferul de putere al cuvintelor ce transporta acea putere primitiva de care vorbeam mai sus. E un dur care nu-si reprima tandretea, un spectator angajat in spectacolul lumii, la care participa pe masura ce se detaseaza, un delicat care crede in solitudinea umana ca punte de legatura intre doua spirite afine, un franctiror refugiat in cochilia poemului: „… consider aceasta cea mai inalta responsabilitate a legaturii intre doi oameni: ca fiecare sa apere solitudinea celuilalt…“
Cu o concretete si o duritate imagistica bazata pe tehnici de aglutinare, dar si centrifugale, ale cuvintelor care roiesc in jurul miezului unui poem pâna la sedimentarea intr-un poem matca – iata lectia, cinstit si discret servita, a unui poet pentru care a scrie este o mantra, o rugaciune „in locuri aglomerate“. Lumea este un astfel de loc, un „desert imbulzit“ pe care poetul il desteleneste prin scris apasat si meditatie necontenita.