Se pare ca în fascinantii ani pe care-i traim, tot individul cu harul din ce în ce mai rar al responsabilitatii sociale si politice si toate asociatiile si gruparile cu interese strict particulare numite si organizatii non-guvernamentale sau societate civila resimt la un moment dat nevoia presanta de a lansa o chemare.
Un apel menit sa excite, sa mobilizeze, sa invite, sa convoace, sa exhorte întelegere si sprijin în favoarea unei cauze, a unor principii, a unui ideal sau, cel mai adesea, pentru o toleranta suplimentara sau o actiune de genul celor puse la cale de femeiustile care tin sa-si arate sânii. Fenomenul nu e specific României, dar a fost bineînteles adaptat cu succes la particularitatile noastre istorice si actuale. Întreaga planeta mai mult sau mai putin dedulcita la democratia liberala îl cunoaste, îl încurajeaza, îl ia în serios, îl comenteaza cu gravitatea acordata evenimentelor semnificative pentru civilizatia care deocamdata s-a impus. Rezultatele concrete sunt în general nule, dar maniera e abila si eficienta pentru a diviza si atomiza o societate si de a compromite orice alte posibilitati de solidaritate a unei natiuni, a unui popor pentru o cauza comuna. Indivizilor din ce în ce mai singuratici, miilor de asociatii si organizatii constituite în functie de slabiciuni, de handicapuri, de orientari sexuale, politice sau ideologice diverse sau de griji pentru soarta calotei glaciare li se asigura în consecinta conditii optime pentru a se manifesta si a acoperi prin agitatia si zgomotul pe care-l fac apelurile dusmanoase, iresponsabile, la nesupunere civica, insurectii si alte revolte care ar putea pune în pericol sau subrezi ordinea capitalista stabilita.
Când aceste conditii lipsesc din motive istorice sau din precipitare, ignoranta si lejeritate în instaurarea unui surogat democratic de import, asistam la ce s-a întâmplat si se întâmpla în Egipt, în Tunisia, în Libia, în Siria. Fara a mai reaminti de Afganistan si de Irak. Când conditiile exista, dar saracia si coruptia clasei dominante si a politicienilor devin insuportabile, asistam la ce s-a întâmplat în Brazilia sau, mai aproape de noi, la ce se întâmpla în Bulgaria. Mii de morti, sute de mii de refugiati, atacuri teroriste, destabilizari regionale, demonstratii anti-capitaliste violente, „comunitatea internationala“ (Statele Unite & comp.), care-si vede date peste cap socotelile nivelarii democratice si capitaliste a planetei dupa modelul ei, e îngrijorata.
Îngrijorari numeroase si de înteles în vremurile de degringolada economica pe care le traim, dar de o natura mai pasnica, au si oamenii obisnuiti. Cei cu simtul civic si al responsabilitatii intacte, cei care mai cred ca se poate schimba ceva în lumea de azi îsi mai ies din fire. Unele din apelurile lor au atâta candoare si prospetime, sunt atât de bine intentionate politic, social si moral si sunt facute cu atâta convingere ca vor contribui la linistea personala si cea a semenilor, încât merita sa fie luate în seama fara nicio urma de prejudecata, de ironie sau de dispret. Cum este apelul adresat de un anonim exasperat Occidentului decadent, în criza, cu un tineret dezorientat si fara viitor, de a lua exemplu de la Coreea de Nord unde ordinea, disciplina, moralitatea, armonia si coeziunea societatii au fost din nou demonstrate cu ocazia sarbatoririi fastuoase a 60 de ani de la armistitiul cu Coreea de Sud.
Diversele apeluri legate de eternizarea crizei, de somaj, de euro, de bancile salvate cu bani publici si din nou prospere ale unui Obama, Merkel, Cameron, Hollande fac parte din strategia perpetuarii cu orice pret a sistemului si sunt destinate întretinerii fictiunii ca o alta lume nu e posibila. Alte apeluri cu rasunet international sunt de-a dreptul înduiosatoare. Cum a fost apelul adresat Rusiei nu de mult de Secretarul cu Justitia al Statelor Unite de a nu-i acorda refugiu politic „tradatorului“ Snowden si de a-i înlesni întoarcerea acasa unde, promisiune solemna, nu va fi nici torturat si nici condamnat la moarte.
În România, de când cu sictirul lichelelor intrat în istoria marunta a tranzitiei ca raspuns la o invitatie fantezista de a se cai, apelurile, chemarile, somatiile sunt în mare masura privilegiul intelectualilor. Nu e deloc rau, sunt coerente, corecte gramatical, deseori patetice, aproape totdeauna motivate de interesele unui grup sau al altuia în raport cu puterea politica a momentului. O gasca agresiva, galagioasa si entuziasta de activisti ai capitalismului triumfator a împins în umbra, a bagatelizat de-a lungul anilor apelurile câtorva personalitati necompromise care au denuntat dramaticele consecinte ale masurilor neoliberale ce-au dus la pauperizarea tarii, la diminuarea rolului Statului, la pervertirea si decaderea sistemului de sanatate, a învatamântului, a moravurilor. Impresia dominanta ramâne totusi ca, în marea lor majoritate, intelectualii au fost si sunt spectatori consensuali ai alunecarii României si românilor în nefiinta identitara si somnolenta politica si sociala.
În vara acestui an, catastrofa anuntata de la Rosia Montana continua sa mobilizeze sporadic si anecdotic, ultimele privatizari scandaloase fac parte din cotidian si cotidianul nu inspira niciodata suficient, dezastrul de la bacalaureat nu e decât un dezastru printre altele, emigratia economica e privita cu indulgenta, ca efect benefic al deschiderii frontierelor si al mondializarii fericite, saracia de la o zi la alta mai mare cu un zâmbet subtire de fatalitate, asa e facuta lumea dintotdeauna si asa va fi totdeauna.
Derizoriul si grotescul nu sunt departe, dar nu impresioneaza. Asa încât berea care-l racoreste pe presedintele în pantalonasi si raliurile prim-ministrului infantil nu sunt altceva decât distractii estivale de neamuri proaste si, în plus, gratuite. De dincoace de Ocean, groparul somer si fara somn al comunismului face un apel solemn, îl someaza de fapt pe autorul istoriei aproximative a literaturii române si ambasador sa se puna de-a curmezisul la UNESCO ca sa împiedice înscrierea lui Che Guevara printre personalitatile marcante ale umanitatii. În Bucuresti, în sfârsit, cineva îi cheama nerabdator pe politicieni, comentatori si animatori de la ziare si televiziune sa-l plictiseasca sanatos si inteligent. De unde se poate presupune ca apelul patetic al unui poet adresat de curând confratilor pentru a protesta si a se mobiliza împotriva iredentismului maghiar va ramâne fara ecou.
Suntem în România si vara nu s-a terminat.