În mijlocul hemoragiei de nonvalori si a prabusirii în derizoriu, Academia Româna se pierde ca un diamant luat de valul sterilului spalat spre groapa de deseuri a natiunii noastre. Nerecunoscuta de institutiile statului, în frunte cu Parlamentul, drept autoritatea stiintifica suprema a tarii, care ar putea furniza raspunsurile autentice la o serie întreaga de nebuloase politice – de la holocaust, la comunism, la constructia de drumuri în zona subcarpatica sau la zonarea culturilor agricole –, activitatea Academiei este incerta si pentru publicul larg, din cauza faptul ca legatura între cercetarea stiintifica profesionista si efectele acesteia în natiune este rupta de amatorismul vietii sociale si politice. Unii intelectuali se întreaba de ce nu exista un „proiect România“, de ce guvernarile sunt incoerente si imprevizibile, de ce nu stim nici la aceasta ora ce va fi Europa Unita: un stat federal sau o comunitate de natiuni? De asemenea, spre ce se îndreapta natiunea româna: spre o identitate folclorica sau spre o prezenta statala bine individualizata pe continent?
Academia Româna este unul dintre putinele locuri unde se creeaza ceva nou, fie ca este vorba de o descoperire izolata, necesara clarificarii unui domeniu, fie ca lanseaza ipoteze si teorii amplasate la originea schimbului de idei care ar trebui sa miste înainte evolutia unei culturii. În planul nevoii absolute a românilor de a întelege de unde vin, cine sunt si ce ar dori sa fie în viitor, asistam în ultimii zece ani la evolutia conceptelor de modernitate etapizata, dar si de tranzactionism initiate de academicianul Razvan Theodorescu. Lansata oficial în 2001, odata cu publicarea lucrarii „Despre prima modernitate a românilor“, teoria tranzactionismului românesc, desi se refera la epoci de mult trecute, se dovedeste a fi de o tulburatoare actualitate: „Într-o tara a mândriei taranesti manifesta în vorba si imagine, din obstile maramuresene, pâna în satele mosnenesti de sub munte ale Olteniei si Munteniei, pâna în cele razesesti ale Moldovei, mult clamata iesire din istorie, înaintea atâtor vitregii ale acesteia, s-a manifestat, paradoxal, prin perpetua tranzactie“.
Recent, cercetarea sa a fost completata cu lucrarea „Climat confesional european si istorie româneasca într-a doua jumatate a veacului al XIV-lea“, prezentata Academiei la 21 ianuarie 2010. Conferinta s-a sprijinit pe datele istorice si comentariile legate de doua fenomene aparute în atmosfera crepuscului medieval de la jumatatea secolului al XIV-lea: faza terminala a proiectului cruciadelor si acutizarea campaniei de unificare a Bisericilor ortodoxa si romano-catolica. Cu toate ca în lumea culturala occidentala exista conceptul de „ultima cruciada“, atribuit efortului financiar antiotoman facut de papa Clement al VIII-lea, proiectelor militare ale împaratului Rudolf al II-lea si actiunii militare în sudul Dunarii conduse de Mihai Viteazul, si terminata în catastrofa de la Kerestes din 24 octombrie 1596, proiectul cruciat din secolul al XIV-lea continua sa vizeze iluzoriu eliberarea Locurilor Sfinte. Era înca ceea ce numim „batalia pentru credinta“, înainte sa devina o batalie pentru supravietuire statala. În privinta unirii Bisericilor, aceasta devenise un desiderat înca din momentul schismei din 1054, mai întâi pentru a elimina dezbinarea în efortul de a recuceri Ierusalimul, iar apoi pentru a crea frontul comun împotriva amenintarii otomane. Implicati ocazional si marginal în proiectul cruciat, la care s-ar mai putea adauga episoadele Stefan cel Mare si Vlad Tepes, românii au fost însa antrenati direct în procesul de unificare ecleziastica. Razvan Theodorescu arata ca o consecinta vizibila a acestei incorporari programatice a fost trecerea frecventa a unor voievozi si demnitari români de la ortodoxism la catolicism si invers: „Constatam ca în aceasta epoca a proiectelor cruciate si, consecutiv, «<uniate>», în ciuda constiintei clare a deosebirilor confesionale dintre europeni, cu consecinte psihologice, intelectuale si dogmatice, exista nuante care conduc la o, as numi-o, fluiditate confesionala a elitelor, cu treceri frecvente de la o confesiune la alta, principalul motor al acestor schimbari fiind de natura politica, ceea ce ar putea fi socotit, cu un termen modern – si îl citez aici, pentru aceasta chestiune, pe un reputat învatat oxonian de origine rusa – un <<political opportunism>>“. Deja termenul ne suna familiar si foarte contemporan, motiv pentru care cercetarile academicianului Razvan Theodorescu nu pot fi limitate la reflexul profesional al istoricului, de a se concentra într-o zona revoluta a istoriei, interesanta doar pentru colegi, ci atrag atentia asupra unui fenomen întins pe secole si ale carui reflexe tâsnesc astazi, pe fondul inconstientului popular, în plina cautare democratica si europeana. Altfel spus, substratul lucrarii „Climat confesional european si istorie româneasca într-a doua jumatate a veacului al XIV-lea“ pare a fi un discurs despre începutul si substanta tranzactionismului românesc, prin care am supravietuit în istoria veche a natiunii si cu care operam zilnic în procesele de asimilare a sistemului democratic occidental si de integrare europeana. Supuse presiunii occidentale spre sfârsitul secolului al XIV-lea, elitele politice românesti trec cu usurinta de la ortodoxie la catolicism, si invers, adopta ritualuri si costumatii occidentale, cerând apoi sa fie îngropati ortodox. Margareta-Musata trece de la ortodoxie la catolicism, Petru Musat de la catolicism la ortodoxie, Vladislav I din Tara Româneasca „va jura, într-un document pentru Ardeal, în litera unei cancelarii apusene mai curând, pe cei trei regi catolici ai Ungariei, Stefan, Ladislau si Emeric“, în timp ce Latcu Voda în Moldova si celebra doamna Clara din Valahia trec la catolicism, întrebând mereu papalitatea daca pot folosi ritul estic în continuare. Maramuresanul ortodox Dragos Întemeietorul îsi ia nevasta catolica pentru a slabi presiunea occidentala, iar fiul lui Bogdan de la Cuhea se converteste la catolicism „într-o voga a timpului si în momentul de apogeu al ofensivei bisericii apusene“, pentru a fi apoi înmormântat ortodox si trecut în Pomelnicul de la Bistrita. Exista banuiala, provenita dintr-o srisoare a papei de la Avignon catre voievodul român, ca însusi Basarab I avusese un episod catolic în trecutul sau, precum si ca fiul sau, Nicolae Alexandru, cunoscuse o trecere la catolicism înca de la începutul domniei sale, pentru a reveni apoi la ortodoxie, pe masura cresterii influentei bizantine si sârbesti în zona. În toate aceste cazuri, care zguduie credinta noastra în rezistenta verticala ortodoxa a traditiei, motivul oscilatiilor confesionale a fost politic, fie pentru pastrarea domniei (a puterii), fie pentru a nu intra în conflict cu neamul pe care îl conduceau. Acest tip de tranzactionism în domeniul cel mai sensibil al spiritului, si care domeniu reprezinta unul dintre argumentele solide ale supravietuirii istorice, a lasat urme la nivelul elitelor. Si nu trebuie sa uitam cazurile de convertiri târzii Vlad Tepes – atât de drastic sanctionat sub piatra de calcare de la Snagov – sau Mihnea al II-lea Turcitul, trecut la credinta islamica. Consecintele tranzactionismului – în principal politic, pentru ca istoria noastra este dominata de frecventele treceri în tabere opuse, ultima în 2004 – au fost foarte bine sintetizate tot într-o afirmatie a lui Razvan Theodorescu: „Noi am ramas oarecum neatinsi fizic, dar am ramas atinsi moral“.
Ca si astazi, pe timpul bâjbâielilor proiectului Europei Unite, în secolele al XIV-lea si al XV-lea elitele românesti au profitat de inconsecventele doctrinei catolice pentru a specula si ocoli, existând întotdeauna o alta viziune, mediana si cât mai vaga, despre ce ar trebui sa fie si sa faca natiunea româna. Românii de astazi îsi doresc banii europeni, dar fara ca Occidentul sa se amestece în felul cum îi cheltuiesc, iar dreptul de a circula si munci în Europa sa nu fie conditionat de criteriile care afecteaza suveranitatea lor. În ultimele secole medievale, când la Paris înca functionau interdictiile asupra proiectiilor doctrinare ale lui Toma din Aquino, formulate de Etienne Tempier, episcop de Paris, iar sustinerea dogmatica a Conciliului Lyon II (1274) fusese repartizata lui Bonaventura, adversar doctrinar al lui Toma din Aquino, lucrarea fundamentala a filozofului canonizat în 1323, în care arata apropierea dintre Ortodoxie si Catolicism, a circulat cu titlul impropriu si propagandistic de Contra errores graecorum. În Biserica romano-catolica, dezbaterea doctrinara, în care virginitatea Mariei a cunoscut fluctuatii rizibile, nu s-a încheiat decât foarte târziu, în 1879-1880, sub presiunea naucitoare a efectelor politice si militare ale Protestului, timp suficient pentru ca doctrina simpla si populara a Ortodoxiei sa devina una dintre putinele axe neîndoite ale existentei natiunii române. Au fost însa suficiente doua modernitati succesive, în secolul al XVIII-lea – analizata fundamental de Razvan Theodorescu – si în secolul al XIX-lea – analizata fundamental de acad. Dan Berindei si de prof. Ioan Bulei –, pentru ca natiunea traditionala româneasca sa intre într-o noua deruta politica, nefinalizata nici astazi.
Tranzactionismul politic a preluat întreaga sarcina a dimensiunii (i)morale a natiunii – întrerupt doar de un scurt, formal si dezordonat episod legionar al Bisericii –, si al carui aspect contemporan evolueza între investitiile strategice occidentale în economie si dorinta (secreta) de a ne reconcilia cu rusii pentru a scadea pretul la gazele naturale. În aceste conditii, lucrarile dedicate ale academicianului Razvan Theodorescu, la care trebuie adaugata Europe sud-orientale et Europe centrale: deux concepts géopolitiques dans l’historiographie des derniers siècles (ADIRI, 10 septembrie 2008) – unde apare pentru prima data conceptul de „natiune interimperiala“, care a accelerat tranzactionismul –, se constituie, prin caracterul sau sistematic, într-o noua teorie a istoriei, poate cea mai importanta dupa La théorie de l’histoire a lui Xenopol din 1908. Este înca un motiv pentru care, în conditiile derutei doctrinare si a inconsistentei ideologice si a intersectiilor incidentale cu o noua formula matematica, o tehnica noua de foraj sau cu o recenta inventie financiar-bancara, românii, si în primul rând politicienii, în afara nevoii disperate de a reînvata limba româna de la acad. Marius Sala, ar trebui sa se aplece cu atentie asupra elementelor ideologice fundamentale emise la Academia Româna, pentru a le putea pune la baza oricaror proiecte constitutionale, electorale si administrative.