Mult mai putini, numeric, decât alti specialisti care au parasit, din motive politice, economice, personale sau chiar profesionale România lui Ceausescu, folcloristii, cercetatorii literaturii, muzicii, dansului, artei populare nu au transmis, din emigratie, semnale la fel de puternice, de viguroase, de audibile precum colegii lor – literatii, scriitorii, criticii literari, în primul rând, istoricii, jurnalistii, artistii si criticii de arta, mult mai numerosi, mai „vocali“, o anecdota (un banc) a(l) acelor vremi caracterizând foarte bine situatia: „Ce este un cvintet? – Filarmonica „George Enescu“ întoarsa dintr-un turneu în Germania (de Vest, desigur!)“.
În capul listei celor care au ales, imediat dupa razboi, calea emigratiei trebuie asezat un Mircea Eliade („Ce putea sa faca un istoric al religiilor într-o universitate comunista?“, îsi motiva savantul alegerea) sau etnomuzicologul Constantin Brailoiui, un aristocrat si un deschizator de drumuri în disciplina sa, dar care, sigur, daca n-ar fi ramas la Geneva, unde a fondat, în 1944, Les Archives Internationales de Musique Populaire, al caror director a fost între 1944-1958, ar fi înfundat puscariile comuniste din România, alaturi de Hary Brauner, care îl însotise în campaniile gustiene de la Fundu Moldovei si de la Runcu, de Ernest Bernea, de Anton Golopentia, pe care îl urmase, din interes pur stiintific, în cercetarile la românii de dincolo de Nistru si de Bug, în timpul celui De-Al Doilea Razboi Mondial. Tot primului val de emigratie îi apartine si Octavian Buhociu, stabilit, în Germania, din 1948, si „recuperat“ în anii „dezghetului“, prin publicarea unui studiu al sau din 1970 (1974, în germana) la Editura Minerva, în 1979, si înca vreo câtiva.
Au mai „fugit“, cum se zicea pe atunci, Gabriel Manolescu de la Timisoara, Ion Talos, de la Cluj, Paul Petrescu, de la Bucuresti, coreologul Gh. Popescu-Judet cu sotia, muzicologul Iosif Hertea, sotii Constantin Eretescu si Sanda Golopentia-Eretescu, sociologul Paul H. Stahl, folclorista Monica Bratulescu, scriitoarea Ioanna Andreescu, etnograful/muzeograful Ioan Godea, dintre cei de care îmi aduc eu aminte acum, fara a avea la dispozitie dictionarul exilului românesc al lui Florin Manolescu.
Unii dintre cei plecati s-au pierdut definitiv, nerezistând conditiilor grele ale exilului (cazul lui Gabriel Manolescu, mort înainte de vreme, undeva prin cele strainatati, sau al Monicai Bratulescu, o neadaptata, ratacita într-o lume care nu a acceptat-o si nu i-a înteles aspiratiile, cum o spune ea însasi în volumul postum Crâmpeie din cartea straduintei, Paideia, 20101 . Un caz cu totul special, în galeria pierderilor, este acela al lui Ioan Petru Culianu, pe care Iordan Datcu îl „recupereaza“ abia în vol. III din Dictionarul etnologilor români, aparut în 2001, la 10 ani de la moartea tragica si nedezlegata a savantului, cercetator al – grosso modo – istoriei si filosofiei religiilor, ceea ce îl asaza în directa descendenta a magistrului sau, Mircea Eliade. Este mai putin stiut faptul ca debutul lui s-a produs în România, în limba româna2. I.P. Culianu a facut o stralucita cariera stiintifica si universitara, întrerupta de asasinarea lui, în conditii neelucidate, la Chicago, în 1991.
Alti emigranti au beneficiat de statutul si de prestigiul stiintific dobândit în România si si-au continuat cariera profesionala în tarile de adoptie (Paul Petrescu, Paul H. Stahl, Ioan Godea) ori „au schimbat putin macazul“, valorificând alte potentialitati stiintifice decât aceea de folclorist ori de etnograf (e. g. Ion Talos, Sanda Golopentia – Eretescu), dar ramânând fideli si primului amor. Ion Talos, care si-a câstigat existenta ca profesor de filologie romanica la Universitatea din Köln, a revenit, imediat dupa 1990, în tara si a îmbogatit literatura de specialitate cu câteva lucrari fundamentale – vol. II al monografiei Mesterul Manole. Contributii la studiul unei teme de folclor european. Corpusul variantelor românesti, Editura „Grai si Suflet – Cultura Nationala“, Bucuresti, 1997, dictionarul Gândirea magico-religioasa la români, Editura Enciclopedica, 2001 (cu o versiune în limba franceza, Petit dictionnaire de mythologie populaire roumaine, ELLUG, Grenoble, 2002), monografia Cununia fratilor si nunta Soarelui. Incestul zadarnicit în folclorul românesc si universal, Editura Enciclopedica , 2004, 959 p., s. a.
La fel de prodigioasa a fost si lingvista Sanda Golopentia-Eretescu, ale carei recuperari, reeditari, studii de directie ar umple o pagina de revista3 . Ca urmare a „concurentei“ în familie (glumesc, desigur!), folcloristul Constantin Eretescu, destul de reticent cu scrisul înainte de plecarea din tara, s-a învrednicit de a fi elaborat si a publicat dupa 1990, în România, o serie de carti de (despre) folclor care ar sta bine în biblioteca oricarei institutii de învatamânt sau de cercetare cu preocupari în domeniul culturii populare. Este vorba, în ordinea aparitiei, despre Vrajitoarele familiei si alte legende ale oraselor lumii de azi, Editura Compania, 2003; Folclorul literar al românilor. O privire contemporana, Idem, 2004; Stima apei, Editura Ethnologica, 2007; Fata Padurii si Omul Noptii. În compania fiintelor supranaturale, Editura Compania, 2007; Mission en Roumanie. Culegerea de folclor românesc a lui Hubert Pernot (1929), Academia Româna. Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, 2009; Visul lui Owen. Întâmplari, superstitii, povesti vechi si noi, Editura Paideia, 2009; Cerbul din Cadillac. Folclor urban contemporan, Editura Ethnologica, 2010. Despre unele din ele am scris eu însumi, când s-a ivit ocazia, despre altele, cu parere de rau, nu, desi fiecare din aceste carti ar fi meritat o dezbatere ampla, nu doar simple „mentiuni“, oricât de binevoitoare ori de circumstantiale ar fi ele. Poate doar Iordan Datcu, neostenit cititor si comentator al cartii de folclor, sa fi reusit performanta de a scrie despre toate.
M-am întâlnit cu C. Eretescu în preocuparea, veche la amândoi, pentru ceea ce folcloristii anilor ’90 au numit „legenda contemporana“ sau „urbana“, distinctia temporal-spatial fiind cuprinsa de autorul în discutie în titlul primei sale carti publicate în România, legende ale oraselor lumii de azi, unde „orasele“ indica provenienta sau natura urbana acestor naratiuni, iar „lumea de azi“ se refera la aspectul lor contemporan. Ceva mai înainte, dar tot în cadrul proiectului de reinsertie, dupa o oarecare absenta, în spatiul cultural-stiintific românesc, Constantin Eretescu publicase studiul Satul global si folclorul lui: legendele urbane4
Volumul Vrajitoarea familiei si alte legende ale oraselor lumii de azi (2003) este rezultatul convergentei preocuparilor constante ale autorului pentru creatia folclorica si „noile orientari“ pe care le gasea în plina expansiune în momentul asezarii sale în „Lumea Noua“, ca profesor la Rhode Island School of Design din Providence, Rhode Island. Iar la începutul anilor ’80, când familia Eretescu s-a asezat în S. U. A., cercetarile despre asa-zisele legende urbane (contemporane) cunosteau un adevarat „boom“. „Autostopistul disparut“, „dobermanul sufocat“ (cu degetele hotului patruns în casa, în absenta stapânilor), „balena care avea o tumoare“, „soarecele din pizza“ sau „paianjenul din nuca de cocos“ sunt câteva dintre temele cele mai frecvente si cele mai cunoscute ale acestor naratiuni contemporane, numite „legende urbane“, „legende moderne“, „mituri ale orasului“, „istorisiri ale zilelor noastre“, „zvonuri de azi“ etc.
Constantin Eretescu dezvolta, în prefata volumul amintit mai sus, „Legendele urbane sau câteva lucruri despre povestile zilelor noastre“ (p. 15-46), o mare parte din ideile expuse, succint, în studiul Satul global si folclorul lui: legendele urbane, din 1999 s2001t, care cuprinde si o serie de referinte bibliografice reconstituind, în mare, efortul depus de cercetatori, de-a lungul mai multor decenii, pentru definirea, caracterizarea, întelegerea speciei.
Autorul opteaza pentru eticheta „legende urbane“, socotind ca mediul propriu de producere si de transmitere a acestor naratiuni este cel urban: „sunt produse folclorice ale lumii moderne, o lume educata, care traieste în orase sau în aglomerari urbane“ (p. 16), asertiune în mare parte justa. Mai putin se sustine, mi se pare mie, observatia prea categorica dupa care „legendele urbane… constituie singurul (subl. mea – N. C.) gen folcloric productiv în societatea contemporana“ (p. 16); dar grafitti, dar xerox-lore, dar computer-lore si, mai ales, mereu proaspatul si viul banc (politic, sexual, etnic, profesional etc.), ma întrebam în recenzia dedicata volumului la vremea respectiva5 . Ca si antecesorii sai, C. Eretescu încearca sa valideze natura folclorica a acestor povestiri, reluând argumentele, de acum clasice, în favoarea acestei încadrari: oralitatea, „circula pe cale orala“, desi, adauga imediat, „legendele urbane sunt astazi publicate în ziare sau în carti, apar la aviziere, circula sub forma de benzi desenate, formeaza nucleul unor filme artistice, continutul lor este discutat în diverse programe de televiziune, pot fi gasite pe Internet“ (p. 17); existenta prin variante, dar si aici apar nuantari si precizari utile, tinând seama de circulatia si prin scris, care da textului mai multa stabilitate, de vârsta colportorilor si de durata relativ redusa a interesului de care ele se bucura într-o anume colectivitate; anonimatul, cu toate încercarile facute, nu s-a putut ajunge, firesc, niciodata la „sursa“ primara a cutarei sau cutarei legende; tendinta de a elabora anumite formule, infinit mai putin ferme decât cele ale speciilor traditionale, ale basmului, de exemplu, dar având cam aceleasi functii – o data de a „izola“ povestea din fluxul comunicarii comune, cotidiene, în al doilea rând de a acredita veridicitatea întâmplarii povestite – „stiu dintr-o sursa sigura“, „prietena unei prietene mi-a spus“ etc. Concluzia: „Legendele urbane sunt, desigur, mostenitoarele folclorului traditional si, ca atare, se cer culese si studiate întocmai ca genurile literaturii orale clasice. Cunoscându-le, vom putea explica mai bine preferintele, dar si starea de spirit, comportamentele deviante ale semenilor nostri, temerile lor si domeniile în care sunt vulnerabili“ (p. 20).
Fundalul sau contextul social/cultural care produce si în care circula legenda contemporana sau urbana îl constituie în primul rând orasul si modul de viata citadin, cu tehnologia, institutiile si facilitatile sale: baruri si hoteluri în care tânarul imprudent este infectat cu SIDA de o prostituata razbunatoare; stranduri si piscine în care o tânara neprihanita (virgina) ramâne gravida cu sperma unuia care se masturbase în apa bazinului de înot; asigurari sociale si ajutor de somaj primit ilegal de negrii care vin la cantina saracilor cu un Cadillac ultramodern; câini de paza care se îneaca cu degetele retezate ale hotului patruns în casa; salbaticiuni fioroase tinute ca animale de casa – pitonul din cada de la baie; cluburi sportive si suporteri fanatici – povestea despre majoreta care a întretinut raporturi sexuale orale cu membrii unei echipe de baschet, inclusiv rezervele, necesitând, ulterior, spalaturi stomacale; restaurante fast-food si cinematografe drive-in unde poti mânca o pizza sau un hamburger cu un soarece mort ca umplutura; sosele pe care se practica autostopul, dar pasagerii luati din drum dispar fara urma la un moment dat; morti violente în parcari sau pe marile autostrazi; supermagazine cu produse congelate care se topesc la caldura din automobil, facându-l pe cumparator sa creada ca i-a plesnit creierul de canicula; bande organizate care rapesc copiii de lânga mamele lor pentru a-i castra, sau ucid oameni pentru a le preleva organele si a le vinde pentru transplanturi; întâlniri de gradul trei cu extraterestri si contacte directe cu obiecte zburatoare neidentificate (OZN) etc. etc.
(continuarea în numarul urmator)
Note
1 cf. Nicolae Constantinescu, Câta luciditate atâta drama, „Cultura“, nr. 29 (284), joi 29 iulie 2010, p. 28)
2 vezi Soarele si Luna. Eseu asupra semnificatiei simbolicii hierocosmice soare – luna si a nuntilor mitice, „Lucrari stiintifice. Cercurile studentesti de folclor“, I, Al IV-lea Colocviul National al Cercurilor ?tiintifice Studentesti de Folclor, Baia Mare, 13-16 mai 1971, Baia Mare, 1973, p. 87-97; Cf. si Ion Talos, Cununia fratilor si nunta soarelui. Incestul zadarnicit în folclorul românesc si universal, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2004, p. 34, nota 92, si Bibliografia, p. 924, textul lui Culianu fiindu-i semnalat lui I. Talos de catre semnatarul acestor rânduri, si ca tema din Soarele si Luna a revenit în preocuparile ulterioare ale autorului, cf. Talos, op. cit., p. 34-35
3 Vezi, cu totul lacunar, însemnarile noastre despre unele carti ale Sandei Golopentia: Parinti si copii (I), Sud“. Revista lunara de cultura editata de Fundatia „Dimitrie Bolintineanu“, Bolintin Vale – Giurgiu – Bucuresti, anul 11, nr. 5 (106), mai 2008, p. 16; Parinti si copii(II), Idem, nr. 6 (107), iunie 2008, p.16, despre mostenirea stiintifica a sociologului Anton Golopentia, si Urmariti, urmasi, urmari … „Cultura“. Fundatia Culturala Româna. Serie noua, anul V, nr. 5 (260), joi 11 februarie 2010, p. 20, despre volumul Viata noastra de toate zilele, Editura Curtea Veche, 2009)
4 „Revista de Etnografie si Folclor“, tomul 44, nr. 2-3, 1999, Editura Academiei, 2001, p. 208-216, bazat pe comunicarea prezentata la Reuniunea internationala „Cultura româna în lumea contemporana“, Brasov, 31 mai-5 iunie 1998, Cf. Eretescu, Stima apei, 2007, p. 195-206, nota de la p. 279
5 Vezi N. Constantinescu, Mostre din folclorul zilelor noastre, „LAI“. Litere, Arte, Idei. Supliment de cultura al ziarului „Cotidianul“, serie noua, , nr. 16 (319), anul IX, 3 mai 2004, p. 4-5, Cf. si Idem, în vol. Citite de mine…Folclor, Etnologie, Antropologie. Repere ale cercetarii (1967-2007). Volum editat de Centrul National pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale, Colectia „Anotimpuri culturale“, Bucuresti, 2008, p. 262-268