Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stanescu, Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, Editura Polirom, Iasi, 2010, 216 p.
Nu stiu daca Bogdan-Alexandru Stanescu avea dreptate sa se indoiasca, intr-una din ultimele epistole catre Vasile Ernu, cu privire la interesul publicului larg (n-am la indemâna statisticile de marketing), insa cert e ca volumul lor, „Ceea ce ne desparte“, n-a prea intrat in atentia criticii literare. Pot fi numarate pe degetele de la o mâna cronicile aparute in cele sase luni de la publicare. Semn ca, poate, prejudecata genurilor literare strict delimitate si a tematicilor imediat clasabile mai face inca ravagii in câmpul literar românesc. Ce-i drept, pentru cine-l cunoaste deja pe Vasile Ernu, cartea de fata poate fi considerata numai cu greu o surpriza. Caci in ultimii ani scriitorul nascut in URSS – Ernu nu omite niciodata acest aspect – a devenit unul dintre cei mai importanti artizani de experimente din literatura româna. Primele doua volume („Nascut in URSS“ si „Ultimii eretici ai Imperiului“) se afla la limita dintre eseu, comentariu politic, memorialistica si literatura pura. Le uneste, insa, pregnanta conceptului. Vasile Ernu nu se poate aseza la masa de scris decât daca gaseste in prealabil o idee-forta sau un format ingenios, menit sa devina un brand cultural. Faptul ca pentru el canalul de comunicare sau ambalajul produsului cultural sunt cel putin la fel de importante ca mesajul insusi a facut din Ernu unul dintre cei mai profesionisti scriitori pe care-i avem, capabil deopotriva sa retina atentia publicului larg si sa genereze dezbateri.
„Ceea ce ne desparte“ nu face exceptie de la regula cartilor-concept. Doar ca pentru acest proiect Vasile Ernu isi imparte doza de „vinovatie“ (ingenioasa coperta a cartii ii prezinta pe cei doi in postura de infractori, pozati ca la politie) cu Bogdan-Alexandru Stanescu. Unul dintre cei mai cunoscuti cronicari literari ai tinerei generatii, ultimul a renuntat de ceva vreme la critica curenta in favoarea posturii de editor. De fapt, nici nu stiu daca e nimerit sa se vorbeasca de o „renuntare“ in acest caz, caci Stanescu si-a transportat, cu arme si bagaje, intreaga expertiza de critic si de pasionat al literaturii in activitatea de editor. Prin mâna dedicatului „functionar“ – cum ii place sa-si zica mai mult sau mai putin ironic – a trecut, in ultimii cinci ani, un numar impresionant de titluri semnificative ale literaturii universale. Surprinzator e doar faptul ca ritmul impus de noua meserie n-a tocit receptivitatea criticului. Dimpotriva. Lecturile la kilogram au sporit parca atentia pentru stil si pentru nuanta.
O infruntare butaforica
Faptul reiese destul de clar din „jucareaua“ literara instrumentata in paginile volumului „Ceea ce ne desparte“. Epopeea epistolara dintre cei doi – publicata in „Suplimentul de cultura“, „Observator cultural“ si in „Noua literatura“ – isi are originea intr-un mic pariu copilaresc cu privire la cel mai important prozator din toate timpurile. Daca la inceput taberele par destul de ferm asezate – Ernu lupta inflacarat in favoarea lui Gogol, in timp ce Stanescu apara onoarea lui Joyce -, in scurt timp, pozitiile se nuanteaza intr-atât, incât se pierde pe drum insusi obiectul disputei. Farmecul cartii nu sta in argumentele pe care fiecare le aduce in favoarea scriitorului preferat si nici macar in incercarea de a convinge, ci in scenografia infruntarii. Inramat in forma retro a epistolei (hârtia se termina intotdeauna prea repede pentru reflectiile turbionare ale celor doi, toate scrisorile par intrerupte), discursul din „Ceea ce ne desparte“ are un grad considerabil de autoreflexivitate. Cei doi se vad tot timpul, in timp ce scriu, ba pe o tabla de sah, ba intr-o competitie sportiva din fata blocului. Mingi ridicate la fileu, deturnari voite de sens, omisiuni vinovate, contestarea terenului de joc sau doar piedici imaginare in calea propriei argumentatii, sunt, toate, tactici simpatice de deturnare a discursului de la cearta originara. Uneori, adversarul pare ca da, cavalereste, câstig de cauza celuilalt doar pentru ca lovitura sa fie mai de efect. Dimpotriva, când se apropie prea mult in cuget si simtire, unul din ei isi ia seama si se repliaza pe pozitia batoasa de la inceput.
Detectivistica literaturii
Frapant e insa ca, dincolo de aceasta savanta regie a dialogului si de câteva crezuri diferite, vocile din volum se omogenizeaza vazând cu ochii. Comun celor doi e gustul pentru anecdotica istoriei si pentru coincidentele fericite ale literaturii cu viata. Cartea se construieste ca o colectie de curiozitati si de paradoxuri retinute atât de istoria literaturii, cât mai ales de folcloristica ei. Bârfa de tip superior, problematizanta si doldora de imaginatie, e registrul comun in care interlocutorii isi ordoneaza (imprastie?) reflectiile. Amuzanta detectivistica culturala, nu lipsita de tâlc, porneste de la Bogdan-Alexandru Stanescu – care-l redescopera pe Joyce in postura de proprietar al primului cinematograf bucurestean sau in cea de autor de epistole cel putin picante –, luând, desigur, proportii macrantropice la Vasile Ernu. Pus mai intotdeauna pe o nevinovata deconstructie, cel din urma e interesat de fata nevazuta a istoriei si mai ales de intrebarile ei neformulate. Unele mai serioase, precum relatia directa a lui Stalin cu Platonov sau a lui Nabokov cu Bulgakov, altele complet neserioase, dar pline de haz: ce-a facut Stalin, de pilda, cu cele 200 de ruble imprumutate, printr-un biletel secret, de la un inalt nomenclaturist din propriul guvern? Si unde explicatia rationala lipseste, Vasile Ernu se si grabeste s-o furnizeze in cheie SF-ironica: „Evenimentul si biletelul are loc in perioada in care Stalin citea destul de mult si era interesat, poate excesiv de mult, de soarta literaturii. Stalin insa era aprovizionat cu tot necesarul de structura de protocol a statului. Insa aprovizionarea cu carti era o problema din cel putin doua motive: pe de o parte, nu putea avea incredere in gusturile politrucilor de la protocolul de stat, iar pe de alta parte, nu dadea bine sa comande el, direct prin structurile statului, cartile pe care le voia. De unde deducem ca suma de 200 de ruble ii era necesara pentru a achizitiona carti. Altfel, cum ar fi putut «polemiza» cu Bulgakov si Platonov?“.
Chiar când se concentreaza pe subiecte strict literare, pe cei doi nu-i intereseaza tipicele incadrari ale criticilor sau istoricilor, ci detalii ramase in fundal, paralele riscante, sau asumari existentiale inutile/stânjenitoare pentru orice teza de doctorat respectabila. In rarele cazuri când citeaza critici, aleg cu grija expresiile cele mai cuprinzatoare si mai plastice, susceptibile ele insele de contagiunea literaturii. Caci, asa cum remarca undeva Bogdan-Alexandru Stanescu, „scrii literatura când scrii despre literatura“. Comentariile aplicate dedicate volumului „Oamenii din Dublin“ retin mai degraba amanunte, culori, forme, replici sau senzatii. Intreaga semnificatie a celebrei povestiri „Mortii“ se concentreaza, in lectura empatica a lui Stanescu, intr-un singur detaliu: „E momentul in care derulezi si intelegi ca acel frig proaspat, care fie navalea din cutele paltonului, fie se insinua pe sub usa, nu e altceva decât parfumul mortii“.
Redusa la mesajul ei esential, „Ceea ce ne desparte“ e o carte despre bucuria literaturii si despre libertatea absoluta a cititorului. De-ar fi sa tinem cont chiar si numai de frecventa superlativelor cu care isi alinta scriitorii preferati – volumul e populat de fantasme cu scriitori geniali si/sau extrem de influenti, gata sa se ia de guler cu dictatori – si tot ne-am da seama ca, in ciuda anecdoticii si a stilului detabuizant ce condimenteaza scrisorile, pentru cei doi, literatura e, inca, o valoare inalta. Ceea ce-i desparte e mai putin important decât ceea ce-i uneste. Fie ca o poate face doar la nivel personal, cum crede Bogdan-Alexandru Stanescu, sau ca are o larga acoperire sociala ca la Ernu, literatura e o forta care mai poate inca modifica destine. Nu lipsesc de altfel din volum nici problematizari si reflectii cât se poate de acute despre statutul literaturii/culturii de la noi. Sunt complet de acord cu Vasile Ernu – ideea ar merita, de altfel, exploatata – ca „Literatura semnificativa apare nu acolo unde sunt scriitori, ci acolo unde exista un spatiu al framântarilor si al dezbaterilor publice“. Din pacate, pudibonderia societatii românesti, inconsistenta discutiilor teoretice, teama de a nu atinge „subiecte sensibile“ se reflecta indirect si asupra literaturii, redusa permanent la un minorat estetist. Dupa cum admir rezervele editorului de meserie fata de marketingul literaturii si ma bucur, la fel ca el, de avantajele unei societati inca incomplet comodificate: „Sa stii ca simt câteodata bucuria de a trai inca intr-o societate retardata, doar si pentru faptul ca pastreaza din farmecul bucoavnelor prafuite“.
Pe scurt: o carte vie, frumoasa si extrem de actuala, facuta sa alunge „complexul dinozaurului“, tot mai persistent chiar si in rândurile celor mai pasionati cititori de literatura.