Ce se mai poarta pe la Paris… (II)

Desigur, capetele tsantsa (sau zanza ori tsantza) înfricoseaza cam pe oricare vizitator. E bine, totusi, ca ne aflam în Europa. Muzeele americane au devenit extrem de reticente în a mai expune oseminte sau alte ramasite umane, din cauza protestelor populatiilor numite „primele natiuni americane“, care au considerat ca stramosii lor sunt expusi în muzee, asemenea elementelor de fauna sau flora. De aici, s-a ajuns la o adevarata nebunie a corectitudinii politice în expunerea muzeala. Ca oricare lucru ce este exagerat, si în cazul expunerii ramasitelor omenesti, o interdictie de facto a oricarei expuneri este daunatoare. Totusi, chiar daca ideea s-a raspândit, rapid, printre muzeele din statele occidentale, iata ca muzeul parizian nu respecta acest cod nescris si, în opinia mea, bine face. În fond, asa cum am spus, traditia prelucrarii capetelor omenesti prin micsorare a fost admisa pe Lista reprezentativa a patrimoniului cultural imaterial al umanitatii. Ar fi si pacat ca aceste piese exceptionale sa nu fie expuse. Cercetatorii francezi au fost printre cei mai asidui si mai obiectivi, dintre toti specialistii care au mers printre oamenii din tribul shuar (cei pe care spaniolii i-au numit jivaros, adica, „salbatici“), acum, prezent, mai ales, în Ecuador. Trebuie spus, totusi, ca, în trecut, nici muzeul parizian nu a fost lipsit de neplaceri. Înca din 1992, Muzeul Noii Zeelande Te Papa Tongarewa (care este, de fapt, muzeul national al tarii; numele, în limba maori, înseamna „tezaur“) a început o campanie de readucere în tara a capetelor mumificate ale populatiei maori (este vorba de capetele unor fosti sclavi, care au fost tatuati cu forta, pentru a fi identificati drept sclavi). Cele sapte capete maori aflate în colectia muzeului (si care nu se aflau în expunere) au fost trimise muzeului din Wellington abia în 2012, dupa ce s-a votat o lege speciala, care a derogat de la prevederile generale ale legislatiei în domeniul muzeelor. Din câte stiu, muzeul neo-zeelandez a returnat ramasitele umane unor reprezentanti ai populatiei aborigene, care le-au îngropat. S-au pierdut, astfel, niste exponate exceptionale, dar a fost respectata decizia unui mare grup de specialisti în probleme de etica muzeala…
Îndepartându-ne de zidul vegetal realizat de Patrick Blanc pe fatada Muzeului de pe Quai Branly si de gradina proiectata de Gilles Clément, ca si de celelalte muzee aflate pe Colina muzeelor (asociere care cuprinde mai multe asezaminte muzeale din arondismentul 16: pe lânga muzeul de pe Quai Branly, Orasul – daca acceptati aceasta traducere pentru frantuzescul Cité – Arhitecturii si Patrimoniului, Muzeul de Arta Moderna al Orasului Paris si Palatul Tokyo, asociere având un rezultat mult mai concret decât proiectatul Triunghi al Muzeelor în care se gasesc Muzeul Taranului, Muzeul „Antipa“ si Muzeul de Geologie), pe celalalt mal al Senei, ajungem tocmai la Centrul Pompidou, pentru a vedea expozitia – eveniment a momentului, în Paris: Dalí.
Muzeul de pe locul fostelor hale nu a mai organizat o expozitie dedicata acestui geniu din 1979. În cele peste trei decenii care s-au scurs de atunci, s-au schimbat multe lucruri, în ceea ce priveste perceperea operei pictorului. În primul rând, faptul ca acesta nu mai este în viata a facut ca multe dintre genialele sale giumbuslucuri si adorabilele sale atitudini, atât de controversate (pâna si românii îsi aduc aminte de telegrama trimisa lui Ceausescu, în 1974, si publicata în „Scânteia“), sa intre în plan secund fata de opera propriu-zisa. Cu alte cuvinte, omul Dalí a intrat, în sfârsit, în umbra operei sale.
Pentru expozitia actuala, Dalì, comisarul general al evenimentului, Jean – Hubert Martin, a facut o selectie extrem de riguroasa. Se stie ca pictorul catalan a realizat o cantitate uriasa de lucrari. Martin s-a orientat spre acelea care i-au marcat evolutia, indiferent daca sunt sau nu cunoscute marelui public. Desigur, nu lipseste nici celebrul tablou Persistenta memoriei, cel care l-a inspirat pâna si pe Hitchcock (si evident, francezii sunt mândri ca au reusit sa convinga muzeul new yorkez de arta moderna, MoMA, sa le împrumute lucrarea), dar surpriza este produsa de operele de tinerete ale pictorului. Lucrarile sunt aduse si de la alte mari muzee ale lumii: Muzeul National Centrul de Arte „Regina Sofia“ din Madrid, Fundatia Dalí din Figueres si Muzeul Dalí din orasul american Saint Petersburg. Expozitia nu poate ocoli, cu totul personalitatea debordanta a pictorului, prezent, cu mustatile sale celebre si în câteva filme rulate în sali, însa accentul produs de cele peste 200 de exponate (tablouri, desene, sculpturi, fotografii si fragmente din filme) cade pe substanta artistica. Asa cum spuneam, operele din tinerete ne dezvaluie un Dalí extrem de putin cunoscut, poate mai putin inventiv decât ne-am fi asteptat, dar un mare desenator si un colorist de exceptie.
Expozitia este realizata ireprosabil, din punct de vedere tehnic, asa încât nu este de mirare ca numarul mare de vizitatori a determinat muzeul sa prelungeasca orele de vizitare, în unele zile, pâna aproape de miezul noptii. Asadar, daca aveti drum prin Paris, pâna la 25 martie, merita sa treceti si pe la Centrul Popmpidou, pentru a o vedea. La iesire, poate veti avea ragazul sa intrati, din nou, la Atelierul lui Brâncusi, reflectând, înca o data, la cât de multe îi datoram acestui mare artist al lumii veacului trecut. Stiu ca a produs ceva vâlva, în media româneasca, ideea unora de a aduce în tara osemintele lui Brâncusi. Cred ca, în acest caz, ramasitele pamântesti ale sculptorului ar trebui sa nu fie tratate precum capetele de maori. Cu alte cuvinte, ar trebui ca artistul de care suntem mândri sa ramâna acolo unde a fost îngrijit de familia Natalia Dumitrescu si Alexandru Istrati, pâna la trecerea la cele vesnice. Îmi pare rau, dar, pe de o parte, nu sunt convins ca am sti sa avem grija de mormântul sau, mai bine decât o fac francezii, iar, pe de alta parte, cred ca, daca începem cu Brâncusi, va trebui sa continuam cu Enescu si cu atâtia alti mari artisti români, care au ales sa moara departe de tara, pentru ca tara nu a stiut cum sa îi aprecieze. E doar o parere.