Eugen Pavel, Arheologia textului, Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2012
Vechistii, adica specialistii în literatura veche, filologi de vasta cultura (care trebuie sa fie si latinisti, slavisti, elinisti, bizantinologi sau turcologi), din categoria lui Nicolae Cartojan, cel mai cunoscut dintre ei, dintre cei cu aceasta aplicatie limitata si exclusiva, investigheaza o zona culturala sau o secventa temporala din istoria literaturii române tot mai putin frecventata, secolele XV-XVIII. Ei par sa reprezinte o specie pe cale de disparitie, ceea ce este mai mult decât îngrijorator.
Deloc cunoscuti unui public cultural în înteles mai larg, ei sunt putin cunoscuti si de catre exegetii literaturii moderne, nemaivorbind de critica de întâmpinare imediata. Despre vechisti si despre restituirile lor nu se scriu cronici literare sau recenzii decât extrem de rar. Cum revistele de specialitate în domeniu au disparut sau au un circuit foarte restrâns, descoperirile, interpretarile, meritele lor aproape ca nu se vad decât la ocazii extrem de rare. Ei însisi nu sunt iubitori de zgomot mediatic si lumina publicistica, dar nici nu-i cauta anume cineva. Eugen Pavel (n. 1946), autorul volumului „Arheologia textului“ (2012), este unul dintre acestia. În studiile sale bine documentate, Nicolae Cartojan este un reper permanent, dar, în absolut necesara diversitate a referintelor si a punctelor de vedere despre literatura veche, exegetul face apel si la ceilalti clasici ai domeniului, de la Cipariu, Hasdeu si Iorga la Moses Gaster, P.P. Panaitescu, Stefan Ciobanu sau Sextil Puscariu – ca sa notez câteva dintre numele cele mai importante si mai notorii dintre vechisti. Dialogul lui Eugen Pavel se extinde si spre referinte din generatii postbelice pâna la mai recente, nume importante în explorarea literaturii noastre medievale, dar putin sau deloc vehiculate în afara specialitatii: Dan Horia Mazilu (poate ca ultimul specialist de anvergura în literatura româna veche), N.A. Ursu, Al. Dutu, Iosif Pervain, Ion Ghetie (maestrul din umbra al lui Eugen Pavel, la ale carui opinii revine adesea pentru dobândirea sigurantei unui punct de vedere propriu), Alexandru Mares, Gheorghe Chivu, Catalina Velculescu, Florea Fugariu, Ioan Chindris, Eugen Munteanu, Florian Dudas – cine-i cunoaste, cine-i mai invoca, poate cu una sau doua exceptii? Si e regretabil, pentru ca literatura româna nu începe, totusi, abia la 1800, oricât am fi de severi cu începuturile ei. Cine daca nu vechistii sunt pastratorii si purtatorii spre contemporaneitate ai acestei traditii de pâna la 1800, din ce în ce mai obscura, din ce în ce mai putin cunoscuta tinerilor prezenteisti?
Eugen Pavel, istoric literar din generatia lui Eugen Uricaru si Adrian Popescu, cercetator stiintific cu vechi state de serviciu, iar din 2011 director al Institutului de Lingvistica si Istorie Literara „Sextil Puscariu“ din Cluj-Napoca, este o personalitate literara, culturala si stiintifica pe deplin formata si afirmata în domeniul sau de specialitate – istoria cartii si a tiparului la începuturile lor românesti, evolutia literaturii române în perioada medievala si premoderna, restituirea critica si îngrijirea filologica a textelor vechi. Dintre aceste restituiri, realizate în colaborare, merita sa retinem în primul rând contributia lui Eugen Pavel (coordonarea filologica) în colectivul care a realizat editia jubiliara a „Bibliei de la Blaj“ din 1795, restituita în 2000, apoi contributiile de interpretare filologica la „Palia de la Orastie“ într-un volum din 1984, reeditarea unei istorii a literaturii române din Transilvania a lui Nicolae Draganu, în 2003, împreuna cu Octavian Schiau, iar mai recent, în 2011, realizarea unei noi editii critice din opera lui Ion Budai-Deleanu, în colaborare cu Gheorghe Chivu. A coordonat primul volum din „Tezaurul toponimic al României. Transilvania“, aparut în 2006 la Editura Academiei Române.
Cercetarile sale de istoria si editarea literaturii române vechi, îmbogatite si dezvoltate în mod continuu, sistematic si profesionist din anii 1970 încoace (a debutat în presa în 1969), pe o durata de patru decenii de activitate filologica, au fost facute cunoscute prin numeroase articole în reviste de specialitate, conferinte, carti proprii, editari stiintifice de texte, coordonarea unor teme de cercetare colectiva, finalizate în volume apreciate în revistele culturale si în institutiile de profil cultural si filologic: „Carte si tipar la Balgrad (1567-1702)“, Editura Clusium, 2001, si „Între filologie si bibliofilie“, Biblioteca „Apostrof“, 2007. Titlurile circumscriu foarte clar preocuparile cercetatorului, axate cu predilectie pe istoria cartii vechi românesti si a literaturii medievale, pe aspecte de filologie si critica textuala, bibliofilie, în paralel cu studiile de onomastica si toponimie.
Istoricul literar, filologul, editorul Eugen Pavel este o autoritate recunoscuta într-un domeniu (perioada medievala si epoca premoderna a literaturii române) în care avem, din nefericire, din ce în ce mai putini specialisti. Afirmarea sa publica se bucura de o frumoasa notorietate, discreta dar bine consolidata, ca a oricarui istoric literar serios, pentru care biblioteca si arhivele sunt mai importante decât agora politica si publicistica efemera.
Competenta filologica si prestigiul literar-stiintific sunt probate în restituiri de mare importanta, prin rolul sau determinant în realizarea editiei jubiliare a „Bibliei de la Blaj“ (în 2000) si în noua editie critica a operei lui Ion Budai-Deleanu (2011, împreuna cu Gheorghe Chivu), ca sa reamintesc numai doua dintre evenimentele editoriale de valoare nationala, recompensate cu premii de palmares cultural deosebit: Premiul „Timotei Cipariu“ al Academiei Române (pentru prima) si Premiul „Perpessicius“ al Muzeului National al Literaturii Române (pentru cea de-a doua).
Volumul „Arheologia textului“, aparut în 2012, completeaza imaginea unui istoric literar erudit si prestigios, a carui personalitate literara este pe deplin constituita si afirmata în spatiul public si în domeniul de specialitate, cu o competenta probata. Prima parte a volumului se ocupa de cartile reprezentative pentru literatura religioasa, întâi în slavona, apoi în româna: „Evanghelia“, „Liturghierul“, „Parimiarul“, „Mineiul“, cu istoricul specific al fiecarei categorii, cu problemele de limba, traducere, influente etc. Un loc special este rezervat discutarii editiilor critice succesive din opera literara a lui Ion Budai-Deleanu, propunând modificari de lectiuni pe baza unei noi lecturi a manuscriselor. Partea a doua a volumului realizeaza o succesiune de portrete ale unor vechisti, de la A. Lambrior, Grigore Cretu, M. Gaster si Nicolae Draganu la N. Iorga, Al. Procopovici, Mario Roques, Stefan Ciobanu si Stefan Pasca. Eugen Pavel ne face sa întelegem mai bine conditia istoricului literar aplicat pe începuturile scrisului religios. Vechistul este mai legat de carte si de text decât criticul literar al modernitatii. Istoricul literar al medievalitatii este dependent de materialitatea cartii (localizare, hârtie, legatura, ornamente, circulatie, proprietari, pastrare) si de materialitatea textului (grafia copistului, caractere tipografice, semne grafice, cerneluri, tipar, integritate), pentru a stabili vechime, autenticitate, surse, succesiuni, paternitate, raspândire, influente, context local, regional si national. Critica de text este, în aceasta acceptie, o critica foarte aplicata, foarte concreta a materialitatii textului, înainte de a fi o critica a sensului si a semnificatiilor. Analizele lui Eugen Pavel, culturale, prin forta împrejurarilor, de un orizont mai larg decât cel strict literar sau religios, dovedesc aceste obligatii profesionale, extensiunea explorarilor, argumentarea multipla a unei idei sau interpretari.
„Arheologia textului“ solicita o complexitate de vigilente si competente într-o critica filologica arida si minutioasa. Exegetul trebuie sa se conformeze unei discipline stiintifice: „Întoarcerea la realitatea textului, la manuscris sau la tiparitura originala – afirma Eugen Pavel în argumentul cartii – constituie pentru filolog o conditie obligatorie a probitatii demersului sau hermeneutic“. Investigatiile asa-zis arheologice premerg analizei filologice. Întregul demers are însa mai multe etape: „Critica textuala nu se limiteaza la nivelul descriptiv, codicologic sau paleografic, necesar, altfel, oricarui examen riguros. Dincolo de datele bibliografice exterioare, filologul face în permanenta apel la analize tipologice sau la evaluari exterioare, la studiul istorico-cultural sau la cel lingvistic, având astfel posibilitatea disocierii si a compararii caracteristicilor definitorii ale unei scrieri vechi, ale carei dificultati de interpretare ramân o provocare continua“. Avem aici întregul repertoriu al operatiunilor critico-filologice cuprinse în „arheologia textului“ preconizata si aplicata de Eugen Pavel.
Ce poate aduce nou un vechist? În orice caz, nu rezultate spectaculoase, decât rareori: descoperirea unui text sau document nou, istoricul si sursele unei traduceri, o noua lectura textuala, dovezi despre cristalizarea si rafinarea limbii române la începuturile utilizarii ei în scrisul religios, o alta valorizare a unui text vechi, o alta modalitate de articulare a unei relatii dintre text si istorie, dintre text si mediu cultural, dintre un text vechi si alt text.
Istoric literar dintre cei mai exacti si mai probi, cercetator atent al ipotezelor culturale, religioase, politice, mentalitare, estetice privitoare la un manuscris vechi, la o carte veche sau la un fragment de text pus sub lupa, Eugen Pavel exploreaza cu eruditie, constiinciozitate si onestitate „arheologia textului“. Lecturile sale sunt demne de toata încrederea.