Nu ştie că atunci când pleci din ţara ta, mai ales în condiţii de forţă majoră, fiinţa ta s-a rupt ca după o intervenţie chirurgicală. O parte din biografia ta a rămas pe loc şi această parte piedută te doare toată viaţa, aşa cum te doare nervul unui picior amputat. Te-ai salvat, ţi i-ai salvat poate şi pe cei mai apropiaţi. Începi o altă viaţă, ruptă de anii de dinainte, care, însă, făceau parte din aceeaşi biografie, acum reluată de la un punct anume al ei. Restul rămâne necunoscut celor prin preajma cărora te aduce soarta, printre care eşti tu, fără să mai fii tu de fapt. Trăieşti printre ei. Munceşti. Îţi faci casă, poate chiar familie nouă. Dar… ţi-e dor de anii tăi tineri, de cei ce te-au cunoscut atunci, de strada pe care ai locuit copil, de şcoala la care ai învăţat, de prietenii tinereţii, de mirosul pomilor înfloriţi primăvara, de pisica vecinilor.
Un non-migrant crede că cei plecaţi pe mare din Siria, din Irak, din Afganistan şi scăpaţi din naufragii sunt bucuroşi că au ajuns pe malul european şi stau pe plajele Mediteranei în corturi. Da, au scăpat de moarte, au scăpat de înec, au ajuns în Europa aşa cum şi-au dorit, dar sufletul lor e în Siria, în Irak, în Afganistan. Un non-migrant crede că dacă ei pot să dovedească cu acte cine sunt şi de unde au venit, legătura lor cu acele locuri s-a pierdut pentru totdeauna. Că ei, deci, pot fi repartizaţi prin toate ţările europene, vor, nu vor şi ca atare vor aparţine acelor ţări europene. Vor deveni europeni, greci, italieni, unguri, cehi sau croaţi. Fără să înţeleagă, deci, aceşti non-migranţi care fac legile, că ei vor aduce prin ţările astea o parte din Siria, din Irak şi din Afganistan, fiindcă ei îşi târăsc după ei durerea piciorului amputat.
Săracii şi bogaţii. Cei primiţi în Germania sau cei azvârliţi te miri unde, prin ţări care nu îşi suportă propriile lor minorităţi, născute şi trăite pe acelaşi pământ, darămite pe unii despre care nu ştiu aproape nimic sau ştiu ceea ce li se vântură pe la nas de posturile de televiziune, canale perfecţionate în manevră şi manipulare.
Am trăit ani printre emigranţi în Europa cea mult primitoare. Ruşii erau ruşi, indonezienii indonezieni, grecii, nimic altceva decât greci. Cele două modele de integrare, cel american şi cel european, au dat amândouă greş. Melting pot-ul de peste ocean, atât de ridicat în slăvi, poate fi cântărit azi cu ochiul liber, când aproape că nu există zi de la Dumnezeu în care să nu asistăm la revolta, dacă nu chiar la împuşcarea cuiva dintr-o comunitate afro-americană. Acest model a fost numit de sociologi integrare cu păstrarea identităţii. Modelul european s-a numit asimilare. Adică nu mai eşti ce-ai fost, eşti ce vrem noi. Cei care îţi oferim un acoperiş, un document de identitate, un loc de muncă. Cei care, după ce te-am primit, facem pe plan politic ce vrem prin lume, trimitem în locurile de unde ai reuşit să scapi avioane, bombardăm, cucerim ţările depopulate prin venirea voastră pe brânci printre noi. V-am primit, deci luăm decizii asupra… părţii aceleia din viaţa care v-a fost anulată. Fără să ne gândim că pe voi vă doare nervul piciorului amputat. Fără să ne gândim că voi trăiţi toată viaţa cu grija celor pe care i-aţi lăsat pe locurile voastre, oriunde aţi fi prin lume.
Rămân ca paralizată la hotărârea pripită a domnului Hollande (şi bănuiesc că nu reacţionează de capul lui). Adică cei veniţi în Europa fac încă drumul pe jos, convoi de sclavi din războaie pierdute şi noi, cei care îi primim cu braţele deschise, trimitem avioane de recunoaştere. Ca să le bombardăm casele, deja în ruină, ca să le bombardăm bătrânii şi membrii de familie care n-au avut banii sau puterea s-o pornească la drum, să le ştergem de pe faţa pământului străzile, să le distrugem puţinul care le-a mai rămas, amintirea drumului spre şcoală, al cafenelei la care se întâlneau cu prietenii, să le interzicem pentru totdeauna să se întoarcă la mirosul pomilor din cartierul lor primăvara, să ştie că niciodată nu mai au de ce să le fie dor, nici măcar de… pisica vecinului. Cum îşi închipuie Europa că va putea trăi de acum înainte alături de durerea lor fără s-o bage în seamă?
Scriu aceste rânduri din Grecia. şi pot spune cu o oarecare uşurare că… halal de noi, suntem săraci. Puhoaiele din ţările care se depopulează (în ce scop?) vor veni, dar ni se vor da bani, spune domnul Junker, să le facem vânt mai departe. Un număr considerabil, potrivit cotelor de solidaritate, se vor aşeza şi printre noi. Ceea ce nu e nici o dramă. Suntem obişnuiţi cu Orientul, trăim pe un teritoriu care sute de ani n-a fost delimitat de graniţe, plus că grecul, prin natura lui, este filotim. Doar că momentul este total neprielnic. Mai avem câteva zile până la alegeri. Partidul de extremă dreaptă primeşte pe tavă un plocon de o valoare neaşteptată. Europa ne-a impus doar acum o lună nişte măsuri de austeritate cărora este imposibil să le facem faţă. Ne zbatem în reproşuri aduse fostului partid de guvernământ, deşi toţi la acel moment ştiam că nu există o altă cale, ne zbatem în învinuiri, apar pe scena noastră politică fel de fel de trepăduşi, şapte la leu, care se propun să salveze ei ţara de la o datorie de… 320 de miliarde. Fiindcă, s-a spus, noi am îngreunat bugetul Uniunii Europene prin datoria noastră. Uite însă că, aşa cum apare lebăda neagră în povestea celebră şi întoarce pe dos toată presupusa desfăşurare a show-ului, vin acum refugiaţii. şi se dovedeşte că Europa poate scoate din pungă banii de lipsa cărora plângea cu suspine şi devenise neiertătoare.
Unde sunt banii? Asta este întrebarea pe care nu contenesc să mi-o pun. De unde sunt banii cu care au reuşit refugiaţii, milionul din ultimele luni, să-şi plătească drumul. Puneţi de fiecare cap doar o sută de euro, deşi toţi vorbesc nu de sute, ci de mii, cu care i-au plătit pe „traficanţi“. Cine sunt deci traficanţii, că n-am văzut decât vreo câţiva neisprăviţi de turci, bulgari şi români, şoferi de furgonete? Aştia să fi adus milionul pe continentul European? şi dacă nu ei, atunci cine? şi unde e AVEREA pe care au colectat-o ei de la aceste suflete de năpăstuiţi?
Autor: MONICA SÃVULESCU VOUDOURIApărut în nr. 532