Voi începe prin a marturisi ca l-am judecat pe Adrian Marino, asa cum am judecat si pe altii, fara sa îi citesc opera critica (de el nu am citit, pâna de curând, decât „Hermeneutica lui Mircea Eliade“), aplicând principiul prost, dar quasi-omniprezent în cultura româna, al sentintelor aplicate de haite.
Izolarea inevitabila
Haitele de care eram eu apropiat nu îl apreciaza pe Adrian Marino, iar haitele în care se gasesc adversarii mei de idei se revendica de la Adrian Marino. A fost suficient pentru mine sa îi aplic lui Adrian Marino o eticheta, fapt pentru care îmi cer, sincer si plin de remuscari, iertare.
Mai marturisesc si faptul ca am aflat despre cartea lui Marino, „Viata unui om singur“, cu câteva zile înainte de a pleca din România. Scandalul provocat de aparitia ei cuprinsese presa si blogosfera cu pretentii culturale de limba româna. Evident ca eram si eu curios (chiar muream de curiozitate!) sa vad cum îi înjura Marino pe nomenclaturistii mintii. Exista la mine, asa cum exista si la altii, o satisfactie de mahalagiu: cu toate aerele si ifosele mele trebuie sa îmi marturisesc pacatul de a ma lasa prins usor de bârfele „culturale“.
De aceea am fost plin de nerabdare sa citesc cartea care îi supara pe atâtia dintre cei pe care… chiar îmi facea placere sa îi vad suparati. Si, dupa lupte seculare care au durat peste doua luni, am reusit sa o obtin. Cum am pus mâna pe ea am citit-o ca pe ziar: adica m-am dus la o cafenea si am deschis cartea la capitolele ce trateaza perioada de dupa 1989, pentru a ma bucura de bârfa. Sase ore si multi bani pe cafele si sucuri s-au dus si tot nu m-am oprit din citit.
Am descoperit în Adrian Marino un gânditor necesar si, pentru aceea, marginal. Un gânditor autentic liberal, adept al valorilor necesare pentru un om si o societate ce aspira la normalitate. De aceea, Marino nu putea sa fie decât un autor singuratic, un intelectual (caci din pacate si el este un intelectual) neînhaitat, o persoana într-un mediu cultural si intelectual ce seamana mai mult cu un codru plin de fiare salbatice. Citindu-l pe Marino din „Viata unui om singur“, lecturând atent încercarile sale de a îsi sistematiza principiile si valorile (aceste pagini sunt impresionante!), nu am putut sa nu ma gândesc ca un gânditor autentic liberal nu poate sa ajunga altfel decât… singur. Cum ar putea sa se întâmple altminteri, daca valorile sale fundamentale sunt straine de principiile de baza ale unei intelighentii ce, si atunci când se pretinde a fi democratica si de „dreapta“, este de fapt antidemocratica si socialista?
El se aseamana lui Eugen Lovinescu, marele uitat al generatiei interbelice, pe care posteritatea l-a împins într-un nejustificat con de umbra, ajungându-se sa se vorbeasca mai mult despre fiica jurnalista (al carei anticomunism dur, de multe ori chiar feroce, a fost atât de util pentru ascultatorii Europei libere, dar care nu a lasat nimic consistent în urma ei) decât despre tatal ilustru.
Argat la Silistea Gumesti
Marino, vorbind despre refuzul sau de a scrie favorabil despre Marin Preda pentru ca „asa e bine“, spunea în carte ca nu a vrut sa fie „argat la Silistea Gumesti“. Câti dintre noi au oare curajul de a nu fi argati la ICR, IICCMER, Humanitas si pe la alte CAP-uri ale spiritului nu pentru ca nu ar merita (si Preda a fost un mare romancier si multe dintre institutiile mai sus enumerate sunt onorabile), ci doar pentru ca nu vor sa intre într-un soi de… trafic de influenta intelectuala?
Cartea lui nu trebuie citita ca un soi de „tabloid“ cultural. De aceea, desi recunosc ca am cumparat cartea pentru a vedea cum sunt „lucrati“ unii dintre nomenclaturistii mintii de pe la noi, voi evita sa dau nume în acest articol sau sa prezint atacuri cu caracter personal si nici nu voi profita de ocazie pentru a îmi justifica „mânia proletara“ împotriva unuia sau a altuia cu citate din Adrian Marino. Caci Marino nu ataca doar pe „unii“, ci îi ataca pe toti. Îi ataca atât pe cei ce i-au fost în mod evident adversari, dar nu îi iarta nici pe cei care au încercat sa îl anexeze, alaturându-l fortat propriei lor tabere, propriilor valori de care el era strain. Si bine face.
Iar daca ma simt „confirmat“ de Adrian Marino, ma simt confirmat în concluziile mele cele mai „apocaliptice“: caracterul profund de mahala (nu provincial, ci de mahala!) al culturii române, esecul intelectualitatii române de a promova o cultura civica democratica, devierile stranii spre extreme si autoritarism ale aceleiasi intelectualitati, existenta unui spirit de haita, dominat de relatii si servilism, si nu de colegialitate, între marea majoritate a „oamenilor de cultura“ români. Ura si serivilismul sunt sentimentele aproape omniprezente din aceasta cultura care, asa cum spunea Cioran, citat de Marino, este mult mai asemanatoare unui grup de curve ce se cearta pentru acelasi trotuar (chiar daca acest „trotuar“ este un mediu literar sau e spatiul reflectiei asupra crimelor si memoriei comunismului).
Servili si servilizabili
La fel, la Marino regasesc acel refuz al extremismului, fie de dreapta sau de stânga, respingerea pasunismului anti-occidental si al unei Românii „profunde“ ce nu se gaseste decât în minti ideologizate. Ma regasesc în afirmarea de catre acesta a nevoii unei sanatoase civilizatii urbane, straina de superficialitatea si superstitia de multe ori primitiva a unui rural premodern, precum cel românesc.
Marino se ridica si împotriva corectitudinii politice si a perversiunii socialismului occidental ce se ascunde, se justifica aratând cu degetul spre fratele sau geaman, nazismul. La fel, respinge categoric imaginea statului-providenta, a statului atotputernic ce întretine prin sinecure un întreg sistem de cercuri de interese, inclusiv o intelectualitate servila sau servilizabila.
Marino este dur si demitizant. Si bine face. Nu are „idoli“ si, daca i-a avut, i-a pierdut vazându-le în timp inconsistenta si roadele. Nici el nu vrea sa devina un „idol“, un magistru. Întrebat de Noica de ce nu îsi ia învatacei, Marino îi raspunde aprig: „pentru ca am vazut ce ai facut tu din ai tai“. Si aceasta asprime nu vine din radicalism, ci din… realism.
Caci, daca privim pragmatic, Scoala de la Paltinis ca si… Academia româna (ca sa luam ca exemple doua institutii culturale elitiste, de naturi diferite) sunt fiecare, la nivelul sau, imagini ale esecului culturii române. Scoala de la Paltinis s-a dorit a fi scoala de filosofie a lui Noica si a sfârsit prin a fi mimarea culturala a unei rezistente la regimul comunist. Academia româna s-a dorit a fi Panteonul culturii noastre si a devenit o institutie obosita ce nu mai poate sa ofere nimic.
Ei bine, Marino, de la care ma asteptam, spre rusinea mea, doar sa îmi ofere placerea de a vedea mustruluiti niste nomenclaturisti ai spiritului ce îmi cheltuie banii din impozite pe prostiile lor, îmi ofera un tablou al unui om cu care îmi doresc sa seman din cele mai multe puncte de vedere: imaginea unui om liber, care si-a asumat fara rest si pretul scump al acestei libertati: izolarea si singuratatea.
Unde ma despart de Marino? În unicul pas ce îl tine pe acesta la distanta de conservatorism: lipsa credintei. Marino a fost un agnostic, a carui lipsa de credinta i-a mentinut, probabil, speranta ca se mai poate face ceva. Tristetea ce emana din paginile „Vietii unui om singur“ este, paradoxal, rezultatul acestei sperante, pe care eu nu o am si pe care nici nu cred ca o voi mai avea.
Autor: BOGDAN DUCAApărut în nr. 273