Addenda la Istoria literaturii române contemporane
Alexandru Paleologu s-a nascut la 14 martie 1919, in Bucuresti, in familia unui avocat (care va fi deputat al PNTCD in anii 1928-1931 si 1932-1933). A urmat cursurile Liceului „Spiru Haret“ si, in continuare, pe cele ale Facultatii de Drept (aceasta din urma absolvita in 1943).
Referent in Comisia Româna pentru Aplicarea Armistitiului (1944-1945), atasat de legatie in Ministerul Regal al Afacerilor Straine (1946-1947), student la Conservator (cu Alice Voinescu profesoara) si apoi la Facultatea de Teatru recent infiintata (1948), Alexandru Paleologu pare sa se fi decis, in sfârsit, pentru cariera de regizor (parcurge trei ani de studiu intr-un an, face practica de asistent de regie la Teatrul National si la Teatrul Armatei). In 1949, insa, se razgândeste brusc, oripilat de ideea ca va fi obligat sa promoveze in teatru realismul socialist. Renunta la regie, trece de la ortodoxism la catolicism (sub indrumarea lui Vladimir Ghika), pentru ca in anii 1950-1951 sa se indeparteze si de catolicism (cuprins, cum singur marturiseste, de un „spirit dionisiac“).
Intre 1950-1956, urmarit de Securitate, traieste ascuns, sub un nume fals, cea mai mare parte din timp la Câmpulung, unde ii cunoaste pe C. Noica si N. Steinhardt. C. Noica il determina sa-i aprofundeze pe Platon, Goethe, Kant, Hegel, Heidegger, sa-si perfectioneze cunostintele de limba germana, sa invete greaca veche.
In 1956, inselat de „dezghetul“ ideologic de dupa moartea lui Stalin, crede ca nu mai trebuie sa se ascunda si se angajeaza cercetator stiintific la Institutul de Istorie a Artei (sectia de arta medievala), din Bucuresti. In 1959 este arestat si condamnat, din motive politice, la 14 ani de munca silnica.
Gratiat in 1964, isi reia munca de cercetator la Institutul de Istorie a Artei (de data aceasta in cadrul sectiei de istorie a teatrului). In 1967 se transfera ca secretar literar la Teatrul „C. Nottara“, iar in 1970 la Editura Cartea Româneasca, in calitate de lector (de aici se va pensiona in 1976).
Cartea de debut, „Spiritul si litera“, ii apare in 1970, la 51 de ani, si este primita cu interes de critica literara. A doua, „Bunul simt ca paradox“, 1972, are si mai mare succes, producând o nemaiintâlnita fervoare intelectuala in mediile literare si artistice si situându-l pe autor, pentru multa vreme, in centrul atentiei.
Dupa caderea lui Ceausescu, in scurtul rastimp de entuziasm fata de intelectuali al guvernantilor de atunci, este numit ambasador al României la Paris. De acolo, de la distanta, se solidarizeaza cu manifestantii anticomunisti din Piata Universitatii, pe care Ion Iliescu ii numeste „golani“ si este destituit. In acelasi an ii apare la Paris, in limba franceza, volumul intitulat „Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des golans“.
Intors in tara, devine membru fondator al Partidului Alianta Civica (1991) si senator (1992). Stârneste vâlva declarând, in presa, ca a acceptat cu ani in urma, formal, sa colaboreze cu Securitatea, nemaiputând sa reziste presiunilor din partea acesteia. Marturisirea nu numai ca nu-l discrediteaza, dar il prezinta ca pe un posibil model de franchete si asumare a raspunderii intr-o epoca in care fostii securisti si informatori isi oculteaza trecutul.
Trece de la Partidul Aliantei Civice la Partidul National Liberal si, la alegerile din 1996, obtine un loc de senator in Parlament pe listele acestui partid.
Om de moda veche si stralucit reprezentant al spiritului liberal, erudit care nu face parada de eruditie, orator cu un stil elegant si causeur plin de farmec, Alexandru Paleologu este invitat in perioada postcomunista la cele mai diverse reuniuni, savante sau mondene, elitiste sau populare. Si peste tot cucereste asistenta, fara efort, fiind pur si simplu el insusi (este vorba, bineinteles, de un „el insusi“ elaborat si rafinat). Il contesta numai fostii comunisti si propagandistii de data recenta ai „corectitudinii politice“.
Moare la 2 septembrie 2005.
In momentul in care CNSAS a dat verdictul: Alexandru Paleologu a facut politie politica, diversi comentatori au dezvoltat in presa o retorica vehementa a incriminari si indignarii, dezgustatoare prin falsa ei candoare. Cu multi ani in urma, la scurta vreme dupa caderea comunismului, Alexandru Paleologu marturisise deja ca semnase la un moment dat un angajament de colaborare cu Securitatea, astfel incât mimarea stupefactiei de catre reprezentantii opiniei publice nu avea nici o verosimilitate. Era vorba, ca de obicei, de placerea – psihanalizabila – a unor comentatori de a asista la defaimarea unui intelectual de elita.
Oricum, Alexandru Paleologu a fost – si a ramas si dupa moartea sa, petrecuta la 2 septembrie 2005 – un caz. De la o ipotetica descendenta dintr-o familie de imparati bizantini si pâna la conditia de condamnat la paisprezece ani de munca silnica, pentru „uneltire“ contra regimului comunist, de la demnitatea de ambasador al României in Franta si pâna la aceea, autodobândita, de „ambasador al golanilor“ sunt distante existentiale prea mari ca sa poata fi usor intelese. Dintre criticii si istoricii literari de azi, Tudorel Urian era, poate, cel mai potrivit sa clarifice acest caz. De ce? Pentru ca el s-a remarcat de multa vreme prin inteligenta critica, printr-o seninatate care nu devine niciodata apatie, prin arta de a admira exigent (pe care o profesa si Alexandru Paleologu insusi) si printr-un talent literar in absenta caruia orice intuitie critica sau psihologica ramâne necomunicabila, deci inutila.
In plus, datorita unui norocos concurs de imprejurari, Tudorel Urian l-a cunoscut pe „conu’Alecu“ (cum i se spunea – cu simpatie si cu nostalgia lumii bune de altadata) si s-a bucurat de pretuirea lui. Pâna la urma, toate s-au potrivit pentru ca acum sa avem cu totii la dispozitie un „dossier“ Alexandru Paleologu, care se citeste cu pasiune si curiozitate. Este vorba de volumul intitulat ingenios „Vietile lui Alexandru Paleologu“, publicat recent de Tudorel Urian la Editura Vremea (editura mereu prompta in punerea in circulatie a unor texte de larg interes).
Cartea incepe spectaculos, cu o relatare a unei convorbiri telefonice din ziua de 24 noiembrie 2000:
„Formez ca de obicei 2111051 numarând in gând cifrele de unu. Sunt intâmpinat de binecunoscutul «Alo», rostit cu timbru grav, in pronuntie frantuzeasca. Dupa ce imi aude vocea, nelipsita exclamatie de bucurie. Ritualul este acelasi de vreo opt ani, de când vorbim cu oarecare consecventa. De aceasta data, convorbirea are pentru mine un caracter cu totul special. In dimineata urmatoare, sâmbata, 25 noiembrie, urmeaza sa fie lansat la Târgul de carte «Gaudeamus» volumul meu de debut, «Proza româneasca a anilor ‘90». Iar cel desemnat cu multe saptamâni inainte sa prezinte cartea este el, Alexandru Paleologu. Il simt dintr-odata codindu-se, ca si cum ar vrea sa dea inapoi. Il inteleg. Imi imaginez ca un om de notorietatea sa regreta, poate, faptul ca a acceptat prea usor sa vorbeasca in public despre cartea unui bun partener de conversatii, dar, totusi, debutant in literatura propriu-zisa. Aproape ca imi iau gândul de la lansare. Imi pune insa o intrebare care ma lasa fara cuvinte: «Esti sigur ca vrei ca eu sa vorbesc mâine la lansare?» Inainte de a apuca sa spun ceva, isi raspunde singur: «N-as vrea sa te simti jenat de prezenta mea si sa insisti sa vin doar pentru ca asa am stabilit inainte. Pentru multi, eu nu mai sunt o persoana o orabila.» Dintr-odata pricep sensul conversatiei. Cu doar o zi inainte, pe 23 noiembrie, explodase marea bomba. Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii daduse publicitatii, in premiera, o lista a candidatilor in alegerile parlamentare de la 26 noiembrie care colaborasera cu fosta Securitate. Erau grupati pe trei categorii: 1. categoria «politie politica»; 2. colaboratori nedovediti; 3. securisti activi. El, Alexandru Paleologu, era in categoria cea mai blamata, a celor dovediti a fi facut politie politica. Nu ma gândisem nicio secunda la acest aspect, pentru ca Alexandru Paleologu fusese primul român care isi marturisise colaborarea cu fosta Securitate inca de la inceputul anului 1990. Si toata lumea receptionase gestul sau ca pe unul de mare onoare. In privinta cazului sau, comunicatul CNSAS nu aducea nimic nou. Il asigur ca pretuirea mea pentru el nu a suferit nicio fisura si ca onoarea pe care mi-o face este greu de transpus in cuvinte. Isi recapata aerul vesel si, inainte de a inchide, stabilim sa trec dimineata pe la el si sa mergem impreuna la Romexpo.“
Ceea ce am citat mai sus este, de fapt, o pagina de roman. Tudorel Urian isi foloseste talentul literar pentru a aduce in prim-plan un personaj complex, imposibil de definit doar cu mijloacele criticii si istoriei literare.
Dar aceasta este numai una dintre perspectivele adoptate de autor. Cartea sa se remarca printr-o mare mobilitate intelectuala. Tudorel Urian se transforma, când este nevoie, din narator in portretist, pentru a-l evoca pe „ultimul mare boier al acestei tari“:
„Aparitiile publice de dupa 1990 ale lui Alexandru Paleologu au fost de mare efect, tot mai rafinate cu inaintarea in vârsta a scriitorului. Costumelor impecabile, cu nelipsita batista in buzunarul de la piept, camasilor si cravatelor atent asortate, pantofilor stralucitori li s-a adaugat in anii din urma faimosul baston cu cap de argint.“
Pentru stabilirea genealogiei lui Alexandru Paleologu, autorul cartii recurge la o vasta documentatie. Pe care o foloseste insa cu discernamânt, practicând ceea ce pe vremea lui Nicolae Iorga se numea o „critica a izvoarelor“. Investigatia sa este prudenta. Singura certitudine ramâne imposibilitatea de a renunta la varianta unei ascendente ilustre:
„Un lucru este cert: inrudirea cu imparatii Bizantului nu poate fi nici confirmata, nici infirmata.“
In schimb, este mentionata cu larghete, ca o posibila dovada, asemanarea scriitorului cu predecesorii sai intrati in legenda, Tudorel Urian citându-l in aceasta privinta pe Alexandru Paleologu insusi:
„…argumentul cel mai probant, care mie imi place cel mai mult si-l gasesc cel mai convingator asupra acestei ascendente, este ce am citit la Charles Diehl, «La vie byzantine», ca Paleologii astia erau barbati distinsi si frumosi, destepti si cultivati si, mai ales, aveau un dar formidabil al râsului: râdeau cu o pofta nebuna, zic cronicarii, de se zguduiau ferestrele Augusteonului de cât râdeau ei! Ei, aici imi recunosc o constanta.“
Monografistul ramâne sceptic atunci când ia in discutie presupusa prietenie dintre Mihail (Misu) Paleologu, bunicul lui Alexandru Paleologu, si Mihai Eminescu, explicând ca primul se instaleaza ca director la ziarul «Timpul» la 1 iulie 1883, la doua zile dupa internarea la spital a celui de-al doilea.
„Este cât se poate de clar – subliniaza Tudorel Urian cu simtul realitatii – ca, daca s-au intâlnit in redactia ziarului „Timpul“, bunicul scriitorului si marele poet au facut-o doar pentru a consemna ceea ce astazi s-ar putea numi incheierea unui proces-verbal de predare-primire. Nu este nevoie de foarte multa imaginatie pentru a intelege ca un astfel de moment este cel mai putin propice pentru inchegarea unei prietenii care sa dureze.“
Spirit lucid, Tudorel Urian amendeaza reveria lui Alexandru Paleologu pe tema vizitelor pe care Eminescu le facea bunicului sau. Dar tot Tudorel Urian admite dreptul unui scriitor de a transfigura realitatea:
„Lumea lui Alexandru Paleologu este o lume retusata, trecuta prin filtrul literaturii, in care liniile ingrosate acopera natural micile imperfectiuni ale detaliilor, pentru a oferi omului limpezimea destinului. Cu siguranta este o lume aurorala, generoasa si luminoasa, infinit mai frumoasa decât cea reala. Iar a trai intr-o astfel de lume, asa cum a facut-o Alexandru Paleologu, este un privilegiu al sortii.“
Pagini emotionante sunt consacrate formarii lui Alexandru Paleologu ca intelectual, printre pofesorii sai numarându-se nu numai profesorii propriu-zisi de la celebrul liceu „Spiru Haret“ (la care au invatat si Mircea Eliade si Constantin Noica), ci si personalitati a caror cunoastere – directa, sau prin intermediul cartilor – a reverberat profund in sufletul tânârului: Alice Voinescu, I. L. Caragiale, Paul Zarifopol, Montaigne, Goethe, Mihail Sadoveanu, N. Steinhardt, Sergiu Al. George, Theodor Pallady, Mihail Jora. Având el insusi lecturi intinse, Tudorel Urian reconstituie, cu perspicacitate detectivistico-literara, influenta exercitata de fiecare in construirea personalitatii lui Alexandru Paleologu.
Cu N. Steinhardt, Alexandru Paleologu a fost si foarte bun prieten. Cu o ironie amara, autorul cartii constata ca aceasta prietenie, de 35 de ani, a fost „studiata“, inaintea sa, si de Securitate:
„Foarte putine momente ale acestei lungi relatii de camaraderie au scapat vigilentei agentilor de Securitate. Intervalul de timp 1954-1959 a fost cu minutiozitate reconstituit in anchetele de urmarire penala din procesul Noica-Pillat, din marturiile protagonistilor, dar si din cele ale celorlalti participanti la intrunirile organizate de Constantin Noica, Mihai Radulescu, Alexandru Paleologu, Beatrice Strelisker sau Nicu Steinhardt, in care se discuta despre Hegel, Goethe, Mircea Eliade si in care, la un momen dat, s-a citit articolul publicat de Cioran in NRF («Nouvelle Revue Française»), «Lettre à un ami lointain». Au urmat arestul, anii de inchisoare, iar dupa eliberarea din anul 1964, stricta supraveghere, de care a avut parte mai ales Nicu Steinhardt.“
Fara sa-si idealizeze personajul, Tudorel Urian gaseste totusi o ratiune a modului sau de a fi, facând o comparatie revelatoare intre destinul lui si acela al lui Nicu Steinhardt. Ni se ofera astfel o cheie de intelegere a uneia dintre „vietile“ lui Alexandru Paleologu, si anume accea de aristocrat invins, dispus sa simuleze colaborarea cu regimul comunist:
„Anii petrecuti in inchisoare au pus la grea incercare prietenia dintre Alexandru Paleologu si Nicu Steinhardt. Mai ales ca cei doi au optat pentru solutii de supravietuire complet diferite. Adept al principiului lui Kierkegaard, potrivit caruia contrariul pacatului nu e virtutea, ci libertatea, Steinhardt a refuzat orice forma de colaborare cu autoritatile si nu a ezitat, atunci când a crezut ca se poate salva pe sine sau ca ii poate proteja pe apropiati, sa minta cu seninatate, chiar si in fata celor mai duri anchetatori. Aceasta atitudine a facut ca el sa fie unul dintre ultimii eliberati din penitenciar, in urma amnistiei din anul 1964, iar ca zilele sale petrecute in penitenciar sa fie infinit mai negre decât cele ale lui Alexandru Paleologu. Prietenul sau, in schimb, convins dupa lecturile din Montaigne ca cea mai eficienta forma de rezistenta este cea prin supunere, a jucat cartea aparentei colaborari totale, atitudine care, spre sfârsitul perioadei de detentie, s-a transformat in convingere sincera. Si-a recunoscut greselile in gura mare, s-a cait in fata anchetatorilor, s-a lasat reeducat, a semnat «pactul cu diavolul», a facut apologia marxismului printre colegii de suferinta, infruntând privirile lor scârbite si chiar a scris doua articole pentru revista «Glasul patriei» in care, dupa cum singur a marturisit in anii de dupa caderea comunismului, i-a facut zob pe Emil Cioran si Mihail Villara.“
Pe parcursul a zeci de pagini, Tudorel Urian analizeaza atent, de pe o pozitie mereu neutra, dosarul de la CNSAS al scriitorului obligat sa colaboreze timp de 21 de ani (1963-1984) cu Securitatea. Alexandru Paleologu era simultan urmaritor si urmarit. Drama sa nu difera de aceea pe care au trait-o si alti intelectuali in perioada dictaturii comuniste.
(Continuare in numarul viitor)