Recrudescenţa rasismului în ţările cu democraţii consolidate, Franţa, Germania şi Statele Unite printre ele, stârneşte la noi câteva obsesii vechi şi, din păcate, pretexte pentru a le reînnoi garderoba legislativă.
Recenta lege privind interzicerea organizaţiilor şi a simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob este o probă. Ea a declanşat nedumiriri şi indignare îndreptăţită. Reacţiile, venite din direcţii diferite, trebuie puse nu pe seama faptului că aveam o legislaţie suficientă în materie, ci pe deschiderile pe care le proiectează spre posibile abuzuri. Se simte cum pe sub acest supliment legislativ agăţat de Codul Penal se strecoară subtil şi periculos umbra rece a cenzurii. Interzicerea organizaţiilor şi a propagandei naziste este reglementată în toate statele europene. Şi în România, desigur. Specialiştii au constatat că nu vidul de legislaţie este cauza proliferării grupurilor extremiste, multe cu ideologie nazistă, în Germania, Olanda, Ungaria, Finlanda, Danemarca etc., ci nemulţumirile politice, inegalităţile, sărăcia şi excesul de putere. Asta s-ar traduce cu deficit de democraţie.
În România, în 2002, în timpul unei guvernări social-democrate şi în 2006, sub alta liberală, au fost adoptate legi pentru blocarea extremismului de factură rasială şi xenofobă. Antisemitismul şi memoria Holocaustului sunt şi mai bine puse sub protecţie legislativă. De aici, nedumerirea pentru iniţiativa lui Crin Antonescu (i s-au adăugat alţi doi liberali) pentru a mai plusa pe o temă bine tratată în România, sub pretextul de a asimila legionarismul fascismului italian. S-a întâmplat să se fi uitat iniţiatorul de proiect şi, după tradiţie, ca să devină lege, acesta a primit destule aluviuni în mâlul cărora pot creşte vlăstare de abuzuri noi. Dar, fie şi legată de o lege inutilă pe o temă inutil recurentă, o discuţie privind substratul ei ideologic nu strică, mai ales că nu ne priveşte exclusiv şi, în plus, are destule ambiguităţi. În Franţa, Frontul Naţional îl sacrifică pe părintele fondator, cu năravuri radical de extremă dreapta, în speranţa câştigării alegerilor prezidenţiale. În România, se schimbă liderii politici cu aceleaşi speranţe. Este cazul să ne impacientăm? Nu avem motive. Rasismul şi xenofobia nu au accente vizibile la noi. Legea lui Antonescu ar mai fi putut fi blocată, dar preşedintele nostru a preferat să o promulge pe tăcute, în loc să o fi retrimis, măcar pentru discuţii mai calificate, în Parlament. Papa Bonifaciu al VIII-lea ne-a lăsat aceste vorbe înţelepte: cine tace pare a consimţi.
O dezbatere serioasă pe marginea legii noi nu trebuie orientată – nici nu se poate – spre toleranţă faţă de tragediile provocate de ideologia urii. Sunt, însă, îngrijorări că legea poate să fie folosită pentru împrospătarea culpabilizării intelectualilor români apropiaţi de Legiune. Drumul a mai fost parcurs iar refacerea lui este periculoasă pentru cultura română. Suntem capabili să sacrificăm un savant cu prestigiu internaţional pentru a salva un scriitor mediocru. Mai există un risc, cel al amalgamărilor ideologice pentru a spori forţa confuziilor. Dl Andrei Pleşu reţine într-un comentariu reziduuri ale urii rasiale nu numai la fascişti, na-zişti şi legionari, ci şi la Marx şi Engles. Neavând lecturi întinse din cei doi părinţi ai Manifestului Partidului Comunist, pun preţ pe informaţiile dumnealui, chiar fără pretenţia de a indica sursa bibliografică. Pe terenul dorit de legiuitorii noi, dl Pleşu avansează stilistic, vorbind de „elanul“ antisemit pentru a defini prigoana şi crimele legionarilor împotriva evreilor. Aici, însă, nu suntem în sfera esteticului. Mişcarea legionară s-a aliniat la poruncile lui Hitler şi Goebbels, arhanghelii neamului devenind ucigaşi cu simbrie, ca să ne amintim în context şi de Eugen Ionescu. Cât despre vina ortodoxiei româneşti în ideologia legionară, se cere să fim ceva mai prudenţi, chiar dacă suntem invitaţi să cunoaştem reflecţiile unor slujitori ai Bisericii. „Cum erau, Părinte, legionarii?, mi-am permis să-l întreb pe extraordinarul Arsenie Papacioc, (il en savait quelque chose!)“, se mărturiseşte dl Pleşu. „Erau formidabili, mi-a răspuns dânsul. Dar aveau o problemă: omorau oameni“ (Adevărul, 3 august 2015). Din fericire, nu ne mai cade fruntea în ţărână când ne trezim în faţa unor astfel de spovedanii. Să remarcăm, în treacăt, că până şi popii ortodocşi, prin acel „aveau o problemă“, îşi însuşiseră engleza americană.
Marea frământare pe care o provoacă legea nouă ţine de subterfugiile pe care le permite pentru a ne întoarce la o falsă problemă: plata pentru simpatiile politice. Ceea ce echivalează cu reintroducerea cenzurii pe criterii ideologice. Dacă vrem să rămânem imparţiali, să ne întoarcem la sursă când vorbim despre scriitorii apropiaţi de fascism sau de Mişcarea legionară. Unii au trăit o dramă, voi aminti cazul unui scriitor „fascist“ italian, Luigi Pirandello, alţii nu au negat niciodată sinceritatea simpatiilor lor „legionare“, cazul lui Mircea Eliade, iar alţii au privit cu resemnare experienţa, detaşându-se de trecut. Înainte de a muri, lui Cioran i s-au scos de la naftalină afirmaţii care intră sub incidenţa antisemitismului. Reproduc una în jurul căreia s-a răsucit un interviu publicat în Le Monde: „Omeneşte nu ne putem apropia de ei, fiindcă evreul este întâi evreu şi apoi om. Fenomenul se petrece atât în conştiinţa lor, cât şi a noastră“. Citatul este luat din Schimbarea la faţă a României, operă de tinereţe a filozofului pe care G. Călinescu o înţelege şi o interpretează, în 1941, mai bine decât noi astăzi, socotind-o un discurs pentru naţiunea română, înflăcărat şi caracteristic pentru mentalitatea tinerilor din România apropiaţi de filozofia idealistă şi mesianică germană (Istoria literaturii române de la origini până în prezent). Cioran a folosit interviul amintit pentru a lăsa, cu valoare testamentară, o mărturie omenească: „Nu mă regăsesc în acest text“. Luigi Pirandello trăieşte, însă, o dramă existenţială, după ce a fost ademenit de Mussolini să intre în Partidul Naţional Fascist. Faima şi recompensele aduse în cei zece ani de militantism în rândurile fasciştilor italieni – Premiul Nobel i se acordă în 1934 – nu au mai contat. La o întrevedere, Pirandello i-a urlat dictatorului: „când am declarat că sunt fascist pentru că sunt italian, nu am ştiut de crime“. Apoi, pentru sine şi pentru posteritate, precum Cioran, lasă să se afle: „eu nici nu ştiu dacă ei ştiu ce este dreptatea“.
Mă întorc la intervenţia dlui Pleşu – expresivă între vocile stârnite de noua lege –, pentru că este corectă în principiu, dar bizar argumentată. „Nu vreau să fiu suspect nici dacă citesc Sartre, nici dacă citesc Ezra Pound, Céline sau Heidegger, nici dacă admir talentul lui Cioran, mintea lui Noica, graţia atotştiutoare a lui Mircea Vulcănescu. Nu am nevoie să ader la biografia lor, la opţiunile discutabile ale vieţii lor publice, pentru a mă lăsa sedus de prestaţia lor intelectuală şi, da, pentru a-i omagia fără rezerve şi în orice fel, pentru rolul pe care l-au dobândit, pe merit, în cultura ţării şi a veacului“. Nici o rezervă faţă de opţiune, doar una faţă de argumentaţie. Dacă înţeleg bine, este vorba de a-i citi, pe Sartre, filozof de stânga şi pe Ezra Pound, Céline şi Heidegger, nazişti entuziaşti. Lectura este o îndeletnicire care nu lasă să se audă înjurăturile politice, nici admiraţia ideologică. Putem – întreb, doar – folosi numai smoală pentru a scrie despre Sartre citat de dl Pleşu în antiteză cu preferinţele pentru Céline, Ezra Pound şi, mai ales, Martin Heidegger? Ultimul, filozof german devenit stindard în filozofia românească de azi, a făcut tot ce i-a stat în putinţă să se înroleze în Partidul Nazist pentru a-şi satisface vanitatea de a deveni rector al Universităţii din Freiburg. Numai la intervenţia francezilor, făcută în numele prestigiului lui de filozof, a scăpat Heidegger de Tribunalul de la Nürnberg.
Iniţiatorii Legii 217/2015 nu au motive să se impacienteze pentru „elanul adoraţiei“ pentru Heidegger sau pentru Sartre, ca să-l parafrazez pe dl Pleşu. Oricum, dacă aceasta există, ea nu ţine de lege. Cultura nu se legiferează prin reintroducerea botniţei. Să nu cădem în păcatul lui Lunacearski, intelectual rus de educaţie occidentală, care, odată ajuns comisarul poporului pentru cultură şi educaţie, a pus serios umărul la introducerea cenzurii sovietice în artă şi cultură. Obsesiile legiuitorilor cu ochii în grădina culturii sunt neavenite şi se pot adeveri periculoase.