Câteva amintiri: la moartea lui Adrian Paunescu

Era într-o seara de iarna, în 1976, spre 20 sau 21 decembrie, când, mi-aduc aminte, un frig de crapau pietrele coborâse peste sat, înfasurându-l în val de bruma si cufundând ramurile copacilor, acoperisurile de sindrila si ulucile gradinilor sub mantaua cristalelor de gheata. Seara, m-am dus, cum se mai întâmpla uneori, la un vecin care avea televizor. Un pic distrat, priveam începutul programului de seara, despre care nu stiam atunci nimic; se dadea un spectacol al Cenaclului Flacara, retransmis în direct, de la Suceava, pe tema „Obiceiuri laice de iarna“ (1)… Curios si îndoit, masuram cu un ochi distrat ecranul, fiind eu, a priori, mai mereu rezervat când venea vorba de puneri în scena folclorice (mai ales de spectatolele folclorice profesionale, ca acelea oficiate în restaurantele sic ale Bucurestiului si din câteva orase mai mari de provincie). Am explicat acest fapt în lucrarea mea „L’Invention du peuple. Chroniques de Roumanie“), aratând, printre alte interpretari de acolo, ca amestecurile de savant si popular specifice acestor spectacole nu erau, la urma urmei, nici savante, nici populare, ci un soi de salata reflectând esenta însasi a kitsch-ului postmodern… Totusi, dupa primele minute, am sesizat ca acolo, pe scena din Bucovina, se întâmpla ceva nou. Totul a durat cam trei ore. Ceea ce m-a frapat în cursul acestui spectacol tinut în cea mai mare sala de sport din Suceava, plina-ochi de lume, era în primul rând calitatea reala a interpretilor de muzica populara, unii dintre ei simpli amatori cu talent, veniti de prin satele si oraselele din regiune, si naivitatea autentic ingenua a copiilor care interpretau riturile de Craciun (sigur, epurate de unele referinte religioase) si de Anul Nou. De calitate erau si poemele citite chiar de catre autorii lor, jocul actorilor în câteva fragmente de piese, muzicienii de la conservator si din orchestra simfonica de la Iasi, care interpretau cu brio muzica clasica, si, în fine, o adevarata inovatie, era de notat calitatea stilului folk-rock est-european, construit pe baza unui model importat din Statele Unite si interpretat de trupe tinere care n-ar fi avut de ce sa roseasca în fata unora din Vest…
Tot acest spectacol era prezentat, comentat, discutat, pe scurt, animat cu patos de un tânar, un poet cu un talent incontestabil, care stia sa toarne versul, dar care, mai ales, era stapânit de verva unui animator energic, cu o laturã  bataioasa, amestecând umorul cu lacrimogenul melodramatic, râsul si emotiile prefacute cu cele reale, demagog în fata gloatelor si neuitând niciodata de osanalele cuvenite regimului si figurii emblematice a lui Nicolae Ceausescu… Acest tânar se numea Adrian Paunescu si era deja obiectul admiratiilor adunate din diverse straturi ale societatii „socialiste multilateral dezvoltate“ (sic!), care îi recunostea aptitudinea de a descoperi în tara talente veritabile, dublata de o energie mobilizatoare deloc întâlnita la reuniunile culturale mohorâte si conventionale organizate de birocratii sectoarelor judetene însarcinate cu „cultura si educatia socialista“. Histrion talentat, animator energic, dotat cu o insolenta pe jumatate urbana, pe jumatate rurala, în stilul a ceva – cvasi-imposibil de tradus în frantuzeste – ce pe româneste se numeste „mahala“ (2). Astfel, gratie unui abil melanj de genuri, acest tânar regiza spectacole originale care, atunci când se desfasurau pe stadioane, adunau mai bine de 20 000 de auditori… cam cât un meci de fotbal. Pe la începutul anilor ‘80 ai secolului trecut, steaua lui a palit întrucâtva si regimul de la putere a pus capat spectacolelor, sortind României un interval de profunda mohoreala, de plictis si de restrictii drastice.
Acest personaj care, dupa caderea comunismului, nu si-a renegat vederile nationalist-comuniste, facând din ele un capital, a murit de curând si a fost înmormântat ca un erou national, omagiat de aplaudacii sai ca mostenitor direct al celui mai mare bard român, Mihai Eminescu – exces tipic modern, în care orice scribãlãu nou venit e identificat la repezeala cu marile genii ale literaturii… Orice am crede noi însa despre opiniile politice ale lui Eminescu e irelevant câta vreme talentul sau literar, probând uneori un geniu lingvistic de proportii, este cel al unui poet exceptional, privit comparatist, în spatiul european de la finele secolului al XIX-lea, ca un mare romantic întârziat. Funeraliile lui Paunescu au fost însotite însa nu numai de onoruri militare, nu numai de omagiile întregii clase politice, cu presedintele tãrii în cap de lista, dar, în momentul înhumarii, la cimitirul Bellu, a primit, ca o diva, ovatiile a mii de oameni adunati sa-i aduca un ultim si entuziast omagiu.
În schimb, e cu osebire semnificativ sa subliniem, putini intelectuali, scriitori si artisti în genere s-au deplasat pentru a însoti pe ultimul drum un poet devenit, în cei douazeci de ani de postcomunism, un soi de trâmbita a natiunii române tradate de elite, un nostalgic al epocii de aur a regimului Ceausescu, aceea din anii 1970. Cât despre intelighentie, ea a aratat un profund dispret, exprimat printr-o absenta totala când nu prin câteva critici grotesti, de un anticomunism post factum, precum ale inefabilului Tismaneanu, care nu rateaza nicio ocazie de a-si deversa banalitatile stupide si, în acest caz, cvasi-injurioase, ca si cum a vorbi de rau un mort ar fi ajutat vreodata la întelegerea traseului parcurs de acesta – un artist ajuns personalitate publica, un histrion mediatic si un demagog – într-un context istoric dat…
Poate c-ar trebui sa ne gândim cât sunt de animati, acesti injuriosi de doua parale, de resentimentele acumulate în tinerete la adresa acestui intello mediatic; resentimente care acum ies la iveala sub chipul unei uri cu atât mai tenace cu cât respectivii sunt azi celebri (sigur, doar pe malurile Dâmbovitei) si trebuie sa-si ascunda, pe lânga placerea cu care unii dintre ei luau parte la spectacolele Cenaclului Flacara, supunerea aratata puterii politice de atunci, când se târau ca sobolanii si, chiar nefacând nimic nepermis, se temeau si de umbra lor, mereu gata sa serveasca voluntar pentru obtinerea unui avantaj, a unei înlesniri cât de mici… Or, niciodata resentimentul si ura nu vor putea explica fenomenul socio-cultural care au fost Adrian Paunescu si Cenaclul Flacara. Ca în cazul tuturor fenomenelor sociale care au marcat societati, evenimentele trebuie judecate cu seriozitate, în amploarea lor fenomenologica.
Vreau sa spun, în câteva cuvinte, ca geniul lui Paunescu si al Cenaclului Flacara rezida în încercarea de a pune pe acelasi drum România comunista ceausista si miscarea rock-folk hippy nascuta în Statele-Unite. În fapt, Cenaclul Flacara se plasa în aceeasi dinamica culturala post-1968 în care intrasera toate tarile europene, miscari asemanatoare, precedate uneori de violente miscari studentesti (în Germania, Franta, Italia) înfiripându-se mai peste tot. Pentru a da un exemplu mai apropiat de România: miscarea lui Paunescu era contemporana cu Tanz haz-ul maghiar (Centru al renasterii dansului si a muzicii populare, dar si al crearii folk-rock-ului maghiar), cu Sándor Csoóri în calitate de lider, un poet de valoare, dar, si el, un poet nationalist, înca mai radical dupa 1989…
Criticile, cele mai multe dintre ele anacronice, aduse actorilor acelor vremuri uita ca nationalismul românesc, partial antisovietic prin refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei de cãtre trupele Pactului de la Varsovia, a fost sustinut o vreme, în anii ‘70, de Statele Unite si de Marea Britanie (conform teoriei verigii slabe) si de Franta gaullista si post-gaullista, pâna la finele septenatului lui Valéry Giscard d’Estaing. Pozitiile retro-post sunt întotdeauna, de altfel, impregnate de acest moralism grotesc de opereta, caci numai în momentul în care un eveniment se prezinta în câmpul perceptiei ar trebui sa suporte o critica politica; dupa ce s-a produs, nu facem decât sa construim analize-interpretari a posteriori, iar asta se numeste istorie.
Apoi, mi se pare grotesc sa-l acuzi pe Paunescu ca a fost un poet de curte – a fost, fara îndoiala. Dar a fi poet de curte nu e, a priori, o calitate sociala care determina valoarea unei opere. Daca judecam astfel, riscam sa nu mai iesim din schemele conformist simetrizante totalitar-antitotalitar. Tot ce sta mai aproape sau mai departe de putere ar fi atunci bun sau rau, dupa caz. Cunoastem poeti si scriitori de curte de mare talent, Ronsard, Molière, Racine (acesta, în plus, si istoriograf al lui Ludovic al XIV-lea), Machiavelli, Milton, de pilda. Sigur, ei scriau pentru clasa privilegiata, care stia sa citeasca, poporul fiind privat de lectura laudelor adresate de ei principilor si regelui. Astazi traim însa în cadrele unor democratii de masa, asa-zis reprezentative, pseudo-democratii majoritatea dintre ele sau democratii populare mai mult sau mai putin totalitare; în aceste conditii, poetul de curte este, de fapt, un poet mediatic, care se adreseaza maselor – de aceea trebuie, daca vrea sa se faca auzit, sa se preteze unor facilitati demagogice, fapt care a facut din Adrian Paunescu, un poet mediu, cu unele momente de inspiratie binevenite. Dar, la urma urmelor, marele sau talent a fost acela de a mobiliza tineretul, mai ales tineretul din provincie, de a fi oferit, auzului si ochilor, lucruri frumoase. Ca pentru a dobândi o aura nationala a trebuit sa ridice Principelui osanale – numai imbecilii se uimesc si uimi-se-vor în continuare! Dar, astazi, ce fac oare animatorii unor asemenea show-uri televizate? Ce promoveaza ei? Asculta-i cu atentie, cititorule, si-o sa-i auzi laudând sexul porno, fara misterele erotismului, si-o sa-i mai auzi psalmodiind oda, grandilocventa si aroganta, a comercialului cu orice pret. E mai bine asa? Ei bine, cititorule, vechiul meu complice, mon frère – cum ar fi scris Baudelaire –, e rândul tau s-o spui…

Bucuresti 15 noiembrie 2010

Traducere din franceza de Teodora Dumitru

NOTE:
(1) E clar ca formularea „obiceiuri laice de iarna“ a iesit din pixul stupid al birocratiei culturii socialiste. Faptul de a prezenta aceste obiceiuri taman la sfârsitul anului, chiar suprimând aspectele religioase cele mai explicite, nu anula referintele profund legate de credinta crestina populara, cu remanentele sale pagâne, si nu pacalea pe nimeni.

(2) În franceza, ceva cât de cât apropiat ar fi termenul „zone“ – un spatiu care azi nu mai exista, situat odinioara între limitele Parisului de la sfârsitul secolului al XIX-lea si centrul istoric al comunelor din periferiile sale cele mai apropiate – cu mult, asadar, înaintea urbanizarii masive initiate în anii 1960. Existau atunci acele bidonvilles, populate de oameni saraci, întesate de dughenele micilor mestesugari, de cocioabele proletarilor aflati la limita lumpen-ilor, de depozitele adunatorilor de haine si de fiare vechi, dar si de mici ateliere mecanice sau de bodegi unde se vindea un „vin rosu gros, care pateaza“… În fine, Parisul atât de bine surprins în productii cinematografice ca „Le jour se lève“, „Les Portes de la nuit“, „Porte des Lilas“…