C.W. Gortner, Caterina de Medici. Regina nopţii sângeroase, Editura Litera, Bucureşti, 2014
„Adevărul este că niciunul dintre noi nu este nevinovat. Cu toţii avem păcate de mărturisit“. Asta destăinuie Caterina de Medici, ultimul descendent legitim al ilustrei sale familii, în cartea lui C.W. Gortner.
Îndepărtată din Florenţa, locul său natal, Caterina este promisă lui Henric, fiul lui Francisc I al Franţei. Într-un tărâm străin acesteia, Caterina luptă pentru a-şi face loc printre clienţii faimosului clarvăzător Nostradamus, având în vedere că şi ea se născuse cu darul clarviziunii. Dar, la vârsta de patruzeci de ani, Caterina devine văduvă, fiind lăsată singură cu cei şase copii mici, într-un regat sfâşiat de ambiţie şi trădare. Bazându-se pe tenacitate, inteligenţă şi compromis, Caterina îşi foloseşte întreaga energie pentru a asigura tronul, nefiind conştientă de faptul că, pentru a salva Franţa, va trebui să îşi sacrifice idealurile, reputaţia, chiar şi secretul inimii sale ascuţite.
Odată cu trecerea timpului, imaginea Caterinei de Medici a rămas aceea a văduvei însetate de putere, care a practicat magia neagră, conducând masacre şi ucigându-şi inamicii pentru a asigura puterea familiei sale. Dar poate că adevărul, aşa cum deseori se întâmplă, zace undeva în necunoaşterea multor fapte istorice, într-o zonă gri a triumfului şi a suferinţei, între înţelepciune şi eroare, printre acele lucruri şi fapte din care este formată viaţa.
Din cercetările extinse ale autorului cu privire la manierele şi obiceiurile vremurilor în care a trăit aceasta, Caterina sare dintr-o viaţă perfectă prăfuită într-una vibrantă, fără a se scuza sau a se apăra, ci pentru a-şi spune povestea. Acţiunea se petrece la persoana I, totul, de la opulenţa curţii franceze până la dezastrele războaielor religioase ale secolului al XVI-lea care aproape au distrus monarhia familiei Valois, este readus la viaţă în paginile scrise cu o atenţie remarcabilă la detalii, afundându-i pe cititori în lumea Caterinei. Dar, pe lângă atmosferă, portretizarea eroinei arată că mentalitatea acesteia este mult avansată faţă de vremurile în care trăieşte, posedând un intelect profund, o loialitate şi o voinţă de a supravieţui incontestabile, cele mai mari atuuri dar şi slăbiciuni transformând-o într-o legendă.
Caterina a fost ultimul urmaş legitim al neamului Medici, educată să fie un negustor politic, nicidecum o regină. În copilărie a îndurat mai mult de doi ani ca ostatică, în timp ce Florenţa a fost scoasă de sub conducerea neamului Medici. Când a fost eliberată, unchiul său, Papa Clement al VII-lea, a căutat să întărească o alianţă între Italia şi Franţa prin căsătorie. Astfel, la vârsta de paisprezece ani, Caterina se căsătoreşte cu Henric, al doilea fiu al regelui Francisc I al Franţei. Trăgându-se dintr-o familie comună, această căsătorie a fost o lovitură pentru Caterina, care, ca orice străin, a trebuit să lupte din greu pentru a fi acceptată în cercurile elitiste de la curtea franceză. Când ceva de neconceput se întâmplă şi Henric devine prezumtivul moştenitor, prima luptă pentru supravieţuirea Caterinei o aduce împotriva Dianei de Potières, amanta de mult timp a soţului său, întrucât trebuie să aducă pe lume moştenitori pentru a-şi proteja poziţia la curte. Autorul descrie o poveste captivantă, dezvăluind modul în care, în anii ei de formare, dezamăgirea şi încercările prin care trece Caterina în căsnicia sa pregătesc scena pentru un regent cu o voinţă de fier.
După moartea regelui Henric începe adevărata luptă a Caterinei pentru supravieţuire, devenită văduvă şi regent pe tronul Franţei. Pe parcursul ultimilor treizeci de ani din viaţă, ea se află într-o încercare neobosită de a asigura tronul pentru fiii săi. Problema protestanţilor, care există de la sosirea Caterinei la curtea franceză, se transformă într-un adevărat război al religiilor. Deşi Caterina este descrisă de autor ca fiind tolerantă în privinţa diversităţii religioase, ea sfârşeşte prin a lupta cu orice reprezintă o ameninţare pentru moştenirea tronului de către fiii săi. Caterina posedă o iubire admirabilă şi de temut pentru odraslele sale, devenind oarbă în faţa greşelilor şi supărării pe care i-o cauzează aceştia, mulţumită unei concentrări de neclintit întru protejarea tronului. Autorul îi atribuie un portret neprefăcut, cinstit şi sfâşietor în lupta dintre dinastii ce controlează atât vieţile subiecţilor săi, cât şi pe a sa. Aceasta îşi are apogeul în tragedia din 1572 a masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu, un val sângeros de violenţă împotriva protestanţilor francezi, istoria atribuind vina Caterinei de Medici.
Totuşi, în ciuda neîntreruptei lupte ca măcar unul dintre fiii săi să ducă mai departe povara tronului şi să-l asigure la rândul său moştenitorilor săi, Caterina a avut o revelaţie pe patul de moarte. Aşa cum un înţelept îi spusese în copilărie, îşi îndeplinise destinul, dar nu acela despre care considera că trebuie îndeplinit, ci adevăratul său destin, şi anume o viziune pe care o ascunsese şi o negase în urmă cu mulţi ani. Astfel, pe patul de moarte, în ultimele clipe invocă pentru ultima dată viziunea sa, imaginea destinului ce reprezintă „promisiunea viitorului în incertitudinea prezentului“.