Câte ceva despre anticomunism, stânga sa si o alta stânga

Istoria culturala postdecembrista abunda în critici si atacuri împotriva gândirii critice de stânga, însa e tot mai interesant modul în care se articuleaza acestea odata cu institutionalizarea anticomunismului dupa 2004. În mod obisnuit, criticile dreptei postcomuniste au luat forma unor condamnari generale ori afurisiri: reactii împotriva purei prezente intelectuale (sau chiar fizice) mai degraba decât diferentieri conceptuale. Din pacate, articolul recent al lui Vladimir Tismaneanu, „Marxism histrionic“ (revista „22“, 20 iulie 2010, http://www.revista22.ro/articol-8603.html) nu constituie o exceptie semnificativa.
De ce a gasit Vladimir Tismaneanu necesar sa atace prezenta lui G.M. Tamás? În mod paradoxal, în astfel de critici ale stângii dinspre dreapta, principalele personaje pozitive apar din planul doi: anumiti intelectuali anticomunisti, care au detinut pozitii de putere de-a lungul întregii istorii culturale postdecembriste, apar în postura de victime, pe plan local si international, ale raufacatorului personaj principal si/ sau a raului pe care acesta îl reprezinta/ încorporeaza. Atacurile împotriva stângii se pot transforma astfel în productie de capital simbolic ori apeluri la strângerea rândurilor dreptei, necesare în special în situatii de decizie. În cazul de fata, Vladimir Tismaneanu îi prezinta marginal pe Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu si H.-R. Patapievici în postura de dublu-victime ale atacurilor locale sovine si „neomarxiste“ – ceea ce i-ar pune în aceeasi barca, daca ar fi sa urmam aceasta logica aluziva, pe un Vadim Tudor si, sa zicem, Alex. Cistelecan. În al doilea rând, conform unei alte teorii vehiculate de dreapta, pe plan international, lipsa de recunoastere a muncii intelectualilor români de dreapta s-ar datora unei dominari a mediilor intelectuale si universitare, mai ales nord-americane, de catre stânga. Pâna de curând intelectuali ca Zizek si Badiou erau astfel de figuri emblematice ale stângii „dominatoare“, de care sfera publica româneasca trebuia ferita, pentru a nu mai crea alte victime. Problema s-a localizat odata ce G.M. Tamás, un intelectual cu legaturi directe cu România, a intrat în aceleasi medii internationale vizibile. Câta vreme G.M. Tamás a scris si a lucrat în Budapesta si a colaborat doar cu Clujul, totul a fost în regula; recenta sa prezenta internationala e cea care a deranjat.
De data aceasta, exista premise ca dezbaterea sa aiba loc, dar nu din ratiunile si în cadrele de discutie ale dreptei.  În contextul în care anticomunismul a ajuns în România la apogeul institutionalizarii sale în toiul crizei capitalismului global, dreapta intelectuala se confrunta cu situatia paradoxala de a resimti precaritatea etica si academica a pozitiei si politicilor sale tocmai în situatia de coabitare directa cu puterea guvernamentala. Interventia recenta a lui Vladimir Tismaneanu ar putea sa marcheze o turnura în discursul anti-stânga al dreptei din România: atacul împotriva lui G.M. Tamás, care e numit de Vladimir Tismaneanu din primul paragraf, fara drept de apel, „ideolog“, se evidentiaza negativ prin lipsa unei analize a tezelor ori textelor lui Tamás, însa Vladimir Tismaneanu are grija sa deschida si o pista inedita de discutie, care a fost deocamdata trecuta pe nedrept cu vederea. Iata despre ce e vorba.
1. Fondul a priori negativ
Vladimir Tismaneanu scrie, într-o alta remarca marginala:
„În 2008, dictatorul de la Caracas i-a decernat lui Mészáros Premiul Gândirii Critice.“
Întâi, prin ce anume e Hugo Chavez „dictator“ si mai ales, pentru cine? Pentru oligarhia capitalista a Venezuelei, pentru neoconservatorii americani? Pentru electoratul din Venezuela? Ce anume e „demagogie“ în discursul lui Chavez? Totul, liniile mari, artificiile? Departe de mine gândul de a-l apara aici pe Chavez, care are pacatele lui, însa nu poate fi contestat faptul ca a fost ales în mod democratic de doua ori, în 1998 si 2006, a supravietuit în 2002 unei lovituri de stat militare (realizata cu sprijin nord-american?), iar conceptele de democratie participativa dezvoltate în Venezuela contribuie în prezent la reânnoirea ideii însesi de „democratie“ în întreaga lume. Noua constitutie a Venezuelei e considerata în studiile constitutionale una dintre cele mai inovatoare si democratice constitutii statale din lume, împreuna cu cele ale Ecuadorului si Boliviei. Fara a constitui un „model“, miscarea „socialismului pentru secolul XXI“ e un fenomen politic complex, demn de analiza si caracterizari nuantate. Cu toate acestea, din România, de sub umbrela anticomunismului institutionalizat, pare legitim ca Chavez sa fie denuntat pur si simplu ca „dictator“ si „demagog“, si expulzat în trecutul „vetust“. Dincolo de Vladimir Tismaneanu, pentru presa intelectuala centrala din România, e acceptabil ca figura lui Chavez sa fie folosita exclusiv în mod caricatural. Imaginea de „dictator“ si cea alternativa de clovn, vehiculate nu întâmplator în comun atât în presa culturala de dreapta, cât si în cea de scandal, indica însa mai degraba gradul în care viziunea neoconservatoare nord-americana a fost adoptata si colonizata în industria culturala din România.
Odata ce stabileste ca Chavez e un „dictator“, Vladimir Tismaneanu condamna dintr-o miscare un intelectual de talia lui Istvan Mészaros, pe baza asocierii cu figura afurisita, fara a însoti afirmatiile cu nici o analiza a operei, tezelor ori activitatii lui Mészaros. Un singur gest determina judecata. Iata ce scrie Vladimir Tismaneanu:
„În ultimii ani, sMészarost s-a apropiat tot mai mult de Hugo Chavez, în care a gasit, asemeni lui Noam Chomsky, un neasteptat discipol (si patron) de ultima ora. În 2008, dictatorul de la Caracas i-a decernat lui Mészáros Premiul Gândirii Critice. În contextul crizei economice actuale (dureroasa si reala), avem de a face, în acest caz, cu o sinteza între demagogie si o metanaratiunea «eliberatoare». Este înca un exemplu în noua cruciada în care nu mai conteaza cine sunt aliatii, atâta vreme cât ei sunt adversarii «molohului» capitalist.“
Sincer, nu cred ca Vladimir Tismaneanu a citit „Puterea ideologiei“ sau „Dincolo de capital“ – carti ale lui Istvan Mészaros pe care le recomand tuturor, ca unul care le-a studiat critic, în detaliu, acum câtiva ani buni (si înainte de 2008, ca sa nu fie banuieli…), cu atât mai mult cu cât termenii de „ideolog“ si „ideologie“ apar atât de frecvent, inclusiv în „Raportul Final“, fiind însa folositi aproape fara exceptie, dupa cum am mai semnalat, în mod pur indicativ, ca si cum ar fi suficiente gesturile catre ideologia Partidului, „dogmele marxist-leniniste“, „ideologia comunismului“, „stânga anticapitalista“ ori „G.M. Tamás“ pentru a epuiza sensul si modurile de functionare ale ideologiilor dominante. Sa nu fiu înteles gresit: nu cred ca aceasta carenta conceptuala ar fi semnul vreunei inabilitati cognitive ori academice, ci îndeplineste un rol precis: cel de a obtura discutia despre ideologiile dominante actuale, post-1989, cum ar fi neoconservatorismul si neoliberalismul, prin asocierea metonimica între Ideologie si Comunism.
Independent de diversele restrictii conceptuale si optiuni politice ale lui Vladimir Tismaneanu, a-l numi pe Hugo Chavez „patronul“ lui Istvan Mészaros e însa doar o insulta. Mészaros nu a facut cariera din întâlnirea cu Chavez în 2001 si nu a devenit angajatul acestuia. Nimeni nu e „patronul“ lui Mészaros, a carui istorie de viata ar merita mai mult respect. De asemenea, a sustine ca Noam Chomsky e „apropiat de Chavez“ e o falsificare a faptelor. Însa toate aceste remarci grele sunt marginale în economia textului, de unde întrebarea: le adreseaza oare autorul român aceste acuze lui Chomsky si Mészaros într-un mediu international, sau are mesajul sau sens si functie doar în interiorul industriei culturale românesti?
Aici intram în teritorii fierbinti – însa încalzite de altii. Gestul de a-l numi „ideolog“, de pe pozitii de putere în spatiul public românesc, pe un intelectual de stânga independent ca G.M. Tamás, care nu detine nici o pozitie de putere, are alte valente daca e sa luam serios faptul ca Vladimir Tismaneanu însusi a marturisit în omagiile aduse lui Irving Kristol si Jeanne Kirkpatrick sensibilitatea sa politica pentru neoconservatorii nord-americani (vezi de pilda Vladimir Tismaneanu, „Despre neoconservatorism“, http://tismaneanu.wordpress.com/2009/09/25). Gestul de a denunta demagogie si practici intelectuale banuite de ideologizare si clientelism politic ne pune fie în fata unei dileme etice, fie în fata unei alegeri pur politice, atunci când vine de la un intelectual important, care a lucrat direct la dispozitia unui Presedinte ce a promovat politici neoconservatoare, a fost numit într-o pozitie institutionala de un guvern de orientare asemanatoare, si este membru în think-tank-ul partidului politic ce detine în prezent puterea guvernamentala (Institutul de Studii Populare pe lânga PD-L). Acestea sunt fapte, spre deosebire de „patronatul“ lui Chavez asupra lui Mészaros ori de „apropierea“ lui Chomsky de Chavez, însa nici macar acestea nu înseamna ca Basescu ar fi „patronul“ lui Tismaneanu. Exista asadar motive serioase pentru a considera denigrarea laolalta a lui Mészaros si Chavez, fie un gest retoric necesar stabilirii unui fond a priori negativ, pe care figuri locale ale stângii nu pot sa se remarce decât într-un mod si mai întunecat, fie pur si simplu colonizarea în context românesc a unor pozitii ideologice neoconservatoare nord-americane.
2. Esecul anticomunismului
Ceea ce nu a fost subliniat pâna în prezent în diversele luari de pozitii e ca Vladimir Tismaneanu a deschis o cale noua de interpretare a anticomunismului, în acelasi articol:
„În interviul amintit, G.M. Tamás afirma eronat ca, pe baza Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, presedintele Traian Basescu a declarat: «nici mai mult, nici mai putin, comunismul e o crima împotriva umanitatii sau ceva de genul acesta». Superficialitatea recentelor interventii ale lui G. M. Tamás nu se dezminte. Confuzia conceptuala în afirmatia citata este sideranta: cum poate fi o ideologie declarata crima împotriva umanitatii? Concluzia CPADCR, fundamentata pe cercetarea atenta a documentelor de arhiva, raportata la legislatia internationala, a fost ca în perioada dictaturii comuniste din România au fost comise crime împotriva umanitatii.“ (italicele mele, O.T.).
Într-un comentariu ulterior, Vladimir Tismaneanu subliniaza:
„Nimeni nu a propus condamnarea marxismului ca filosofie. Ceea ce sustin este o analiza a rolului ideilor radicale de stânga în consitutuirea experimentelor de inginerie sociala numite regimuri marxist-leniniste. A evita recunoasterea acestei conexiuni, a reduce socialismul de tip sovietic la «capitalism de stat» este o strategie care ocoleste, mi se pare mie, fondul problemei. Marxismul mai întâi, bolsevismul apoi, au sacralizat violenta sociala, au celebrat lupta de clasa, resentimentul social si «dictatura proletariatului»“. (italicele mele, O.T.)
Din perspectiva mea, ceea ce e „siderant“ e ca Vladimir Tismaneanu neaga aici si acum ceea ce el însusi a implicat în numeroase rânduri, inclusiv scris. Eu cred, dimpotriva, ca anticomunismul postdecembrist a propus si în unele cazuri a instrumentat tocmai condamnarea ideologiei marxiste, mai degraba decât a celor care au abuzat de putere în regimul trecut; Vladimir Tismaneanu însusi a asociat „marxismul“ cu „crima“ în numeroase articole si interventii din ultimii ani. Anticomunismul postdecembrist nu s-a desfasurat mai ales în sfera juridica sau cea a politicului formal, ci cu precadere în arena culturala, în spatiile ce gazduiesc confruntarea de idei, si nu într-un mod democratic, ci prin ceea ce Alexandru Polgár a numit odata un nou Kulturkampf. Desigur, ar putea fi vorba de un efect neintentionat. A fost demonstrat însa pe text, si nu doar de un singur autor, chiar în volumul colectiv „Iluzia anticomunismului“, faptul ca o componenta esentiala a anticomunismului postcomunist, ce poate fi identificata si în „Raportul Final“, este tocmai condamnarea esentialista a marxismului ca filosofie a violentei ce ar duce inevitabil la totalitarism, si a stângii ca orientare politica ce ar impune cu forta o viziune utopica asupra lumii reale. Iata, ca exemplu, ce scrie negru pe alb în „Raportul Final“, din trei pasi:
1) „…condamnarea explicita, categorica si neechivoca a sistemului comunist din România, de la înfiintarea sa, pe baza de dictat, în anii 1944-1947 si pâna la prabusire, în decembrie 1989.“ Toate bune, apoi câteva rânduri mai jos:
2) „Comunismul a cazut doar oficial la 22 decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales metode si mentalitati comuniste au continuat sa existe sub diferite forme, unele extrem de grave, pe care avem datoria sa le prezentam tocmai pentru ca ele reprezinta forme de manifestare ale vechiului regim, transfigurat, însa nu transformat fundamental.“ Ca urmare:
3) „…propunerea de a se interzice drept forme de negationism, pedepsibile prin lege, tentativele de apologie a regimului comunist ori a liderilor comunisti. Extremismul de stânga trebuie respins cu aceeasi hotarâre precum cel de dreapta. A nega crimele comunisului este la fel de inacceptabil cu a le nega pe cele ale fascismului“ (pp.633-637, 641).
„Raportul“ însusi încearca, asadar, sa institutionalizeze tranzitia de la condamnarea regimului la condamnarea unor istorii, filosofii, sau alte teorii ce ar putea fi de „extrema stânga“, sub suspiciunea vaga a supravietuirii „transfigurate“ a comunismului în prezent si prin echivalarea cât se poate de dubioasa a comunismului cu fascismul.
Mirarea lui Vladimir Tismaneanu ar putea fi însa doar un procedeu retoric inteligent, menit deschiderii reale a unui dialog inedit între „stânga“ si „dreapta“, în contraponderea acelei probleme ridicate în mod repetat de anticomunistii postcomunisti înainte de reintegrarea lui Vladimir Tismaneanu în „scena“: cum se face ca mai exista intelectuali de stânga si politica de stânga, si mai ales cum s-ar putea anihila stânga cu totul din sfera politica, si marxismul din cea intelectuala? Anticomunismul postcomunist a încercat în mod repetat sa elimine din sfera publica „comunismul“, „stângismul“ si „marxismul“, pentru a face loc „valorilor autentice ale dreptei“. Din repertoriul anticomunismului postdecembrist fac parte idei precum retragerea dreptului de vot al pensionarilor, lustratia, cenzura oficiala a simbolurilor comuniste, condamnarea per ansamblu a stângii ca „patologie politica“ si „pandant al terorii“, punerea sub suspiciune a priori a oricarei gândiri sau miscari de stânga, refuzul a priori a oricarei pertinente filosofice a lui Marx etc. Mai mult, se poate argumenta ca o parte a anticomunistilor esentialisti au constituit, dupa nostalgicii nationalisti, cel de-al doilea val postdecembrist de propagatori ai fascismului social (nu cel politic), definit în sensul precis de disponibilitate de a elimina oameni din viata publica din cauza vârstei, etniei sau a convingerilor politice. Iar în ceea ce priveste „Raportul“, departe de a contracara esentialismul anticomunismului, acesta a oferit chiar o solutie pentru eliminarea acestei dileme apasatoare a însasi existentei stângii: reducerea oricarei miscari nonliberale de stânga la „extremism de stânga“ si scoaterea sa ca atare în afara legii.
Mai interesant este faptul ca afirmatia lui G.M. Tamás care a provocat mirarea lui Vladimir Tismaneanu nu e nici macar originala sau noua, ci vine ca un comentariu asezat explicit în continuarea unui corp consistent de critici care au fost elaborate local si publicate în ultimii ani în spatii independente românesti precum indymedia, în reviste intelectuale ca „Idea“, „Vatra“ sau „Cultura“, în volumul „Iluzia anticomunismului“ (Cartier 2008), în volumul „Genealogii ale postcomunismului“ (IDEA 2009) – ce cuprinde analize din 2004 încoace, dar si într-o sumedenie de interventii în medii intelectuale internationale cât se poate de vizibile. Cum se face ca Vladimir Tismaneanu a observat abia acum substanta acestei critici? Nu cred ca i-a scapat literatura teoretica locala. Si atunci, ce anume înseamna aceasta mirare: sa fie vorba de o schimbare reala a pozitiilor anticomuniste de baza? O deschidere a unor cai de comunicare? E filosofia marxista tolerata de acum? Înseamna aceasta ca o parte din munca miscarii anticomuniste ar putea consta de acum în decelarea partilor „bune“ ale marxismului de cele rele ale regimului comunist? E IICCMER dispus de acum sa studieze marxismul ca filosofie si experienta istorica a socialismului real într-un orizont epistemic pozitiv? Vom putea asista curând la o dezbatere despre diversele curente ale teoriei critice în revista „22“, o conferinta la ICR despre valoarea culturala a stângii românesti ori un proiect de cercetare la IICCMER în care sa fie invitati si intelectuali de stânga? Ar fi premiere absolute dupa 1989…
Intelectualii care s-au angajat ferm pe caile dreptei au de ales: pot continua pe calea anti-intelectualista a negarii prezentei epistemice si politice a stângii. Dreapta politica poate reduce gândirea critica de stânga la „Marx“, „comunism“, „Gulag“, „Iliescu“, „secolul trecut“ etc., în ton cu tabloidele si presa de scandal. „Stânga“ de orice fel poate fi judecata pe un fond a priori negativ. Intelectualii au însa astazi si oportunitatea de a începe – pentru prima oara dupa douazeci de ani! – sa mediteze la demnitatea epistemica a unor pozitii diferite si la faptul ca experienta istorica si viata oamenilor nu pot fi puse sub semnul exclusiv al condamnarii. Va întreb: în ce directie credeti ca a adus contributii dreapta intelectuala postdecembrista, dupa iesirea din totalitarism (împotriva caruia, sa ne amintim, nu a organizat nici o miscare de rezistenta si nici nu a sustinut miscarile de rezistenta ale muncitorilor): catre o critica a puterii si a formelor actuale ale puterii, sau mai degraba pentru legitimarea noilor puteri si rescrierea normativa a istoriei? Intelectuali independenti sau colonizatori ai noilor ideologii dominante?
Mesajul esentialist al anticomunismului institutionalizat este acesta: sa nu cumva sa încercati sa gânditi la stânga, ori sa faceti politica de stânga, ca veti sfârsi prin a repeta Gulag-ul. Ca acest demers normativ s-a soldat cu esec, cu atât mai vizibil în contextul crizei actuale a capitalismului neoliberal, ori ca însusi „Raportul Final“ a fost în mare masura compromis ca document academic din cauza esentialismului anticomunist – acestea sunt alte probleme. Dincolo de „Raport“, esecul anticomunismului institutional e atât de natura etica cât si epistemica. În ciuda puzderiei de institutii de cercetare, muzee si parcuri cu statui în fostul bloc socialist, anticomunismul nu a produs justitie sociala nicaieri, ci contrariul sau: a generalizat atmosfera revansarda, suspiciunea si gândirea-tribunal, a încurajat un nou carierism si clientelism intelectual, împroprietarirea pe arhive publice, degradarea trecutului prin comercializare si comunicarea în clanuri si comunitati confidentiale. În al doilea rând, anticomunismul postdecembrist a rupt legatura cu propriul trecut mai degraba decât sa fi oferit o integrare a experientei istorice a trecutului în prezent; a marit alienarea maselor populare de sfera publica dirijata de intelectuali, jurnalisti si politicieni (fiindca nostalgia s-a intensificat pe masura ce conditiile de viata s-au înrautatit în tranzitie), si a compromis în mare masura munca necesara de situare a experientei istorice a socialismului real în propriul sau câmp epistemic. Si aceasta fiindca în loc sa se constituie ca o continuare a traditiei locale de rezistenta împotriva puterii, anticomunismul a fost articulat – si cu atât mai mult în România – prin abandonarea oricarei relevante pozitive a propriei experiente istorice, prin expulzarea muzeala a propriei istorii într-un trecut pre-istoric, si prin coabitarea cu noile forme ale puterii prezentului, în special globale, si ideologiile acestora. Anticomunismul unui dizident ca Dan Petrescu se aseamana doar în nume cu anticomunismul unei Jeanne Kirkpatrick. Diferenta epistemica dintre astfel de viziuni nu a constituit însa, pâna în prezent, un subiect de cercetare pentru anticomunismul institutionalizat.

3. Despre actualitatea
„marxismului“
Vladimir Tismaneanu scrisese în articolul sau:
„Nu cred ca gresesc spunând ca nu exista vreun departament serios de economie în marile universitati occidentale care sa mai fie îndatorat paradigmei economice marxiste. Ma întreb câte teze de doctorat în economie în ultimii zece ani, sa spunem, au fost sustinute în SUA pe teme inspirate de marxism?“
Într-o noua interventie, Dragos Paul Aligica preia ideea si o întareste: „Exact ce ne lipsea: recuperarea marxismului!“ (HotNews.ro, Luni, 26 iulie 2010). Autorul, unul dintre tinerii jurnalisti neoconservatori promovati de revista „22“ (ma însel?), scrie:
„Ce este marxismul azi? O doctrina ce sustine mituri infirmate de istoria economica de mai bine de un secol. «Legea pauperizarii proletariatului», «legea scaderii salariilor», «legea concentrarii capitalului», «legea scaderii ratei profitului» alcatuiesc un sistem de propozitii ce sfideaza cea mai elementara evidenta empirica. Ce relevanta poate sa aiba o astfel de doctrina pentru secolul XXI ? Ce capacitati analitice aduce un aparat conceptual bazat pe exponate teoretice de muzeu precum „lupta de clasa“ sau teoria „valorii munca“, echivalentele flogistonului din preistoria stiintelor naturale moderne?“
E oarecum inutil sa raspunzi unor astfel de reduceri la zero, însa de data aceasta as recomanda departamentele de economie de la UMASS Amherst si Boston, SUNY, New School, Utah, Maine, ori cele din universitatile europene din Bremen, Maastricht, Manchester si Leeds. As mai întreba: ati verificat relevanta sau irelevanta prognozelor si analizelor crizei mondiale facute înca din 2005-2007 de Robert Brenner, Robin Blackburn, Peter Gowan, Anwar Shaikh, J.B. Foster si Fred Magdoff, Tony Cliff, Richard Wolff, Konrad Hecker, Leo Panitch, Simon Mohun, David Harvey, Andrew Kliman, Massimo De Angelis, Giovanni Arrighi sau Immanuel Wallerstein, ca sa mentionez doar câteva nume? Daca problema ar fi doar lipsa de informare… În cel mai rau caz, putem presupune ca, din moment ce criza capitalismului global a fost anticipata de atâtia economisti si teoreticieni de orientare marxista sau post-marxista, poate ca acestia au totusi de spus ceva relevant.
La sfârsitul primului deceniu postdecembrist, când am început studierea scrierilor lui Marx si a diverselor teorii critice corelate, aceasta întreprindere extra-curiculara mi se paruse un lucru de bun simt, ba chiar etic pentru un intelectual independent, din moment ce integrarea în capitalism era fenomenul dominant al epocii. În mod curios, teoriile critice ale acestui fenomen istoric erau delegitimate în România; se scria si se vorbea foarte mult (si negativ) de „Marx“ si „comunism“, însa nimeni nu parea sa fi citit cu adevarat ceva. Marx cel despre care se vorbea nu era nici cel din „Ideologia germana“, nici cel din „Grundrisse“, si nici cel din ultimele caiete ale „Capitalului“. Era un personaj fantastic. Si a ramas astfel; nu am gasit dovezi efective de lectura la nici un intelectual român care opina atunci despre Marx, nici la cei (multi) de dreapta, dar nici la cei (putini) mai de stânga. Or, concepte ale lui Marx ca acumularea primitiva, fetisismul marfii, rolul de echivalent general al banului, si multe altele, mi se pareau pertinente pentru realitatea sociala a timpului. Între timp categoriile pertinente s-au rafinat si s-au acumulat, adeseori dincolo de Marx însusi. Importanta filosofica a lui Marx nu consta atât în „solutia“ pe care ar fi oferit-o lumii, cât în puterea conceptuala de a fi adus la vizibilitate anumite probleme, de a fi facut posibile genealogii si revolutii conceptuale ce au condus la prea multe (si variate) scoli de teorie critica în stiintele sociale si umanioarele de astazi pentru a le „raporta“ aici. Raportata însa la realitatea prezentei directe si indirecte a lui Marx la vârful cercetarii de astazi, reducerea la zero a „marxismului“ e doar un gest ideologic.
Ironia face ca „evidenta empirica“ demonstreaza însa tocmai actualitatea conceptelor „depasite“ enumerate de Aligica – desi acestea nu constituie neaparat constelatia cea mai relevanta pentru gândirea critica de inspiratie marxiana. Putem începe cu concentrarea capitalului : inegalitatea distributiei bogatiei a explodat în perioada de „progres“ la care se refera Aligica. Iata cum arata, de pilda, distributia venitului financiar în Statele Unite chiar în perioada de glorie între 1983-2001, conform statisticilor oficiale: cei mai bogati 1% detin $10 trilioane; urmatorii 19% detin $9 trilioane; restul de 80% al populatiei detin $1 (un) trilion. Dar asta nu e nimic, Federal Reserve System a aratat ca în perioada urmatoare (pâna în 2006) situatia s-a radicalizat, iar capitalul s-a concentrat tocmai în rândul celor mai bogati 1%; în acelasi timp salariul minim a scazut, numarul celor considerati saraci a crescut, dar veniturile directorilor de corporatii au crescut pâna la 300%. Disparitatea izbitoare dintre bogati si saraci creste fara drept de apel si în statisticile referitoare la tranzitia la capitalism din fiecare tara a fostului bloc socialist, iar situatia devine si mai clara daca examinam statisticile internationale – fiindca „economia mondiala“ sau mai bine zis capitalismul trebuie analizat în ansamblul sau global. – Dar nu ma credeti pe mine, faceti singuri un pic de munca de cercetare. Daca e sa dam crezare acestor statistici, capitalismul creeaza saracie si „periferii“ ale lumii prin concentrarea capitalului în centri de acumulare, si mai mult, asa cum Rosa Luxemburg sustinuse înca înainte de Revolutia din Octombrie – ca sa aduc în discutie înca o referinta vetusta – observând totodata o limita a lui Marx, se poate observa ca acumularea capitalului coincide cu expansiunea în lume a complexului militar industrial si cu expansiunea, fara precedent în interiorul statelor „civilizate“, a complexului industrial penitenciar. Pentru a ilustra arbitrarietatea situatiei, iata un alt exemplu, o alta pista relevanta, care tine tot de concentrarea capitalului: datoria Americii Latine si a Europei de Est laolalta, acumulata timp de câteva decenii, ajunge la câteva sute de miliarde dolari, în timp ce datoria Statelor Unite e masurata în trilioane. Va întreb: cine plateste însa? Cine e cu adevarat dator, si cum este masurata atunci diferenta dintre „economie de succes“ si „economie falimentara“ în capitalismul global, altfel decât prin puterea fortei militare, respectiv prin coruptia celor trei agentii de rating nord-americane (coruptie expusa de curând în congresul SUA)? În prezent 1, 7 miliarde oameni traiesc în saracie absoluta, majoritatea provenind din culturi care au cunoscut pentru întâia oara în istoria lor un asemenea nivel de saracie, odata cu dezvoltarea capitalismului, si în special în ultimii 150 de ani. Asadar, în ceea ce priveste concentrarea capitalului, exista motive serioase pentru a conchide ca intuitia lui Marx ramâne valabila: capitalismul nu produce prosperitate, ci injustitie sociala, disparitate si saracie în masa.
Despre pauperizarea proletariatului, trei puncte: poate ca e greu de crezut pentru unii intelectuali, însa toate marfurile si bunurile de consum sunt create prin munca, de la perdeaua de dus la iPhone. „Cineva“ chiar munceste. Hainele, masinile, gadget-urile tehnologice – importul acestora la preturi accesibile într-o tara de la semi-periferia centrilor de acumulare ai capitalismului ca România nu ar fi posibil fara exploatarea brutala a muncii într-un sweat-shop de la periferie. Unde si cât s-a îmbunatatit în lume conditia muncii? Bineânteles ca pauperizarea nu e liniara în timp, ci se adânceste în mod diferit în circuite diferite ale capitalului; ramâne însa o variabila de sistem. În al doilea rând, în contextul tranzitiei postcomuniste la capitalism, e greu de negat ca cele mai grele pierderi le-a suferit tocmai fosta clasa muncitoare. În fine, „proletarizarea“ nu e atât de greu de observat daca e sa examinam tipurile de munca prestate de proaspetii absolventi de facultate în România si de imigratia româneasca în Spania si Italia – o aplatizare teribila a diferitelor niveluri de educatie si pregatire în seria extrem de limitata de posibilitati: constructii, munca manuala în agricultura, sluga în casa, agent de vânzari, si, – varianta de success! – muncitor salariat într-o companie oarecare. Asadar, pauperizarea si precarizarea muncii ramân probleme actuale, cu multiple fatete.
În ceea ce priveste tendinta scaderii venitului, iata câteva date preluate de la Banca Mondiala despre „nivelul de crestere a GDP-ului global“: 1961-1970: 5.6%; 1971-1980: 3.5%; 1981-1990: 3.0%, 1991-2002 2.8%, si sa nu uitam de 2010: -1%. Repet, acestea sunt datele conservatoare ale Bancii Mondiale, ale carei modalitati de calculare a indicilor au fost dealtfel supuse recent unor puternici critici venite chiar din interior. Exista multe, multe alte statistici, mai graitoare, faceti singuri cercetare. Pâna în prezent, intelectualii de dreapta au facut însa eforturi mari pentru a-si situa gândirea în interiorul cadrului oferit de progresul recent al clasei mijlocii est-europene. Exista perspective mai generoase si mai informate asupra lumii în care traim.
În fine, despre legea scaderii salariilor (de fapt scaderea valorii salariului), analizei lui Marx îi lipseau într-adevar multe date, printre altele coroborarea diferentelor de remunerare a muncitorilor din lumea occidentala cu cea a muncitorilor dincolo de frontiera coloniala. Aceasta nu scade însa deloc relevanta problemei, care e mult prea complexa pentru a o discuta aici. As vrea sa îmi înscenez aici si eu o mirare: cum se face ca scaderea valorii salariilor poate fi considerata un „mit marxist“ în toiul scandalului românesc al masurilor neoliberale ale guvernului Boc, ce include taieri din salariile bugetare, si în toiul scandalului global al proiectelor neoliberale de taiere a diverselor forme de venit si beneficiu a populatiei de baza?
Nu am facut decât sa indic vârfuri de aisberg în acest spatiu, însa fiecare din aceste puncte merita o discutie în detaliu, de preferat fara a le reduce la o discutie despre relevanta „marxismului“. Spre deosebire de Dragos Paul Aligica, eu unul, desi am citit câte ceva, nu cunosc în gândirea critica atâtia „marxisti“ care sa pretinda ca Marx ar fi „profetit“ viitorul sau sa spuna ca analiza prezentului lui Marx ar fi fost completa. Marx însusi a contrazis în mod repetat astfel de interpretari – iata un nou mod în care ramâne actual… „Marx“ nu e o totalitate în „marxism“, si cu atât mai putin un fel de sfânt. O astfel de imagine apare doar în fabulatii ignorante sau rauvoitoare. O conditie pentru purtarea unui dialog este ca purtatorii sai sa stie despre ce vorbesc. În cazul afirmatiilor recente ale lui Vladimir Tismaneanu si Dragos Paul Aligica despre „stânga“, „Marx“ si „marxism“ aceasta conditie nu a fost satisfacuta.
4. „Etica neuitarii“ si
capitalismul istoric
Dragos Paul Aligica ofera si o teorie in nuce a istoriei economiei:
„Economia mondiala a trecut de la 1848 pâna azi prin mai multe transformari revolutionare. Si, când spunem revolutionare, nu ne jucam cu vorbele: a doua industrializare între 1880 si 1900, doua revolutii manageriale în secolul XX, o revolutie a mijloacelor de comunicare si una informatica au transformat radical nu numai economia, ci si intreaga societate. Trendurile schimbarii tehnologice, economice, demografice, sociale si culturale ale lumii s-au accelarat si intensificat în ultima suta de ani mai mult decât au facut-o cumulat de la revolutia neolitica pâna la revolutia industriala din secolul XVIII. Cu tot respectul pentru „viziunile profetice“ ale lui Marx (à-propos : ce a prezis Marx corect?!), lumea anului 2010 arata cu totul altfel decât cea vazuta si descrisa de acesta sau de urmasii sai de la începutul secolului XX. Cine are o problema cu asta, are o problema nu atât cu principiile stiintei sociale, ci cu principiile cele mai elementare ale observatiei de bun-simt. „
E interesant ca sustinatorii „eticii neuitarii“ în ceea ce priveste comunismul sunt mai mult decât gata sa se dispenseze si sa uite istoria si trecutul capitalismului. Iata si o alta perspectiva asupra aceleiasi istorii, mai putin triumfalista, ne-centrata pe geografia Occidentului si mai putin dispusa sa abandoneze trecutul. Voi include alte câteva „transformari revolutionare“ ale economiei capitaliste, bazate pe date empirice si realitati istorice: genocidul populatiilor indigene si traficul atlantic al sclavilor în secolele XVI-XIX, care au creat rutele comertului international modern, au constituit baza globalizarii si au facut posibila revolutia industriala britanica, din punct de vedere a contributiei de capital; dezradacinarea în masa a populatiei rurale, munca fortata a adultilor si copiilor în centrele industriale britanice, pâna în secolul XX; masacrele coloniale si lagarele de exterminare ale puterilor occidentale în Africa si India între 1840 si 1900, contemporane celei de-a doua industrializari si stabilirii noilor relatii în comertul mondial; cele doua razboaie mondiale, culmi ale industrializarii si productiei economice industriale; interventiile paralele, în aceleasi regiuni, ale marilor institutii de control financiar si ale armatelor occidentale în ultimii 70 ani. Din punct de vedere istoric, capitalismul si „civilizatia occidentala“ nu pot fi concepute fara sclavie, colonialism si industria razboiului, nu ar fi existat fara acestea, însa în naratiunile postdecembriste de dreapta, aceasta istorie a fost eliminata, ca propaganda ideologica a comunismului despre „imperialism“ ori ca „trecut“ demult depasit. Disparitia sau estomparea colonialismului militar nu înseamna însa si disparitia colonialitatii, o forma a puterii exercitata prin diferite institutii ale modernitatii, financiare, militare, dar si culturale. Similar, abolirea sclaviei nu înseamna disparitia problemelor profunde create de aceasta institutie a lumii moderne; iar rasismul cvasi-universal al intelectualilor si clasei mijlocii est-europene demonstreaza înradacinarea profunda a acestei structuri de gândire în eurocentrism. Cuvântul „capitalism“ a fost eliminat si re-codat în literatura de dreapta postdecembrista ca „economie mondiala“ sau „piata libera“, termeni „neutri“, anistorici, multumita carora capitalismul a devenit o realitate pur futuristica, fara istorie si trecut, purtator al progresului pur, ba chiar echivalat cu însasi „democratia“. Dealtfel, la începutul primei guvernari neoliberale, în 2004, a fost suficient sa folosesc cuvintele „Marx“, „neoliberal“, „neoconservator“, „ideologie dominanta“ si mai ales „capitalism“ pentru ca anumite articole sa fie respinse de presa intelectuala centrala, pe atunci împartita în doua orientari „radical“ opuse, neoconservatorism si liberalism, ce nu au putut permite însa aparitia unor astfel de cuvinte afurisite în spatiul public. (Aceleasi articole au aparut nestingherit în limbi straine).
Despre sensul real al „libertatii“ capitaliste, nu cel din dictionar, vorbeste graitor gestul lui Margaret Thatcher, care în aceeasi zi în care saluta caderea Zidului din Berlin ca „o zi mare pentru libertate“, semna ordinul prin care trimitea trupele de represiune sa îi bata la sânge pe lucratorii de ambulanta grevisti. Ori invazia în Panama ordonata de George Bush în zilele în care exploda Revolutia româna. De la cucerirea Americii si pâna la razboiul din Irak, capitalismul a fost creat si mentinut prin colonialitatea puterii, forta militara, forta politieneasca, dezradacinare, si exploatarea bruta a muncii, iar toate aceste elemente sunt prezente în capitalismul global de astazi. Mai mult, aceste forme traditionale ale capitalismului nu pot fi gasite doar „departe“, în sweat-shop-urile din Asia ori în jurul petrolului din Angola, Sudan si Irak ori al minereurilor din Afganistan: tranzitia catre capitalism a Europei de Est ofera suficiente exemple de reactualizare a servitudinii si exploatarii brutale a muncii (industria lucratoarelor sexului, muncitoarele flipineze si chineze din România si Polonia, muncitorii români în Spania si Italia, dar si degradarea conditiilor salariale în interiorul României); exemple de crima în directa legatura cu interesele capitalului (uciderea sindicalistului Virgil Sahleanu e doar un caz); colonialitate a puterii (relatiile tarilor estice cu structuri precum Banca Mondiala, FMI, NATO, Uniunea Europeana), si nu în ultimul rând cenzura teoriilor critice ale capitalismului si colonialismului în interiorul industriilor culturale centrale postcomuniste. Bineînteles ca lumea s-a schimbat enorm de mult de la moartea lui Marx încoace. Exista progres, dentistii se pare ca lucreaza mai bine, oamenii se vad în telefoane, dar capitalismul ramâne forma globala de organizare a puterii si a relatiilor economice, iar Occidentul si-a mentinut si perfectionat agenda hegemonica si colonialitatea puterii, inclusiv prin forta militara, rasism institutionalizat si patriarhat simbolic. Exista motive serioase pentru a vedea în capitalism si eurocentrism motive de distrugere mai degraba decât îmbunatatire a conditiei umanitatii – iar aceasta pare a fi, de altfel, opinia majoritatii lumii. Capitalismul nu are nimic de a face cu democratia – în afara exploatarii formelor acesteia. Exploatarea capitalista a resurselor naturale a adus Pamântul la limita echilibrului ecologic si ne aflam înca în toiul scandalului British Petroleum, care a provocat cea mai mare catastrofa ecologica nord-americana, cu urmari înca „incalculabile“. Progresul stiintifico-tehnologic laudat de Dragos Paul Aligica a survenit în interiorul acestor fenomene istorice de durata lunga ale capitalismului si colonialitatii, si pâna una-alta a fost pus în mod covârsitor în slujba profitului si a suprematiei militare si epistemice a Occidentului.
Asadar, problema nu este cea de a condamna „anticapitalismul desuet“, ci de a cunoaste istoria si multiplele optiuni non-capitaliste si epistemologii non-eurocentriste (ceea ce nu înseamna „anti-europeniste“). Relatiile economice capitaliste constituie doar o fractiune din totalitatea tipurilor de relatii economice pe care le produce zilnic un individ sau o comunitate, însa asa cum efectele crizei economice se întind dincolo de economie, capitalismul e mai mult decât economia, e un sistem de organizare a puterii, ce privilegiaza un anumit tip de „economie“. Identificarea postdecembrista a capitalismului cu democratia e unul dintre cele mai nefaste mituri ale timpurilor recente, care nu face decât sa elimine principiul necesar al democratizarii economiei însesi, si unul din principalele motive pentru care „democratia“ tranzitiei e doar un nume pentru reordonarea de sus în jos a sferei politice. În mod similar, meta-naratiunea eurocentrista ce echivaleaza „civilizatia occidentala“ cu democratia, progresul tehno-stiintific si ratiunea e doar o mica poveste în ansamblul modurilor de a vedea lumea si istoria sa, însa a patruns aproape toate tipurile de discursuri din industria culturala postdecembrista, de la jurnalismul sportiv si bârfa de tabloid la judecatile grave despre „comunism“, ideologizând în special noua clasa mijlocie din Estul Europei.
Cu toate acestea, realitatea e ca nu ne aflam în vreun comunism transfigurat, ci pe o suprafata de pamânt violentata de sistemul mondial al capitalismului si aflata sub influenta hegemoniei militare si epistemice occidentale. Intelectualii au de ales: pot fi apologeti ai modernitatii occidentale si ai capitalismului (si sustinatori ai razboaielor acestora) – fie sub pretextul anticomunismului, fie animati de dorinta sincera de abilitare morala, ori de speranta sincera în miracolul mâinii invizibile. Ori pot elabora o critica locala a formelor de putere a capitalismului si national-comunismului – si nu exista doar un singur mod de a articula asemenea critici necesare, ceea ce va propun eu e o cheie de interpretare. Intelectualii pot vedea în anticomunism, dupa cum am propus, una din ideologiile dominante ale tranzitiei postcomuniste, sau pot participa nestingheriti, dupa cum multi au facut-o, la munca de refiltrare, institutionalizare normativa si distantare de propriul trecut, în spiritul „condamnarii“, prin stabilimentul sentintelor, dosarelor, muzeelor etc. Pâna în prezent, optiunile dreptei intelectuale românesti, de la liberalii de factura clasica la noii neoconservatori, au fost clare si mai apropiate decât par a fi la prima vedere, cristalizându-se într-o monologie hermeneutica pro-capitalista si pro-occidentalista. Strategia dreptei a fost cea a strutului: a nega pur si simplu ca mai exista si alte optiuni – caci acestea, daca ar fi, ar duce la Gulag, fondul a priori negativ… Ramâne însa de vazut cât vor mai astepta intelectualii miracolul mâinii invizibile si cât timp vor vedea doar partea stralucitoare a „civilizatiei occidentale“, ori daca vor continua sa participe moral si/ sau practic la perfectarea dezastrului capitalist neoliberal, la sacrificarea batrânilor si tinerilor, a educatiei, sanatatii si mai nou a culturii, a bunurilor naturale, comunelor si a ce-o mai ramâne, de dragul „economiei“ – înteleasa în sensul extrem de limitat, capitalocentric si nedemocratic, de complex financiar guvernamental-privat. Ironia face ca mecanismele capitalismului însusi, care functioneaza prin fragmentare în circuite controlate, produc forme conveniente de stânga: un fel de diferenta îmblânzita, lasata „liber“ în nisele neacoperite ale pietei. Pâna si aceasta prezenta inocua, ce nu doreste decât sa articuleze o critica interna, deranjeaza înca teribil în închistatul spatiu public românesc. Anticomunismul, eurocentrismul si capitalocentrismul constituie ideologiile dominante ale tranzitiei postcomuniste  si supracodeaza înca prezentul. Intelectualii au de ales între apologia formelor de putere ce fortifica si multiplica aceste ideologii, critica interna comoda, si dezvoltarea gândirii critice si a practicilor de rezistenta împotriva ansamblului acestora, adica schimbarea etica si epistemica a cadrului general al gândirii. În toiul crizei globale, optiunile sunt deschise, însa nu pentru multa vreme, iar o parte a istoriei s-a scris deja.

Note:

1. G.M. Tamás si Alexandru Polgár au oferit deja raspunsuri elocvente:
„Un delict de opinie“ (http://www.revista22.ro/un-delict-de-opinie-polemici-8604.html), respectiv „Popor din chinuiala si mizerie“ (http://revistacultura.ro/blog/2010/07/alexandru-polgar-la-ce-nu-trebuie-renuntat-in-legatura-cu-comunismul/).
Unul dintre tinerii autori neoconservatori promovati de revista „22“, Dragos Paul Aligica, a publicat si el o replica generala: „Exact ce ne lipsea: recuperarea marxismului!“ (HotNews.ro, Luni, 26 iulie 2010, http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7630542-exact-lipsea-recuperarea-marxismului.htm) .
Un alt filosof apropiat dreptei, Mihail Neamtu, cel care în alta instanta se remarcase în mod bizar prin atacul împotriva volumului „Iluzia anticomunismului“ înca dinainte de aparitia materiala a cartii, a oferit un contra-raspuns punctual lui Alexandru Polgár: „Marxismul liric si revolta mesianica“, un text ce are printre altele meritul de a fi unicul material dinspre dreapta, din aceasta dezbatere, în care sunt folosite citate:
(http://grupareaaproape.wordpress.com/2010/07/20/marxismul-liric-si-revolta-mesianica-un-scurt-raspuns-pentru-alexandru-polgar/).
2. Vezi si Ovidiu Tichindeleanu, „Modernitatea postcomunismului“ (2006), în Adrian T. Sîrbu, Alexandru Polgár (eds), Genealogii ale postcomunismului (IDEA 2009)