Marta Petreu, Acasa, pe Câmpia Armaghedonului, Editura Polirom, 2011, 328 p.
Autoarea „fictionalizeaza“ substanta constitutiva (anecdotica, recuzita, desigur, dar si esenta profunda, afectiva, sapientiala, de testimoniu existential) a cartii în diferite chipuri si la diferite „niveluri“. Exista, mai întâi, o fictionalizare conventionala si „superficiala“, pe care o înregistram ca pe o „marca“, oarecum deliberat ostentativa, a fictionalitatii: ea vizeaza numele persoanelor evocate ori „înfatisate“ în carte, denumirile localitatilor, alte detalii concrete si „administrative“ de casting si de recuzita. Naratoarea – personaj auctorial fatis prezentat ca atare, de altfel – nu se numeste Rodica, nici Marta, ci Tabita. Numele ei de familie, la nastere, nu e Crisan – cum a fost cel al scriitoarei Marta Petreu -, ci Valean, iar numele de fata al mamei sale nu e Olosutean, cum a fost „în realitate“, ci Sucutardean. Probabil ca si numele altor personaje – sora si fratele naratoarei, alte rude, vecini si cunoscuti, figuri cu aparitii episodice ori meteorice, secundare – vor fi suferit „deghizari“ onomastice similare. Însa, remarcam, prenumele celor doua personaje cele mai însemnate ale cartii, parintii naratoarei, sunt aceleasi cu ale parintilor Martei Petreu: Maria si Augustin (Mica si Ticu, în familie, pentru copiii lor), ceea ce nu e lipsit de o profunda semnificatie. Marturisesc, în context (desi, evident, lucrurile se cer considerate la alt nivel al implicarii afective), ca nu m-ar mira daca as afla ca si numele acelei profesoare de româna care i-a înteles si stimulat Tabitei gustul pentru lectura, pentru lecturi masive si infinite, ar fi identic cu acela al profesoarei care a jucat rolul omolog în biografia Martei Petreu. Cât despre numele localitatilor din roman, procedeul acesta al fictionalizarii ostentativ – „conventionale“ (si nu lipsit, cred eu, de un discret humor „de atelier“, de un clin d’œil cumva hâtru, autoironic fara derâdere, autoarea încercând parca sa ne transmita: „uite cum criptez eu numele „reale“, ca sa fie limpede ca e vorba de fictiune, nu de autobiografie bruta, nu?!“ ) e utilizat cam în acelasi mod, cu particularitati specifice. Stim, de pilda, ca autoarea s-a nascut si a copilarit la Juc, sat din împrejurimile Clujului (pe harti figureaza separat în zonele de habitat compact componente, Jucul de Sus si Jucul de Jos, sau „Jucu de Sus“, conform bizarei practici adoptate mai nou în privinta scrierii numelor de localitati…), si aflam ca Tabita s-a nascut si a copilarit la Cutca. Un nume „plauzibil“, desigur, perfect armonizat cu exigentele de „culoare locala“ ale tinuturilor în chestiune, un nume oarecare de sat ardelenesc, si chiar exista, „în realitate“ o Cutca, numai ca la câteva zeci de kilometri mai încolo, cam prin partile Dejului si ale Gherlei. Dar nu despre acea Cutca, reala, ni se vorbeste în carte: Cutca fictionala, satul natal al Tabitei, se numeste ea asa, însa prezinta de fapt toate atributele esentiale (sub raportul situarii geografice, pe Somes, nu prea departe de Cluj, al pozitiei fata de „drumul tarii“, adica soseaua nationala (Land Strasse, pe vechile planse ale „ridicarii iosefine“, Josephinische Landaufnahme, de la 1769-1773), al peisajului si configurarii habitatului si a meleagurilor contigue, al unui edificiu precum castelul Kemény, în care de-a lungul anilor au functionat scoala primara si biblioteca publica locala etc.) ale localitatii reale Jucu de Sus, „deghizarea“ toponimica fiind de fapt transparenta si având, fara îndoiala, rostul de a marca, de a semnifica fictionalitatea discursului romanesc. Notam o asemanatoare „deghizare“ a denumirii si la nivelul unui element sa-i zicem „de recuzita“: marea firma internationala care deschide o uzina la Cutca, în anii 2000, este General Motors, ia nu Nokia, cea care a deschis, în „realitatea reala“, o fabrica la Jucu. Schimbate – dar usor de decriptat – sunt si numele unor asezari din imediata apropiere, dar localitatile mai mari si mai departate îsi pastreaza numele reale: Clujul ramâne Cluj, Mediasul ramâne Medias etc. Optiunea seamana, la urma urmei, cu aceea a lui Rebreanu, din „Ion“, unde, ca sa zicem asa, Prislopul si Nasaudul „deveneau“ Pripas si Armadia, dar, de pilda, Clujul si Cârlibaba – mentionate ca repere pentru a localiza tarâmul fictional înfatisat – îsi pastrau numele adevarat.
Pe lânga aceasta „fictionalizare“ conventionala, de „avertizare“, opereaza în carte si o fictionalizare de tip mai degraba instrumental, unele elemente referentiale „recoltate“ din realitate fiind remaniate, fasonate, comasate ori amendate prin interventie auctoriala, cu scrupulul unei optime rânduieli a ansamblului. Ma prevalez, relevând acest aspect, de declaratiile scriitoarei, care si-a dezvaluit, la o recenta întâlnire cu cititorii, câteva din procedarile si „trucurile“ poietice (am aflat astfel ca unele însusiri, istorisiri, fapte sau patanii, ori trasaturi portretistice, ale unor persoane reale cunoscute de autoare de-a lungul vietii au fost reatribuite sau regrupate, eventual au fost faurite asemenea figuri – fiind vorba de personaje „secundare“ – pornind de la mai multe „modele“ reale etc.).
În fine, a treia modalitate de fictionalizare ? si cea mai importanta, desigur ? e de natura esentiala, savârsindu-se prin interpretare si comentariu, prin configurarea complexa a materialului (initialmente) „biografic“, prin decupaj si ecleraj, prin particularitatile traiectului epic (si ma refer la o epica nu atât, ori nu numai, a faptelor, cât, mai ales, a gândurilor si a simtamintelor, a trairilor, a revizitarii memoriei si a dinamicii ideilor) al volumului, acesta din urma definindu-se ca un adevarat – si bun – roman.
Asadar, putem fi încredintati ca fidelitatea conformitatii „referentiale“ (fata de „modelele reale“, fata de „sursa“ profunda) e fara îndoiala respectata în foarte mare masura, si, ca sa concretizam putin, prin apel la termeni de comparare presupusi notorii, cred ca putem opina fara grija ca Tabita e „mult mai aproape“ de Rodica Marta Crisan (alias Marta Petreu) decât era Niculae Moromete de Marin Calarasu (a.k.a. Marin Preda), ori ca satul fictiv Cutca e „mult mai aproape“ de Jucu decât era Pripasul fictional de Prislopul din realitate. Putem considera, fara riscul de gresi prea mult, ca Tabita nu este, desigur, „chiar“ Marta Petreu, dar nici nu este un dublu înselator al autoarei, un pseudo-alter-ego fictional – cum e, de pilda, personajul fictional pseudo-auctorial numit „Autorul“ din romanele trilogiei lui Dumitru Tepeneag, „Hotel Europa“ s.c.l. – , ci un alter-ego auctorial în toata legea. Dar esenta, registrul major al fictionalizarii rezida nu în preschimbari onomastice si toponimice, nici în retusarea ori retopirea detaliilor realului brut, ci în modalitatea particulara de a observa, decupa, formula si, implicit ori explicit, comenta datele brute ale acelui „real“ de maxima intensitate – si, totodata, gingasie…– care e propria viata, viata familiei, a celor mai apropiati si scumpi oameni – parintii, fratii. Rezida în felul anumit în care autoarea ne spune povestea propriei vieti.
Iar acest „fel anumit“, pe cât de încântator, impresionant si eficace (artisticeste) se vadeste a fi, pe-atât e de discret în materie de etalare a „mecanismelor“ sale constitutive, de estompat si neostentativ, de „topit în decor“, încât induce iluzia naturaletei absolute, a absentei artificiului. Spuneam ca autoarei i-a „iesit“ cu brio realizarea temerarului proiect, si nu ezit sa o repet. Remarcam ca ea a surmontat fara probleme posibilul handicap reprezentat de caracterul ultra-dramatic, cumva „de telenovela“, al materialului biografic consemnat ori evocat (cu cortegiul sau de elemente întristatoare sau înspaimântatoare, de grozavii, urgii si napaste, de suferinte înabusite sau acute, de episoade de tortura psihica si afectiva – voluntara sau nu -, de morti neasteptate, cumplite, sângeroase, de blesteme strasnice care par sa aiba efect etc., alternate, desigur, cu secvente daca nu tocmai jubilatorii ori idilice, totusi senine si „luminoase“), evitând cu obstinatie ori dezamorsând fara crutare potentialul de exces retoric si de emfaza pe care un asemenea inventar tematic îl comporta si care, daca nu-i strunit cu vigilenta, genereaza acele elemente (patosul, înduiosarea, autocompatimirea, revolta vindicativa etc.) ce pot de îndata mâna întreaga poveste catre zonele îndoielnice artisticeste ale melodramatismului „ieftin“ si ale dolorismului „minor“, poate chiar catre Grand-Guignol. Nimic din posibilele derapaje inerente hiper-dramatismului nu razbate în scrisul Martei Petreu, iar „dolorismul“ ei, daca exista – si exista, fara îndoiala, în oarecare masura – e unul de stirpe aleasa, de înalta tinuta, în registru auster, si, de aceea, efectiv impresionant.
Am spus, sau am dat de înteles, ca scrisul romancierei Marta Petreu e aparent „simplu“ si „natural“, ca nu frapeaza prin sofisticare tehnica, prin complicatie naratologica. Revin si, aparent, ma contrazic (de fapt „reglându-mi tirul“, ca sa zic asa…): exista, de fapt, sumedenie de procedari de mare complexitate si rafinament la nivelul artei expunerii, care contribuie nu putin la a-i conferi excelenta. Ele sunt însa mentinute cu discretie „în profunzimea“ textului, fara sa fie vânturate histrionic la suprafata, si de aceea, ramân poate mai greu de depistat. Asa, de pilda, focalizarea diferentiata si alternativa, selectiva, a privirii naratoriale pe interioritatea diferitelor personaje. Autoarea îsi aroga ori suspenda omniscienta în mod selectiv si „tintit“, instanta launtrica a constiintei diferitelor personaje e fie „dezvaluita“ si investigata, fie opacizata, dupa caz, cu efecte productive la nivelul coerentei de ansamblu si a tensiunii motrice a întregii naratiuni. Efecte speciale sunt obtinute (cum se întâmpla, de altfel, mai totdeauna în cazuri similare de autofictiune retrospectiva) prin „jocul“ dintre personajul Tabitei-copil, reconstituita din memorie, si cel al Tabitei adulte, naratoare (autoare, de fapt) a romanului pe care tocmai îl citim (acum, în primavara lui 2011, el fiind scris în a doua parte a anului 2010, dupa cum reiese chiar din textul sau). Comutarile de punct de vedere si ajustarile de focalizare se produc cu discretie, pe nesimtite, fara „masinarii“ textuale rebarbative expuse ostentativ, pe fondul unui flux narativ cursiv si unitar. Iar procedeul contribuie decisiv la augmentarea consistentei de semnificatie a romanului, fiindca din aplicarea lui se isca un psihism si un afect pluralizate, diseminate, „mai ample“ decât cele personale ale naratoarei, un fel de halo ori ghem de informatie, semnificatii, experiente, viziuni si trairi cumva colective, la care toti protagonistii, dar si celelalte personaje, participa, si pe care îl împartasesc, fara ca vreunul din ei sa-l cunoasca si stapâneasca în totalitatea lui, astfel încât romanul nu mai e perceput ca glasuirea unei voci singure, a Tabitei, ci cu adevarat, în sensul cel mai adânc, ca o „cronica de familie“. O cronica ce, prin arborescentele ei retrospective, îmbratiseaza un rastimp cronologic, istoric, mult mai amplu decât vietuirea naratoarei, si anume aproape o suta de ani (notam în treacat ca ideea unei sugestii de intertextualitate vizând „Cien años de soledad“ nu pare cu totul de înlaturat).
Însa nu de o „cronica“ oarecare, descriptiva si neutra afectiv, este vorba, ci, de fapt, de un adevarat (îmi masor cuvintele!) imn de iubire filiala si, totodata, de o tentativa de a resuscita/nemuri, prin cuvânt, pe cei mai însemnati oameni din biografia naratoarei, pe Mica si pe Ticu. Asa stau lucrurile, asadar, si totusi romanul e departe de a fi un omagiu conventional, o rememorare panegirica si idilizata a „icoanei scumpe a parintilor“ etc. Nu e asa ceva! Dupa cum nu e nici, dimpotriva, vreo rafuiala paricida întârziata, asa-zicând „în efigie“, în postumitate. E un imn de iubire auster, aspru, sever, daca se poate spune asa, un „imn“, repet, deloc conventional ori idilizant, si, de aceea, extrem de adevarat. Înaltat unui „tata cumplit“ si unei „mame cumplite“. Patruns de compasiune si întelegere, de spirit critic si de perspicacitate, o încercare de a explica patimiri si accidente esentialmente private, dar (tocmai de aceea…) bineînteles ca universale, general-omenesti în cel mai înalt grad.
În ultima analiza, romanul Martei Petreu trateaza, cum am mai spus, despre acele lucruri, aparent comune si banalizate, care de fapt sunt si ramân în fond lucrurile efectiv „mari“, efectiv universale, dincolo de mode si timp (si de învelisul socio-cultural particular, de costumatia si de recuzita contingenta în care se manifesta si actualizeaza, iarasi si iarasi, de-a lungul nesfârsitei drumetiri sublunare a neamului omenesc). Gândul te duce la tragismul grecilor antici, la carti memorabile ale sondarii specificului – atât de simplu si de grav si de necuprins totodata – noimelor si legitatilor posibile ale zvârcolirii existentiale. Si, daca suntem în cautarea unor posibile analogii, pentru a putea fixa nivelul temperaturii ideatico-afective, putem îndrazni sa remarcam ca atmosfera intrinseca a discursului romanesc al Martei Petreu e mai degraba „ca la Faulkner“ decât ca în proza fie flamboaiant fantastico-ludica, fire prudent ironico-deconstructiva si sceptic-atotrelativizanta a atâtor romancieri contemporani (remarca poate parea „enorma“, stiu, si hazardata, dar sunt convins ca nu este, si o sustin , cum grano salis daca vreti, dar cu un granum de sare totusi destul de mic; precizez ca e o observatie – sau parere – care nu insinueaza defel vreo acuza de imitatie ori pastisare faulkneriana: doar o omologie – plauzibila – a „scarii de gravitate“, caci dincolo de aceasta afinitate cu glasuirea mississippianului, deosebirile, firesti, sunt destule…).
S-ar cadea sa atrag atentia si asupra unei alte însusiri mai putin obisnuite a romanului Martei Petreu care ar putea (azi!) trece neobservata, si ar fi pacat. Romanul acesta poate fi remarcat si ca o „piesa întârziata“ la un „dosar“ care a preocupat timp de multe decenii mediile criticii, istoriei si teoriei literare de la noi. E vorba de dosarul (vechi, desigur, dar înca nu cu totul „încheiat“!) al prejudecatilor privind presupusa „inferioritate“ sub raport artistic si ideatic a asa-numitei „proze rurale“ (adica cu subiecte si personaje din lumea satului) fata de proza urbana. Problema compatibilitatii tematicii rurale cu modernitatea prozastica si excelenta estetica a fost multa vreme tributara acelor prejudecati configurate în urma manipularii ideologice, fara un suport estetic remarcabil, a respectivei tematici, la un moment dat. „Proza rurala“ ajunsese ca însemne, în perceptia obsteasca, o proza conservatoare, desueta, presupusa simplista, schematica, dând seama cu mijloace artistice modeste de o realitate umana mai degraba rudimentara, lipsita de rafinament, subtilitate ori profunzime sufleteasca. I se opunea, într-o viziune cvasi-maniheista, proza urbana, presupusa a fi în mod automat purtatoarea complexitatii, a înnoirii si rafinamentului, a profunzimii, a valorii. În practica, însa, respectiva prejudecata a fost, de fapt, tot mai viguros contrazisa de ivirea unor opere de „proza rurala“ înzestrate cu caracteristicile literaturii moderne de calitate. Autorii acestei contraziceri au fost, desigur, marii scriitori cu origine rurala, cei care, fie fii de tarani, fie cunoscatori, din copilarie, si în profunzime, a vietuirii taranesti, au devenit – prin destinul lor, prin învatatura, prin stramutarea în mediul urban si, mai ales, prin ralierea la cultura „majora“, „înalta“, prin studiu si lecturi – oraseni (din punct de vedere cultural) si, în prezenta talentului si a vocatiei, scriitori.
Cunoscând, asadar, pe de o parte, mediul de viata rural si, pe de alta, mediul cultural „major“, „cult“, modern – la noi, multa vreme, prin excelenta „citadin“ -, un scriitor cu ascendenta rurala, cu studii si cu solide lecturi din marea literatura universala, inclusiv din cea contemporana –, putea da, cu talent, excelente opere de literatura „culta“ moderna pe teme rurale.
Când aceste doua conditii – cunoasterea profunda, pe de o parte, a mediului de viata rural si, pe de alta, a mediului cultural „major“, „cult“, modern (la noi, multa vreme, prin excelenta „citadin“), si detinerea unei competente adecvate în materie de literatura „culta“ moderna – au fost întrunite la nivelul aceluiasi individ, dotat si cu talent literar, literatura culta, moderna, de calitate, pe teme rurale a devenit posibila, ea infirmând spectaculos si prejudecata privind presupusa „rudimentaritate“ (psihologica, sufleteasca etc.) a omului de la sat. Înfaptuitorii cei mai marcanti, prin timp, ai subrezirii si cvasi-spulberarii amintitei prejudecati „anti-ruraliste“ se cunosc, de buna seama: deja „batrânul“ Slavici (nici literatura, nici personajele nu sunt în vreun fel „rudimentare“!), mai târziu Rebreanu, Pavel Dan, Marin Preda, Sorin Titel, dar si atâtia altii, mai putin „vizibili“, din diferite epoci. Li se adauga acum, iata, la început de nou mileniu, si Marta Petreu, prin romanul acesta.
Si, fiindca tot am „dat-o“ pe istorie literara, nu pot sa nu semnalez si recomand atentiei înca o trasatura definitorie a acestui (foarte nou) roman al Martei Petreu: afilierea lui – si fara îndoiala ca nu ca urmare a vreunei intentionalitati cultural-polemice auctoriale etc., ci date fiind datele si resorturile lui intrinseci – la buna „proza rurala“ ardeleana de înalta calitate. Te duce gândul nu o data la Pavel Dan (si asta nu numai date fiind coincidente de decor si atmosfera, tinând de Câmpia Transilvaniei) sau la alti autori cu „radacini“ în zona în chestiune.
Vedeti, s-au scris (si chiar publicat), ca sa zicem asa, tone de literatura memorialistic-evocatoare sau confesiva minora, uneori nu lipsita poate de oarecare farmec si noima, însa preponderent conventional-idilizanta, naiv evocatoare de paradisuri pierdute (ale copilariei la sat etc.). „Acasa, pe câmpia Armaghedonului“ nu se prenumara printre acele scrieri. E o carte deloc „minora“, deloc conventionala, o carte grava si, pe alocuri, dureroasa (însa fara sadism „cautat“ si artificios, de duzina…), inevitabil „idilica“, dar în doze farmaceutice, profund plauzibile si legitime ca atare. În care „evocarea“ e, daca vreti, mai degraba „mijloc“ decât „scop“.
Si, pe de alta parte, nu poate fi nici ignorata, nici escamotata o evidenta care se impune pe parcursul si mai ales dupa încheierea lecturii: dincolo de sumedenia de deosebiri de tot felul, dincolo de evolutiile si modele ori formulele dominante care s-au succedat în diferitele epoci istorico-literare, si indiferent de diversitatea de afilieri estetice si ideologice, de contexte istorice s.a.m.d., ea vadeste un „aer de familie“ comun cu o întreaga constelatie de opere (altfel, si ele, cât de poate de diferite între ele…) din proza noastra, de la „Mara“ si „Ion“, de la textele viabile ale lui Agârbiceanu, la scrierile cele mai izbutite ale lui Pavel Dan, si pâna la cele ale lui Sorin Titel, dezvaluind si atestând viabilitatea prin veac a unor particularitati nu propriu-zis „geografice“ ori întemeiate „etnografic“, ci a unei comunitati sau convergente de viziune si perspectiva, cu fundamentare si explicatie complexe. Iata deci ca o paradigma asa zicând „istoricizata“, poate ca de multi considerata a fi „epuizata“, e actualizata valid si admirabil în orizontul actualitatii imediate. Reînviata cu prospetime, firesc si fara îndoiala ca deloc „programatic“ ori silnic. Într-un chip cu atât mai convingator si pilduitor, deci.
Un (absolut necesar, cred eu) comentariu aprofundat-analitic al cartii, care sa vizeze, în detaliu, articulatiile „subiectului“, profilul personajelor, configuratia ideatica si dinamica afectiva, modularile scriiturii si interactiunea (ori „simfonia“) liniilor tematice, i-ar spori sensibil impactul (ferind-o de riscul de a se pierde în cenusiul însiruirii oarecum monotone de prezentari plat-elogioase pe care masinaria mediatica de promovare editoriala le aplica cam otova mai tuturor noilor aparitii cât de cât acceptabile): gestul ramâne în sarcina viitorului (un viitor cât mai apropiat, sper). Zeci si sute de asa-zicând „amanunte“, de aluzii neexploatate agresiv, de accente pe cât de discrete, pe-atât de productive la o tâlcuire atenta, ofera un teren de actiune atractiv pentru oficiantii demersului hermeneutic. E cert ca secventele, episoadele cvasi-fantastice, tributare fabulosului propriu patrimoniului de superstitii stravechi, dar si aproape onirice, presarate în fluxul unei naratiuni „oficial“ totusi realiste, de pilda, ar merita un comentariu aparte. La fel si cine stie câte alte detalii de tipul optiunilor onomastice la care s-a recurs în „deghizarea“ realitatii din „viata reala“. Iata, de pilda, Tabita, numele naratoarei, al personajului auctorial, nu pare sa fi fost ales la întâmplare. Sigur, e un nume biblic mai rar folosit, element eficace de „culoare locala“ pentru Ardealul de Nord (unde frecventa unor astfel de nume e superioara celei din alte regiuni, si asta indiferent de confesiunea religioasa a familiilor care recurg la ele…), dar e numele unei femei care e înviata de sfântul Petru (v. „Faptele sfintilor apostoli“, 9, 36-41). În planul profan, laic, al scriiturii literare, aceasta Tabita, din „Cutca“, este reînviata, de-a lungul cartii întregi, nu de vreun sfânt, ci de ea însasi, prin actul scrierii romanului. La fel cum sunt înviati, tot de ea, Mica si Ticu. Într-o carte care ne priveste pe toti.