Scriu cu o mică strângere de inimă. Am sentimentul că îmi trimit cuvintele să se alinieze pe muchie de cuţit atunci când vine vorba despre simpaticul, realmente simpaticul domn Thierry Frémaux, directorul artistic al festivalului.
În ultima vreme, găsesc în glasul domniei sale o uşoară iritare atunci când întrebările ziariştilor nu sunt dintre cele mai blânde din lume, dar, să fim serioşi, nici răuvoitoare. „Tinde cumva Cannes-ul să devină o manifestare franco-franceză în ceea ce priveşte selecţia? Cinci titluri în competiţie oficială, un film naţional în deschidere, vreo trei altele în secţiunea Quinzaine des réalisateurs?“ Răspuns: „Dacă toate ţările ar avea vitalitatea cinematografului francez, atunci ar trebui să organizăm vreo cinci Cannes-uri pe an“. „Cum vă explicaţi că filmul italian, prezent cu o garnitură puternică, Moretti, Garrone, Sorrentino, nu a existat în faţa juriului?“ Răspuns: „Întâi mă lăudaţi pentru că i-am selecţionat, apoi, voi italienii, mă criticaţi pentru că nu sunt premiaţi. Eu fac ceea ce pot eu, adică selecţia. Cu juriul nu ştii niciodată cum se termină lucrurile“. „Miguel Gomez, Philippe Garrel, Arnaud Desplechin: toate pronosticurile dădeau filmele lor ca fiind în Selecţia oficială. Nu au fost. De ce?“ Răspuns: „Pronosticurile sunt pentru cei care joacă la bursa alergărilor de cai, nu pentru selecţionerul Cannes-ului care, spre deosebire de cei care vorbesc în acest moment, a văzut toate filmele“. „Obişnuiţi să spuneţi că Un Certain regard este o contraprogramare a Selecţiei oficiale.“ Răspuns: „Da, pentru că Un Certain regard înseamnă, aşa cum arată şi numele, un alt mod de a arăta filmele, aşa cum ceea ce se vede acolo înseamnă un alt cinema. În orice caz, nu este divizia a doua a festivalului, este un tot. Anul acesta veţi găsi în competiţie cineaşti care au trecut pe la Un Certain regard, precum Joachim Trier sau Michel Franco“.
Multă vreme ni s-a spus că secţiunea Un Certain regard găzduieşte filmele mai fragile (chiar acesta era cuvântul), care nu pot ţine piept marii competiţii. Să trecem, admiţând eventuala intrare într-o nouă etapă a festivalului, dar amintita uşoară iritare spune totuşi ceva despre o anumită intangibilitate a Cannes-ului, despre orgoliul său crescând de a fi cel mai mare festival cinematografic din lume. Acelaşi Thierry Frémaux ne-a repetat sintagma de nenumărate ori, având grijă să aducă aminte secţiunilor paralele onoarea de a fi plasate sub marea umbrelă numită Cannes. Nu neagă nimeni, avem de a face cu cea mai mare şi mai importantă manifestare cinematografică planetară, dacă vreţi, ceea ce nu vrea să spună, cred,
că nu poate fi atinsă decât cu flori. Cannes-ul nu este un mecanism înţepenit, el urmează fluxul şi refluxul producţiei cinematografice a lumii, dar şi anumite legi interne mai mult sau mai puţin misterioase, se mulează pe gusturile fatalmente subiective ale selecţionerului şi ale echipei sale din umbră, ascultă şi de condiţionările tehnologiei moderne, cum ar fi digitalul, care permite expedierea unei masive cantităţi de titluri, unele trimise în ceasul al doisprezecelea. Ar fi şi una dintre explicaţiile completării selecţiei cu pelicule adăugate la o săptămână după anunţarea selecţiei oficiale, filme „repêchés“ (scoase din fundul apei), cum zic cârcotaşii. Şi în această privinţă Thierry Frémaux are o explicaţie: „Important este evenimentul, nu anunţarea lui… Şi, apoi, posteritatea va uita că unele filme au fost repêchés, cum ziceţi dv. Cine mai ştie că Omul de fier în 1981 sau Entre les murs în 2008 au făcut parte dintr-o completare a selecţiei? Amândouă au plecat cu la Palme d ‘Or“.
Chiar intensitatea discuţiilor, a controverselor pe care le stârneşte Cannes-ul, nemulţumirea, nervozitatea, exaltările, decepţiile comentatorilor, mai profunde şi mai nuanţate ca oriunde, vorbesc despre pulsaţiile unui organism care nu cunoaşte odihnă, excesiv în multe cele, dar şi obligat, poate, să-şi alimenteze încontinuu faima, măreţia. În lumea cinematografică, festivalul de la Cannes apare ca o strivitoare statuie a Comandorului. Greu să-i stea cineva în faţă. Este mare chiar şi în erori. Anul acesta, printre altele, a vrut să pună capăt răsfăţului inaugural cu pelicule pline de glamour, sclipiciuri, jocuri de artificii, de poveşti învăluitoare, bune să ne transporte în altă lume, cu staruri care sucesc minţile. Altfel spus, s-a zis cu aşa-numitul film de deschidere, de ani de zile conceput a fi unul spectaculos, parcă înadins născut să sune gongul marii sărbători. Gata cu scăldatul în fântânile din grădinile Marelui Gatsby, cu hoinăreala prin palatul prinţesei Grace de Monaco. După ritualul covorului roşu, distinsa audienţă a plonjat direct în cruda realitate a zilelor noastre. Nimeni nu-şi mai aminteşte de când nu s-a mai deschis Cannes-ul cu un film social, cum este cel ales acum, La tête haute (Cu capul sus), al regizoarei franceze Emmanuelle Bercot, traiectoria unui delincvent de la şase la optsprezece ani, pe care o judecătoare (Catherine Deneuve) încearcă să-l salveze. A fost o schimbare anunţată şi justificată. „Alegerea acestui film ar putea să surprindă“, mărturisea mereu invocatul Thierry Frémaux, directorul artistic şi selecţionerul festivalului, „dacă avem în vedere codurile aplicate până acum. Este, evident, reflexul voinţei noastre, a mea şi a preşedintelui Pierre Lescure, de a vedea festivalul începând cu o operă diferită, puternică şi emoţionantă. Filmul Emmanuellei Bercot spune lucruri importante despre societatea de astăzi, în tradiţia unui cinematograf modern, deplin angajat în problemele sociale şi al căror caracter universal desenează o operă ideală pentru publicul mondial care va fi prezent la Cannes“. Nu ştiu ce să spun, parcă prea multe explicaţii. Şi ne întrebăm dacă nu cumva noul preşedinte, domnul Pierre Lescure, fostul director de la Canal+ nu ţine, cumva, să aibă, cât de cât, un cuvânt, dacă nu în alcătuirea selecţiei,
atunci în configurarea galelor de deschidere şi închidere. S-ar putea să vorbesc cu păcat, cum se spune. Nou venitul la conducerea Festivalului se declară „umil şi ambiţios“ (nu prea merge una cu alta), dornic să se ocupe, în primul rând, aşa cum am văzut, de chestiunile economice cu care, vai, şi Cannes-ul se confruntă. Dacă, vorba cuiva, filmul serii inaugurale a celei de a 68-a ediţii s-a adresat nefericiţilor care izbutesc să treacă prin viaţă cu capul sus, la premiera sa mondială au asistat cei cu buzunarele pline. Multora ne-a fost greu să ne imaginăm starurile în rochii Armani, Gucci, Dior etc. vibrând în faţa unei istorii dure despre un adolescent agresiv, violent, obraznic de cere palme, pe deasupra şi cu o mamă iresponsabilă, ba chiar puţin nebună, tânăr greu de adus pe calea ce bună, în ciuda eforturilor unei judecătoare, ale educatorilor şi psihologilor. Malony vrea să-şi trăiască ceea ce crede el că ar fi viaţa lui aşa cum găseşte de cuviinţă, gata să sară la bătaie din orice. O aventură sexuală artificial adăugată naraţiunii îi aduce plocon o paternitate la numai 17 ani şi, culmea, aceasta este, până la urmă, singura experienţă care îl trimite cu picioarele pe pământ. Coboară treptele tribunalului cu capul sus, ţinând copilul în braţe, dar nu poţi să nu îţi spui: dacă numai întâmplarea învinge toate eforturile societăţii, e trist de tot. Filmul a descoperit un băiat, Rod Paradot, mai mult ca sigur un viitor actor despre care vom mai auzi. Ţine piept, în scene dificile, unor vedete precum Catherine Deneuve şi Benôit Magimel. Rolul judecătoarei pare scris pentru vârsta de acum a actriţei naţionale, celebră printre altele şi pentru eleganţa, distincţia şi discreţia ei, probate de-a lungul celor aproape şase decenii de carieră. Cel mai bun maestru de ceremonii pe care l-a avut festivalul în ultimii ani, Lambert Wilson, cu eleganţa sa care vine de departe, dintr-o educaţie de intelectual, a ţinut seama de caracterul mai special al serii inaugurale, adaptându-şi discursul. A promis că nu va dansa (aluzie la paşii schiţaţi anul trecut cu Nicole Kidman), într-un an în care festivalul s-a deschis cu un splendid balet conceput de coregraful Benjamin Millepied, inspirat de o scenă din Vertigo, pe muzică de Bernard Hermann. A invitat distinsa audienţă să accepte o experienţă colectivă: „Vă rog să închideţi ochii şi să vă gândiţi la imaginile Cannes-ului. Cannes-ul este o femeie. Actriţa simbol al iubirii, pe care se sprijină toată cinematografia lumii… Dar aş vrea să opun femeii puse în lumină de cinema pe cea ţinută în umbră, maltratată, violată, agresată, vândută“. Vom vedea cât anume din toate astea se vor regăsi în filmele festivalului, într-o ediţie care, ce-i drept, poate fi numită şi una a femeii. Începând cu onoarea – rară – a deschiderii festivalului (Emmanuele Bercot), cu doamnele preşedinte ale unor secţiuni, Isabella Rossellini (Un certain regard), Sabine Azéma (Caméra d’Or), actriţa israeliană Ronit Elkabetz (La Semaine de la critique) şi terminând cu Agnès Varda: pentru prima oară o cineastă a primit o Palme d’Or de onoare, acordată cuiva care nu a fost niciodată distinsă cu premiul suprem. Cred că doamnele din competiţie (şi nu sunt puţine) au avut la ce să viseze.
