William Golding, Mostenitorii, traducere de Adina si Gabriel Ratiu, Bucuresti, Editura Leda, 2009
În mare masura, faima de romancier a lui William Golding se întemeiaza pe primul lui roman, precum si pe reactiile, interpretarile (si, nu în ultimul rând, controversele!) pe care le-a stârnit cartea lui de debut, „Împaratul mustelor“, aparuta în anul 1954. De altfel, aceasta este si cea mai admirata de sustinatorii ferventi ai scriitorului britanic, cu toate ca exegezele recente manifesta tendinta din ce în ce mai clara de a aduce în prim plan romanul urmator al lui Golding, „Mostenitorii“, si de a-l considera pe acesta centrul întregii opere a autorului, câta vreme el însusi a declarat în câteva rânduri ca „The Inheritors“, text publicat la doar un an dupa debut, este preferatul lui, sintetizând esenta întregului sistem de semnificatii pe care a dorit sa-l configureze în scrierile sale. Si, într-adevar, daca reusim sa facem abstractie de celebritatea uriasa dobândita de „Împaratul mustelor“ si sa citim „Mostenitorii“ fara vreun parti-pris, ne vom da seama ca al doilea roman publicat de Golding îl depaseste pe cel dintâi atât la nivelul inventiei epice, cât si la acela al realizarii artistice propriu-zise. Fara îndoiala, la prima vedere, cartea nu face altceva decât sa creioneze, din nou, un cadru asemanator cu cel din „Împaratul mustelor“ – nu doar prin primitivismul sau, ci si prin numeroase note comune usor identificabile în ceea ce priveste tehnica narativa si imaginile tutelare. O dovada a convingerii autorului ca, dupa Hiroshima, civilizatia nu mai este în masura sa garanteze, singura ori prin ea însasi, atitudinile si evenimentele benefice care ar fi de asteptat, cel putin teoretic, din partea sa.
Iar daca, în primul sau roman, Golding se întreba, subtextual – silindu-si, practic, si cititorii sa se întrebe! – ce s-ar întâmpla cu elementele fundamentale ale civilizatiei umane daca acestea ar fi brusc transplantate într-un mediu primitiv, în „Mostenitorii“ interogatia sa merge mai departe, iar imaginatia scriitorului se dovedeste chiar mai prodigioasa: întrebarea este, aici, ce s-a întâmplat atunci când omul de Neanderthal a întâlnit primii reprezentanti ai noii specii, Homo sapiens, si cum a ajuns sa fie înfrânt de acestia. Desigur, punctul de plecare se dovedeste, de asta data, a nu mai fi un text precum „The Coral Island“, al lui Ballantyne, elementul partial generator pentru „Împaratul mustelor“, ci o scriere a lui H. G. Wells, caci epigraful „Mostenitorilor“ este preluat din „Outline of History“ (1920), tratatul lui Wells descriind omul de Neanderthal drept o fiinta hidoasa, inferioara prin toate datele sale adevaratilor stramosi ai omului de astazi, si chiar – iar aici Wells îl citeaza pe Sir Harry Johnston – elementul care a dat nastere imaginii cu multiple semnificatii a capcaunului din mitologia populara. Citit în graba, acest epigraf ar putea da senzatia ca este un simplu punct de plecare si un excelent pretext narativ pentru discursul romanesc ce va urma. Numai ca, dincolo de aparente, criticii au descoperit, suficient de rapid, ironia continuta în fragmentul plasat de Golding înaintea cartii sale, epigraful devenind, practic, elementul absolut necesar pentru transformarea textului „Mostenitorilor“ într-o veritabila demonstratie a contrario, dar mult mai substantiala decât cele din cartea sa de debut. De altfel, pentru a clarifica îndelungile dispute care s-au iscat, autorul însusi a subliniat faptul ca a utilizat exact acest epigraf si nu altul din nevoia de a avea un punct suplimentar de sustinere pentru mesajul pe care dorea sa-l transmita. Astfel, daca în anii formarii lui intelectuale, sub influenta ideilor tatalui sau, privea amintita scriere a lui Wells ca pe un soi de „adevarata evanghelie rationalista“, ulterior a ajuns sa-i descopere neajunsurile si erorile de perspectiva si de viziune, propunându-si sa scrie un text în care sa contrazica ideile fostului sau maestru spiritual si sa ofere o alta imagine asupra omului de Neanderthal.
Prin urmare, la nivelul strict al epicului, în „Mostenitorii“, triburile lui Lok si Tuami iau locul – cumva si ca o expresie a unui imaginar de acum pe de-a-ntregul matur – gruparilor adverse conduse, în „Împaratul mustelor“, de Ralph si de Jack. Numai ca de asta data, Golding pare a contrazice tocmai concluzia (e adevarat, una niciodata formulata explicit) a primului sau roman, câta vreme, acum, autorul permite tribului mai civilizat sa triumfe asupra celuilalt si, astfel, sa mosteneasca pamântul… Însa contradictia este, la o lectura atenta, doar aparenta, caci, desi tribul lui Tuami se vrea a fi reprezentantul prin excelenta al unui stadiu superior în evolutia umanitatii, finalul romanului dezvaluie tocmai cruzimea fara seaman si ferocitatea unor fiinte care, privite cu luare-aminte, le depasesc – exact în cruzime! – cu mult pe cele din neamul lui Lok. Deci, un Homo sapiens vicios dintru bun început si gata oricând sa-l suprime pe aproapele lui. Evident, construiti dupa chipul si asemanarea grupului de vânatori salbatici condusi de Jack, din „Împaratul mustelor“, cei din grupul masat în jurul lui Tuami reprezinta decaderea si involutia speciei umane, de asta data nu doar în sensul teoriilor lui Darwin, ci si într-un sens biblic, aceasta fiind o alta expresie a Caderii pe care Golding reuseste s-o exprime într-un mod neasteptat si cu atât mai remarcabil. Iar daca baietii din banda lui Jack involuau si se îndreptau negresit catre distrugere, micul trib al lui Lok reuseste sa fie pe deplin convingator – oricât de paradoxal ar putea sa para acest lucru – tocmai în ceea ce priveste capacitatea de a evolua. Paradoxul, însa, merge mai departe, câta vreme catalizatorul principal al reactiilor tovarasilor lui Lok este exact apropierea de noii dusmani, Homo sapiens, cei care, la nivel fizic, le vor provoca si disparitia. Aici, însa, intervine celebra ironie a lui William Golding, caci progresul – fie el si doar aparent – din „Mostenitorii“ are exact aceleasi rezultate ca si regresul micii umanitati din „Împaratul mustelor“… Caderea si deopotriva Decaderea omului (altfel spus rationalismul fata de gândirea dogmatic-religioasa, abordarea stiintifica fata de viziunea spirituala) reprezinta, asadar, punctul central al structurii tematice si simbolice create de scriitorul britanic. Si, desi acest lucru este valabil în privinta tuturor creatiilor sale romanesti, nicaieri el nu este exprimat cu atâta claritate ca în „Mostenitorii“.
În plus, odata cu acest roman, devine evident si accentul pus de Golding pe acele personaje capabile sa perceapa, sa vada si sa exprime esenta evenimentelor relatate. Fara îndoiala, modelul este Simon, din cartea de debut, iar acesta va fi urmat de Sammy Mountjoy din „Free Fall“, ca si de Dean Jocelin din „The Spire“, câta vreme bogatia imaginilor vizuale si puterea lor revelatorie dezvaluie rolul important pe care Golding îl ofera acestora. Numai ca, în „Mostenitorii“, problema îsi gaseste o nuantare remarcabila: astfel, aici exista doua niveluri diferite ale perceptiei. Pe de o parte, Lok, veritabil pater familias în varianta de Neanderthal, descopera nesfârsitele posibilitati, uneori de-a dreptul terapeutice, ale zâmbetului, ale asemanarii (si asemanarilor!), nimic altceva, în fond, decât descrierea deloc conventionala a functionarii mecanismului metaforei, ajungând ca, la capatul întâmplarilor prin care îi este dat sa treaca, sa-si înteleaga, fie si numai partial, soarta. Pe de alta parte, Tuami, conducatorul incontestabil al grupului de Homo sapiens, e un soi de artist primitiv, prezentat, în ultimele pagini ale cartii, încercând sa sculpteze mânerul cutitului, în vreme ce mediteaza care ar fi cel mai convenabil mod în care ar putea sa-l ucida pe Marlan, unul din rivalii pe care-i are în rândurile tribului: „Ce rost avea sa foloseasca acest pumnal ascutit împotriva unui om?! Tenebrele lumii, cine le sfâsia?!“
În finalul cartii, Golding recurge, din nou, la o esentiala schimbare a punctului de vedere de pâna atunci – oarecum asemanator cu modalitatea pe care o gasise pentru a încheia „Împaratul mustelor“. Primele zece capitole au în vedere situatia lui Lok si a grupului sau familial, nu putini analisti subliniind capacitatea scriitorului britanic de a portretiza si de a conceptualiza un stadiu primar al evolutiei, într-un mod net superior celui utilizat de multi dintre specialistii în psihologie aplicata. Caci Lok e dominat de afecte, înca insuficient clarificate, reprezentând, deci, un prim stadiu în evolutia inteligentei umane. Însa cel de-al unsprezecelea capitol nuanteaza perspectiva, astfel încât, dupa disparitia partenerei sale, Lok începe sa apara si cititorului asa cum este el perceput de Tuami, si anume asemenea unui animal si nimic mai mult. Capacitatea de sinteza a scriitorului este cu adevarat uimitoare, Golding reusind ca, în doar câteva pagini, sa-l transforme pe Lok, pâna atunci capul familiei sau, dupa caz, clovnul simpatic de care micul trib avea nevoie în momentele de tristete, în una din victimele sigure ale mult mai experimentatilor – dar si mai cruzilor – oameni ai lui Tuami. În acest context, cel de-al doisprezecelea capitol al cartii, de fapt, si cel din urma, concluzioneaza fara a teoretiza si pune toate accentele care mai lipseau în aceasta complicata si subtila parabola creata de scriitorul britanic: lumea apartine de acum, este evident, lui Tuami si alor sai, iar textul romanului îsi dezvaluie, în ultimele pagini, toate sensurile, nu o data de natura a ne pune pe gânduri si a ne face sa meditam asupra (resorturilor) civilizatiei umane si a calitatilor – ori lipsei de calitati – a acesteia.