Nu atât configurarea structurii unei manifestari precum cea de la Valladolid (SEMINCI – Semana internacional de cine), cu multiplele sale sectiuni, îi da bataie de cap directorului, cât constrângerile financiare : „Când mi se spune «Fa ceea ce poti», traiesc o adevarata drama – marturiseste Javier Angulo, aflat la cârma unuia dintre cele mai importante festivaluri de autor din Europa. Îti trebuie imaginatie si curaj pentru a construi cea mai buna editie posibila, trebuie sa ma gândesc deopotriva la filme si la prezente. Dar când mi se cer trei bilete de avion clasa business pentru a prezenta un film, am cheltuit tot bugetul pentru calatorii“. Nu stiu cum face, dar pâna la urma se descurca. Si iarasi nu stiu cum face, dar cineasti pe care i-am vazut nervosi la Cannes, aici i-am întâlnit destinsi, ba chiar surâzatori, cum ar fi Nanni Moretti, chit ca îsi pierduse la aeroportul Barajas al sau „caro diario“, dragul sau jurnal în care îsi noteaza întâmplarile zilei, mult mai îndragit decât calculatorul. L-am auzit lamurind unele dintre declaratiile sale prost întelese pe Croazeta, dupa premiera filmului „Habemus papam“ care, de altfel, a fost proiectat în deschiderea acestei editii, a 56-a, a festivalului de la Valladolid. A protestat vehement: „Nu, nu este adevarat ca l-as fi parafrazat pe Buñuel, ca as fi afirmat «Slava Domnului, sunt ateu», ba chiar din contra, am zis ca nu sunt de acord cu Buñuel, pentru ca, desi sunt ateu, ma plâng prea mult“. Recunoaste, însa, ca a cârcotit putin împotriva Cannes-ului care, dupa parerea lui, l-a nedreptatit pe Michel Piccoli, interpretul papei cuprins de un atac de panica. Merita din plin Premiul de interpretare. Moretti a venit la Valladolid cu speranta ca aici se va repara injustetea. Prevazatoare, conducerea festivalului nu s-a bazat pe eventuala decizie a juriului, ci a hotarât acordarea unui Espiga de Honor (Spicul de Onoare) marelui actor. Bine a facut, pentru ca juriul a avut alte optiuni. Doi alti favoriti: Brendan Gleeson si Patrick Huard. Primul – din filmul „The Guard“, al irlandezului John Michael Mcdonagh, interpretul unui politist de provincie, nu tocmai corect din punct de vedere politic, cu umorul vesnic la purtator, personalitate cu tendinte conflictuale, iubitor de prostituate. Nu prea interesat de lumea traficantilor de droguri, este gata, totusi, sa-si uneasca fortele cu un agent FBI, pentru a da peste cap planurile unei retele internationale. A fost unul dintre filmele preferate ale spectatorilor, optiunile fiind determinate, printre altele, si de sonoritatile unei muzici (Calexico) ce aminteste de partiturile lui Ennio Morricone pentru westernurile spaghetti ale anilor 60. Al doilea câstigator a fost protagonistul comediei canadiene „Starbuck“ (regia – Ken Scott), titlul fiind „le nom de plume“ ca sa zic asa, al unui donator de sperma ce se trezeste tatal a 533 de copii, dintre care 142 vor sa-l cunoasca. Grea încercare. Sunt comedii de public ce-si gasesc mai greu locul în selectiile festivalurilor generaliste. Valladolidul este o exceptie. Chiar si marele premiu, Espiga de Oro (Spicul de Aur) a revenit unei tragicomedii belgiene, „Hasta la vista“, a lui Geoffrey Enthoven. Nu as spune ca am râs fara habar urmarind peripetiile a trei prieteni, care mai de care mai neajutorat: unul paraplegic, altul condamnat si el la scaunul cu rotile iar celalalt orb. Amatori de vin, dar si de femei, specie pe care nu au apucat sa o cunoasca, pleaca într-o calatorie în Spania, tara aprovizionata cu de toate, inclusiv cu bordeluri pentru cei cu dizabilitati. Însotiti de o vajnica soferita, mare cât un tanc, se vor descurca, dar expeditia lor va fi mai putin o aventura a initierii sexuale, cât una confirmarii unui adevar: prietenia exista, dincolo de viata si de moarte. Filmul executa o echilibristica pe muchie de cutit, manevrele regizorale evita deopotriva vulgaritatea si, ceea ce nu este la îndemâna tuturor, compasiunea lacrimogena. Daca belgianul Enthoven si-a cucerit locul de favorit dupa ce spectatorii sau juriul au iesit din sala, asa cum se întâmpla de obicei, cu Robert Guédiguian lucrurile au stat altfel. Cineastul din Marsilia este unul dintre rasfatatii festivalului. De mai bine de un deceniu o tot tine în premii: un ciclu si o carte dedicate în 1999, Spicul de Aur în anul urmator pentru „La ville est tranquille“, Premiul special al juriului si Premiul pentru cel mai bun scenariu în 2009 cu „L’armée du crime“. Cineast angajat, „cineast de cartier“, cum îi place sa se defineasca, locul cu pricina fiind cartierul l’Estaque, din Marsilia sa natala, Guédiguian nu se teme de „bunele sentimente“ cu care, zice-se, „nu se face arta“. A contrazis de atâtea ori neîncrederea, a recidivat si acum cu filmul selectionat în competitie, „Les neiges de Kilimandjaro“, candidat din pornire la o rasplata. Eroii – muncitori amenintati cu somajul, un cuplu caruia colegii le fac cadou de aniversare o excursie din banutii strânsi cu greu. Alti tovarasi, mai disperati si mai putin cu frica de Dumnezeu, îi ataca, îi jefuiesc, dar ce sa vezi, oamenii nostri nu numai ca vor ierta aproapelui lor, dar vor avea grija si de copiii acestuia pe timpul detentiei tatalui infractor. Un Espiga de Plata/ Spicul de Argint lipsea din panoplia autorului. „Luminosul Guédiguian“ cum a fost numit, l-a obtinut acum. I-a stat alaturi, în însiruirea palmaresului, întunecata Agnieszka Holland, cu filmul care se numeste chiar asa, „In Darkness“ („W ciemnosci“). O ora si patruzeci si cinci de minute numai în întuneric, în canale, printre sobolani si ape mâloase, doar cu câteva rare iesiri la lumina. Atât cât se putea vorbi de lumina într-un oras ca Lvov, aflat sub ocupatia germana, în martie 1943. Mizeria îi împinge pe cei saraci sa fure de la cei mai putin saraci sau sa faca un comert murdar cu cei mai napastuiti, evreii. Granita dintre bine si rau este, însa, subtire si în acest spatiu vulnerabil si-a plasat autoarea eroii, unul dintre ei având o identitate reala, muncitorul Leopold Soha, maruntul hot care a salvat o familie de evrei ascunsa în labirintul canalelor. Fosta eleva si, mai târziu, colaboratoare a lui Wajda, aflata la al treilea film despre Holocaust, îsi omagiaza maestrul cu discretie si în spiritul complicitatii cinefile: ne amintim ca în „Canalul“ (Andrzej Wajda – 1957), când eroul se credea salvat, ceea ce se profila la suprafata era cizma unui ofiter neamt. Din punct de vedere cinematografic, planul are aceeasi constructie, dar la gura canalului se afla o mâna întinsa. Distins cu Premiul pentru regie, „In Darkness“ este propunerea Poloniei pentru viitorul Oscar. Uneori, filmele ne spun mai multe despre istorie decât apucam noi sa aflam din media. Mi-as fi imaginat mai greu o poveste cu frumoase tinere iraniene, rasfatate si cam libertine, traind drama homosexualitatii. Cel putin asa le vede autoarea, Maryam Keshavarz, nascuta la New York. Filmul ei, „Circumstance“, a plecat cu Premiul special al juriului. Cred ca juratii (nu-l cunosc decât pe criticul Kirill Razlogov, directorul festivalului de la Moscova) au cam exagerat. Acelasi lucru si despre Premiul Pilar Miro pentru debut, ajuns în bratele Paulei Ortiz care a vrut sa impresioneze cu orice pret printr-o calofilie ce nu a iertat nimic. Fluturi, invazie de maci, fecioare nebune plutind etc. se vad în liricoida „De tu ventana a la mia“ („De la fereastra ta pâna la mine“). Si asa cum se întâmpla de atâtea ori, la doi pasi, ma rog, la câteva zile distanta, un mare regizor evolueaza în acelasi registru, liric sa-i spunem, ca pentru a demonstra ce înseamna lucratura cinematografica în filigran. Toata lumea era convinsa ca filmul lui Zhang Yimou „Under the Hawthorne Tree“ (aproximativ „Sub arborele cu spini“) va fi distins cu un premiu important. Nu i-a revenit decât distinctia acordata actritei Zhou Dongyu, aproape o adolescenta, protagonista unei suave povesti de dragoste traite în timpul Revolutiei culturale. Nu lipsesc ingredientele clasice ale unei Love story: diferentele de statut social, rezistenta parintilor, amenintarea bolii, dar ce dozaj milimetric, ce subminare a sentimentalismului cu un umor deloc inocent: baiatul îi daruieste fetei un stilou „pentru a scrie despre Revolutia culturala“ sau o pereche de cizme pentru a înfrunta noroiul de pe santierele educatiei comuniste. Nu cred ca Zhang Yimou s-a suparat; de-a lungul anilor a câstigat aici la SEMINCI un buchet de distinctii importante: Spicul de Argint, Fipresci, Premiul Tineretului.
Cinematograful românesc patrunde mai greu la Valladolid, dar atunci când se întâmpla, ia si un premiu. Asa s-au petrecut lucrurile si acum cu Tudor Giurgiu, selectionat în categoria scurtmetraj cu „Superman, Spiderman sau Batman“, câstigator la sectiunea Cel mai bun scurtmetraj european. Am simtit imediat dupa proiectie ca filmul a placut publicului. Delicatetea raporturilor dintre un tata, un fiu si mama, într-o împrejurare dureroasa, nu a lasat indiferent nici juriul. Premiul are greutatea lui, pentru ca selectia operata în câmpul larg al genului scurt este întotdeauna, m-am convins, extrem de riguroasa.
Dar cine vine la Valladolid ar pleca neîmpacat cu sine însusi daca nu ar vedea macar doua-trei filme din sectiunea Cinematograful spaniol, chiar cu riscul de a pierde câte ceva din selectia oficiala. Eu una nu mi-as fi iertat daca nu as fi vazut „Flamenco, Flamenco“, cea mai recenta creatie a lui Carlo Saura, proiect despre care ne vorbise la Bucuresti cu doi ani în urma. Pasiunea marelui cineast pentru aceasta minune de dans „care ne tine cu picioarele pe pamânt, dar cu capul în cer“ – spunea el – amestec de durere si paradoxala voluptate, si-a gasit expresia într-un fascinant spectacol al celor mai renumiti profesionisti din toate generatiile, filmati ca într-o mise en abyme, ca si cum ar veni de departe, pierduti în istorie. Pe lista obligatorie s-a mai aflat „Pa negre“ („Pâine neagra“) al lui Agusti Villaronga, propunerea Spaniei pentru Oscar. Mi-a amintit de „El Espiritu de la colmena“ („Spiritul stupului“, 1973) al lui Victor Erice, neclintit din Cinemateca mea personala: aceleasi fantasme imposibil de alungat ale ororilor, traite prin ochii unui copil, plasate într-o Spanie care înca îsi mai linge ranile de dupa razboi. Înca un candidat la destul de apropiatele Oscaruri: „José e Pilar“ care se bucura, deja, si de un slogan publicitar: „Un Oscar pentru un Nobel“, pentru ca mai sus citatul José este nimeni altul decât Saramago, unul dintre marii creatori ai secolului XX. Documentarul lui Miguel Gonçalvez Mendes a adus Portugaliei prezenta pe lista a trei categorii: cel mai bun film vorbit într-o alta limba decât engleza, cel mai bun documentar si cea mai buna banda sonora. Filmul lui Mendes, realizat de-a lungul celor patru ani de acceptare a cineastului în intimitatea cotidiana si intelectuala a prozatorului si a sotiei sale, Pilar del Rio, a împrumutat ceva din complicata arhitectura a prozei lui Saramago, punctul de pornire fiind cartea „Calatoria elefantului“. Dar, vorba lui Saramago: „Totul poate fi spus si altfel“.