Cei care cred ca filmele sunt invariabil despre ceva si sustin ca „Zero Dark Thirty“ este un film despre vânatoarea careia i-a cazut, în cele din urma, prada Osama bin Laden au, de data aceasta, un pic mai multa dreptate decât cei care vedeau în „The Hurt Locker“ portret al razboiului din Irak. În ambele cazuri, independent de structura materialului din care e alcatuit (adica de informatiile cu caracter documentar pe care cele doua filme se bazeaza, cu gradele lor diferite de autenticitate), produsul final ajunge sa functioneze asemeni unei oglinzi: desi îndaratul lor e o întreaga lume, ele ne arata doar ceea ce vrem noi sa vedem, adica lucrurile în care deja credeam si datele pe care deja le stiam.
Dezbaterea pe teme pur cinematografice a fost, atât în cazul lui „The Hurt Locker“, cât în cel al lui „Zero Dark Thirty“, acoperita de discutii colaterale (si perfect irelevante) privind oportunitatea interventiei americane în Irak, respectiv a utilizarii torturii în obtinerea de informatii. Unul din meritele marelui câstigator de la Oscarurile din 2010 a fost ca nu putea fi încadrat nici în curentul pro, nici în aripa contra, decât de catre comentatori la rândul lor înregimentati. Nimic de zis, tot zgomotul provocat de polemicile pe care le-a suscitat a fost cât se poate de benefic (în tot cazul, e de presupus ca a cântarit greu în palmaresul festivalier pe care l-a înregistrat) si nu exista niciun motiv pentru ca istoria sa nu se repete acum, cu „Zero Dark Thirty“. Oricum, cert e ca alegând sa trateze aceste subiecte sensibile, Bigelow pur si simplu nu mai are nevoie sa se situeze de o parte sau de alta a baricadei, cu atât mai mult cu cât, dincolo de aspectele care tin de interpretarea partizana a filmului, „Zero Dark Thirty“ urmeaza reteta succesului anterior pâna la capat: filmare cu camera în mâna, cadre extrem de scurte, ba chiar si adoptarea alternativa a perspectivei omnisciente (cadrele în care fortareata lui bin Laden, cu lunetisti cu tot, filmata dintr-un punct situat la undeva deasupra acoperisului) cu unghiuri subiective (pe care le recunoastem ca atare datorita filtrului verde utilizat – vedem si noi ceea ce vad soldatii americani prin castile lor). Doar ca, de data aceasta, impartialitatea, jurnalistica si/sau cinematografica, desi e asumata („The following motion picture is based on first hand accounts of actual events“), nu mai e deloc dincolo de orice dubiu.
În prima scena a filmului, care se desfasoara într-o sala de tortura a CIA, îi cunoastem pe prizonier, suspect si, cel mai probabil, vinovat de terorism sau de acte de sprijinire a terorismului, pe Dan (Jason Clarke), tortionarul acestuia, si pe Maya (Jessica Chastain), care rezista cu greu spectacolului. Din cei trei, daca e sa ne identificam cu cineva, acel cineva e Maya, care se va dovedi a fi protagonista. Reaction shot-urile în care întoarce capul, dezgustata de torturile la care e supus prizonierul, dubleaza reactiile pe care e de asteptat ca noi însine sa le avem. Pe parcursul filmului, aceste reaction shot-uri surprind imunizarea treptata a eroinei la genul acesta de imagini. Din nou, imunizarea nu e doar a ei, ci si a noastra: cu fiecare noua scena de tortura, surpriza e din ce în ce mai mica, iar daca Maya, a carei perspectiva ne-am simtit înca de la început datori s-o împartasim, ajunge sa creada ca nu e nimic în neregula cu tortura, adoptând rolul pe care îl juca initial Dan, imitând aceleasi tactici si repetând aceleasi replici, atunci si noi tindem sa-i dam dreptate.
Asemeni unei povesti, filmul e împartit în capitole, fiecare cu titlul lui. Povestea e în primul rând a lui Maya (si aproape deloc a lui bin Laden). Protagonista primeste o însarcinare de care pare ca se achita din obligatie mai mult din convingere. Treptat, începe sa creada în menirea ei, ajungând sa nutreasca aspiratii mesianice („Cred ca am fost crutata pentru a îndeplini misiunea“). Munca ei este cea a unui serif care trebuie sa aduca în fata legii un infractor. Atunci unul din ajutoarele sale este ucis, Maya jura razbunare („Îl voi ucide pe bin Laden“), ceea ce, în cele din urma, reuseste sa faca.
E un western pe care îl urmarim cu sufletul la gura, desi îi stim finalul. Da altfel, desantul asupra fortaretei lui bin Laden, la capatul caruia liderul Al Qaeda ne apare, gaurit de gloante, în cel putin un cadru bine focalizat, primeste un tratament special: sonoritatile arabe, diegetice (predica auzita prin difuzoarele unei moschei) sau nu, sunt înlocuite de o tema simfonica extrem de asemanatoare cu „Capsule in Space“ din „You Only Live Twice“ a lui John Barry, care marcheaza cum se cuvine solemnitatea momentului.
Într-un interviu pentru revista „Time“, Bigelow a declarat despre filmul sau ca „pune sub semnul întrebarii ceea ce s-a facut pentru a-l gasi pe bin Laden“. Nu cred ca „Zero Dark Thirty“ face asta, si nici n-ar trebui s-o faca.
Autor: Catalin OlaruApărut în nr. 410