Sari la conținut
Autor: ALEX. CISTELECAN
Apărut în nr. 329

Bunavestire 2011

    (Despre discursul presedintelui Basescu tinut la London School of Economics)

     

    In noiembrie 2008, regina Angliei a descalecat la London School of Economicssit. Maria Sa le-a adresat cadrelor institutiei o intrebare perfect legitima: cum se face ca dupa atâtea studii, analize si expertize economice cu care va umpleti timpul, n-ati vazut criza care batea la usa? Profesorii de la LSE au avut nevoie de sase luni ca sa formuleze un raspuns cât de cât onorabil. Intr-o scrisoare colectiva, au recunoscut ca s-au pierdut in meandrele propriei discipline, ca n-au vazut padurea de copaci, ca au scapat din vedere „riscurile sistemice“ si ca, din nefericire, au confundat „wishful thinking“-ul cu analiza efectiva. Ceea ce, una peste alta, revenea la a-si recunoaste, spasiti, propria portie de vina.

    In iunie 2011, presedintele Basescu, in vizita la LSE, le-a oferit acestor economisti timizi raspunsul pe care il cautau sau pe care se codeau sa-l formuleze: „de vina pentru teribila criza sunteti, in mare parte, dumneavoastra, Maiestate“, ar fi trebuit sa spuna specialistii de la LSE. „De vina pentru criza este statul: ceea ce explica, in acelasi timp, miopia noastra – pentru ca statul a pervertit transparenta naturala a economiei libere – si, totodata, tacerea noastra – care nu este altceva decât dovada consideratiei si respectului pe care vi le purtam prin Constitutie“.

    E mare pacat ca acesti remarcabili analisti economici de la una din cele mai prestigioase universitati din lume, dupa ce ca n-au putut prevedea izbucnirea crizei, nu sunt inca in stare sa gaseasca nici explicatia corecta a cauzelor ei. Norocul lor ca a venit presedintele nostru sa-i lumineze: de vina pentru criza este statul. Acesta este mesajul de baza al interventiei lui Traian Basescu de la LSE, aceasta este vestea cea buna pe care Estul o ofera, salvator, Vestului. Discursul presedintelui trebuie sa le fi amintit economistilor britanici un vechi adevar al functiei lor strategice: acolo unde lipseste clarviziunea, o supradoza de tupeu poate face miracole. Sa lasi sistemul privat si piata libera sa trânteasca economia, sa chemi disperat statul ca sa repare situatia, dupa care sa pui toata vina tocmai pe umerii statului – sa reusesti toata aceasta pirueta nesanctionat de opinia publica denota nu doar abilitate politica; denota, in plus, o indrazneala si o putere pe care capitalul si ideologii sai de prin Vest nu mai au, pentru moment cel putin, obrazul de a le desfasura in public.
    Pauza de tigara. Teoriile crizei
    Pentru a putea masura cu acuratete gradul de irealitate a teoriei prezidentiale a crizei, un mic excurs pe hol, prin diversele interpretari ale dezastrului economic actual, nu strica. Exista nuante si directii diferite de lectura aici, insa ideea ca statul ar fi principalul responsabil pentru criza economica n-a trecut prin mintea nici celui mai infierbântat neoliberal. In general, strategia de scoatere a camasii pe care dreapta a incercat s-o puna in aplicare a constat in a da vina pe lacomia saracilor. Ceea ce ar putea parea un concept paradoxal, lacomia saracilor este, pentru o privire neoliberala, o categorie aproape analitica. In fond, trebuie sa fi sarac ca sa-ti doresti mai mult decât poti avea. Mai trebuie doar sa convingi si statul ca, intr-un fel, meriti ceea ce nu poti avea, si dezastrul e gata combinat. Lacomia saracilor si generozitatea nesustenabila a statului sunt, deci, ingredientele crizei in viziune neoliberala: criza a izbucnit pentru ca saracilor li s-a permis accesul la credite fara garantie pentru a-si achizitiona locuinte la care, in conditii de piata libera, nu ar fi avut dreptul. Oricât credit am acorda acestei interpretari de dreapta a crizei, ramân doua mari probleme la care aceasta teorie nu reuseste sa raspunda: in primul rând, cele care au demarat, accelerat si insistat pe aceasta politica a creditelor de locuinte pentru saraci au fost mai ales institutiile financiare private, si nicidecum statul. Statul doar s-a facut ca ploua si ca totul e in regula. Iar motivul care a impins institutiile financiare private sa mearga pâna la capat – adica pâna la dezastru – pe aceasta politica de credite fara garantii n-a fost nicidecum grija lor pentru saracii fara adapost, ci simplul fapt ca, aparent, intreaga schema a acestor credite producea un imens profit. In al doilea rând, daca originea crizei s-ar afla in faptul ca aceste credite subprime au pervertit piata libera, transformându-i, prin mijloace artificiale, in proprietari pe cei care, in mod normal, n-ar fi trebuit sa-si permita acest statut, atunci criza ar fi fost demult depasita. In fond, rationalitatea pietei libere – daca intr-adevar aceasta a fost problema – a fost imediat restabilita in momentul in care toti proaspetii proprietari au fost desproprietariti de catre bancile creditoare. Or, toata lumea stie ca, desi aceasta rationalitate a pietei libere a fost prompt restabilita si saracii prompt separati de imobilele pe care nu si le mai puteau permite, situatia economica n-a facut decât sa se afunde si mai tare. Si asta deoarece creditele subprime n-au fost decât baza relativ infima pe care institutiile financiare au construit nenumarate operatii sofisticate de dispersie a riscului si de transformare efectiva a datoriilor in profit. Falimentul acestor operatiuni financiare si speculative, care teoretic trebuiau sa reduca riscul creditelor subprime, dar care, practic, n-au facut decât sa-l multiplice si generalizeze, a produs o gaura pe lânga care datoriile neachitate de proprietarii fara acoperire erau absolut nesemnificative. Oricât de reactionara ar fi insa aceasta lectura in cheie de lacomie a saracilor, ea este totusi greu de conciliat cu interpretarea basesciana. Care ar putea fi vina statului in acest context? Cel mult i se poate reprosa lipsa de initiativa, faptul ca a lasat ca practica creditelor fara garantie sa atinga niste proportii care riscau sa puna in pericol intregul sistem economic. Vina statului in acest context nu poate fi decât aceea de a fi stat cu mâinile in sân, binecuvântând periodic siguranta si profitabilitatea operatiunilor financiare nereglementate. Dar explicatia vinei pe care o poarta, chipurile, statul, nu poate fi aceasta, pentru ca ar veni in directa contradictie cu diagnosticul basescian: din aceasta perspectiva, statul n-ar fi putut sa-si repare vina decât intervenind activ in sfera imprumuturilor bancare, impunând reglementari si conditii stricte care l-ar fi facut inca si mai vinovat. Pentru ca isi baga nasul in mersul pietei libere.

    O a doua interpretare a crizei, extrem de populara pentru ca extrem de imprecisa, este interpretarea in cheie moralista. Ea este dincolo de stânga si dreapta pentru ca e, in general, dincoace de politic. De la tea party-ul american pâna la indignados-ii spanioli si europeni, cu diferente neglijabile (si care se reduc, de altfel, la studiile superioare ale celor din urma), cauza comuna a indignarii este coruptia si imoralitatea institutiilor, fie ele private sau publice, care ne conduc. Aceasta a fost, de fapt, varianta populista pe care si unii lideri europeni (Sarkozy si Merkel) au imbratisat-o imediat dupa izbucnirea crizei. Aceasta a fost, ca sa vezi, inclusiv interpretarea presedintelui Basescu la acel moment dat: „O mare parte din aceasta criza financiara este generata de coruptie. Au venit baieti destepti cu studii la Harvard, Oxford si au inventat cum sa-ti cresti actiunile fara sa ai bani, cum sa dai credite fara sa ai bani“, declara presedintele in octombrie 2008siit. Intre timp, desigur, domnul presedinte a avut vreme sa fie rescolit de propriii sai consilieri, sa-si scoata populismele din cap si sa dea un examen stralucit in delir neoliberal tocmai in templul de la LSE. Intre timp, pâna si Sarkozy si Merkel au uitat de apelurile lor la un capitalism responsabil – si au avut toate motivele sa le uite, caci galusca de „capitalism cu fata umana“ a fost inghitita cu succes de proprii lor opozanti. Orice-ar fi, problema cu aceasta abordare moralista a crizei e cel putin dubla: punând accentul pe lacomia si caracterul imoral al bancherilor, aratând cu degetul bonusurile grase pe care si le-au atribuit si metodele extrem de dubioase de transformare a datoriei in profit, aceasta interpretare rateaza complet atât caracterul necesar si structural (din perspectiva capitalismului actual) al cauzelor care au dus la criza economica de astazi, cât si dimensiunea efectiva a crizei. Cu sau fara bonusurile de milioane pe care managerii si bancherii le-au incasat, gaurile de sute de miliarde tot s-ar fi produs. Pe cât de imorale sunt bonusurile respective, pe atât de infime sunt ele in cuantumul total al crizei. Si de asemenea, pe cât de evitabile ar fi putut fi aceste bonusuri, pe atât de inevitabile (din perspectiva reproducerii si acumularii capitalului) sunt mecanismele financiare care au dus la nasterea crizei. Oricum ar sta insa lucrurile, nici aceasta interpretare a crizei nu poate acomoda recentele revelatii prezidentiale: care ar fi putut fi vina statului din aceasta perspectiva? Din nou, aceea de a nu fi vegheat mai atent derularea corecta a operatiunilor financiare de pe piata libera. Si din nou, interventia salvatoare a statului, din perspectiva basesciana, n-ar fi facut decât sa-i creasca vina.

    In fine, a treia interpretare a crizei, cea corecta, porneste de pe pozitii mai mult sau mai putin marxiste. Definind criza ca un „necesar rationalizator irational al capitalismului“ (David Harvey), aceasta abordare identifica doua cauze profunde si corelate ale actualei crize: pe de o parte, declinul ratei de profitabilitate a capitalului si disolutia progresiva a vechii legi a valorii i-au impus capitalului gasirea unei noi brese de reproducere si acumulare. Aceasta a fost identificata in sfera operatiunilor pur financiare si speculative. Turnura financiara n-a fost, asadar, o simpla alegere nefericita luata in anii ‘70, ci o necesitate structurala pentru capitalism. Pe de alta parte, somajul structural si stagnarea sau chiar scaderea salariilor reale (ambele fenomene fiind efectele imediate ale primei cauze) au creat si adâncit problema cererii efective. Dar cum, din motive atât reale, cât si de conjunctura ideologica, vechea strategie keynesiana de rezolvare a problemei cererii efective nu mai putea fi pusa in aplicare, capitalismul a fost nevoit sa dea inca o data dovada de ingeniozitate extraordinara. Asa s-a nascut un fel de paradoxal keynesianism pe credit: in loc sa se stimuleze cererea efectiva prin cresterea salariilor si a cheltuielilor publice, cererea efectiva a fost mentinuta si multiplicata prin distribuirea generoasa de credite. Punând cap la cap aceste conjuncturi structurale, avem: un volum imens de capital, total desprins de orice legatura cu productia efectiva, pentru care forta de munca nu mai figureaza decât ca un nedorit cost de productie si care devine tot mai imbatat de capacitatea sa de a genera plus-valoare ex nihilo, din sine insusi; o mare masa de salariati, precari sau someri ale caror venituri stagneaza sau descresc de prin anii ‘70 incoace; si o industrie a creditelor financiare al carei scop unic este de a amâna pe cât posibil izbucnirea fatisa a contradictiilor latente ale capitalismului, de a mentine un echilibru de fatada, de vitrina, intre bogatia tot mai concentrata si mizeria tot mai generala. Cât de eficient a fost acest mecanist de mediere sociala pe baza de credite o putem vedea in actuala criza. Cât de pertinente si eficiente pot fi orice masuri de austeritate si anticriza care nu adreseaza chestiunea fundamentala a modului contemporan de reproducere a capitalismului, o vom vedea, foarte probabil, intr-un viitor cât se poate de apropiat. Revenind insa la discursul prezidential de la LSE, sa punem din nou intrebarea: care e, din perspectiva acestei interpretari a crizei, gradul de responsabilitate a statului in generarea actualei crize? Intâmplator, abia aici, in acest context interpretativ, afirmatia lui Traian Basescu poate avea acoperire: abia din aceasta perspectiva statul poate fi considerat a fi unul din principalii vinovati. Iar vina sa actuala este, de fapt, vina sa structurala si seculara: aceea de a fi managerul intereselor colective ale capitalistilor, de a administra si legitima reproducerea modului capitalist de productie. Cu riscul de a ma insela, cred totusi ca nu la aceasta vina se referea domnul presedinte.

    Acestea sunt cele trei interpretari principale ale cauzelor crizei economice actuale. Ele nu trebuie insa confundate cu masurile si justificarile politicilor de iesire din criza. E un lucru arhicunoscut ca actuala criza economica serveste drept terapie de soc inclusiv in Occident, unde, in numele reducerii deficitelor publice, politici de subtiere a statului social se pun tot mai mult in aplicare. Ceea ce lipseste insa de-aici este corelarea logica a acestor masuri de austeritate cu o interpretare a cauzelor crizei. Nimeni, fie el oricât de neoliberal, n-a avut pretentia de a stabili o relatie de cauzalitate directa intre cele doua fenomene. Nimeni, pâna la Traian Basescu. Mesajul oficial de legitimare al noilor politici de austeritate pare in Vest sa fie o invitatie la amnezie: cum am ajuns la situatia aceasta de imense datorii publice nu prea mai conteaza. Ca datoria publica de astazi e, de fapt, datoria privata de ieri e un fapt pe care nu are rost sa ni-l mai amintim. Metodele variate si egal de scandaloase prin care s-a ajuns la aceasta masiva socializare a datoriei private – fie prin faimosul bail out, fie prin tepuirea municipalitatilor, fondurilor suverane si a altor institutii publice de catre institutiile financiare, fie prin intermedierea delicioasa a imprumuturilor de la FMI si Banca Europeana – toate aceste metode trebuie sa intre rapid in patrimoniul uitarii colective. Sa inghitim si sa trecem peste. Ceea ce conteaza e modul in care vom reduce aceasta datorie, de-acum publica, de azi inainte – si nu avem cum daca nu prin ajustari structurale.
    Inapoi in sala. Din fum in ceata
    In tot acest context politico-economico-ideologic extrem de complicat, prelegerea presedintelui Basescu de la LSE vine ca o strafulgerare intr-o mare de bezna. Metoda aici consta nu in amnezia fortata a trecutului recent, ci, mult mai curajos, in construirea unui trecut si a unei continuitati cauzale total fabuloase: statul este de vina pentru criza actuala, iar statul, birocratizat, rigid si obez cum il stim, este mostenirea comunismului. Tragem linie si rezulta: criza actuala este razbunarea postuma a comunismului. Argumentul prezidential, in toata splendoarea sa, suna astfel: „Comunismul le fagaduise oamenilor ca vor fi fericiti. Ideologii partidului unic promiteau o societate fara inegalitate, fara represiune, fara conflicte, fara exploatare si fara crize de sistem. In realitate, totul s-a transformat intr-un esec de proportii istorice. Vedeam, cu totii, in jurul nostru, evidenta. Inegalitatile se adâncisera (sic: fata de inegalitatile de astazi, cele din comunism erau pistol cu apa). Represiunea ajunsese la proportii de masa. Conflictele au fost suprimate doar in masura in care au fost suprimati si actorii acestora. Exploatarea cetatenilor era asumata chiar de Stat, in numele unei libertati de tip nou. Sistemul era intr-o criza permanenta. Incapabil sa elimine Statul, asa cum isi propusese, comunismul s-a multumit sa il subrezeasca… Intrarea in postcomunism nu a insemnat si abandonarea integrala a acestei conceptii despre politica. Multi oameni asteptau un nou miracol care sa vina din partea Statului. Sperantei ca Statul trebuie sa ne asigure fericirea i-a fost substituita, gradual, ideea ca Statul trebuie sa garanteze bunastarea fiecaruia si a tuturor… Criza economica pe care o traversam ne-a facut sa descoperim insa ca vietile si libertatile multor oameni sunt constrânse de un gen de stat cu totul diferit. Un stat interventionist, care consuma resurse enorme, care este bazat pe o birocratie extinsa“siiit. Asadar: comunismul a fost o utopie care a promis egalitate si bunastare, dar care a realizat numai opresiune, inegalitate, mizerie si mult-mult stat. Acuma, schimbarea radicala, dar totusi numai exterioara, din 1989 nu a fost insotita, din pacate, de o schimbare interioara, de o metamorfoza a cetateanului de rând tocmai iesit din comunism. Acest cetatean a ramas, in forul sau launtric, si in pofida tuturor evidentelor istorice, un mic comunist. Si el astepta in continuare de la stat casa masa si toate celea. Asa se face ca, din cauza acestui ireductibil comunism launtric, am ramas, si la 20 de ani de la revolutia din 1989, cu un stat oarecum comunist, pentru ca oarecum stat. Si acest stat, interventionist, birocratizat si nesatul de resurse, esentialmente refractar la democratie, capitalism si piata libera (care sunt, prin definitie prezidentiala, unul si acelasi lucru), ne-a adus, inevitabil, in fundul crizei. Pe scurt, criza din 2008 este palma economica pe care democratia i-a tras-o comunismului, dupa palma istorica pe care i-a aplicat-o eroic in 1989. Si dupa aceasta a doua cadere a comunismului, intâi in Piata Universitatii, acum pe piata bursiera, ne regasim, slava Domnului, in fata aceluiasi drum: pe autostrada soarelui, impinsi de istorie catre democratie, capitalism si piata libera.

    Cei de la LSE trebuie sa fi gustat cu lingurita acest discurs. Asta, dupa ce vor fi trecut peste senzatia staruitoare de reverie. Nici in momentele lor cele mai euforice nu s-au gândit ca pot pune raspunderea morala a crizei pe umerii statului, ba chiar pe umerii comunismului. Costurile crizei, se poate, dar raspunderea morala era prea de tot. Ei bine, iata ca nu si in Est. Si daca audienta tot a inghitit pansema asta, presedintele Basescu i-a testat imediat atentia cu un desert din aceeasi gama: „Criza mondiala ne-a demonstrat cât de vulnerabile sunt statele care intervin in exces in mersul pietei libere, inclusiv pe piata fortei de munca sau in protectia sociala, de multe ori, nejustificat de extinsa“. S-avem pardon. Daca a demonstrat ceva criza, e tocmai faptul ca statele care si-au pastrat o libertate de manevra politica in sfera economica (China, Rusia si celelalte state emergente) au suferit din cauza crizei mult mai putin decât cele care s-au lasat imbatate de cântecul de sirena al pietei libere. Un fapt arhicunoscut si arhidemonstrat, dar care, de dragul argumentului seducator, este sacrificat cu sânge rece in discursul presedintelui. Care continua retoric: „ma intreb care ar fi fost soarta tarilor din Estul Europei, daca nu cumva chiar a continentului nostru, daca actuala criza economica ar fi lovit economii de comanda, inflexibile si centralizate“. Va spun eu: soarta acestor biete state ar fi fost mult mai blânda, intrucât criza ar fi afectat numai volumul exporturilor, si nu s-ar fi desfasurat intr-o criza sistemica profunda a economiilor lor, precum in regimurile cu o economie total dereglementata.
    Poze de grup cu teoria democratiei
    Dupa aceasta bomba cu ceata, discursul presedintelui a trecut la secventa strângeri de mâna, poze de grup, imbratisari calduroase. Evident, toate la nivel discursiv. La capitolul distribuit bezele in deplasare si creat legitimitate acasa, domnul presedinte a tinut sa reitereze dragostea pe care noi, românii, le-o purtam lor, Occidentalilor, pentru ca au inventat piata libera, si mai ales lor, academicienilor din sala, pentru ca zi de zi ne reamintesc ce anume inseamna ea mai exact. In gasirea de solutii la „provocarile lumii contemporane“, „un rol fundamental il are elita academica. Aceasta are rolul de a chestiona prejudecatile (citeste: faptele dovedite), de a face sa evolueze mentalitatile (citeste: asteptarile democratice), de a apropia culturile (citeste: de a facilita transferul capitalului)“sivt. Sa admiram maturizarea accelerata a gândirii prezidentiale: elitele academice, „baietii destepti de pe la Oxford si Harvard“ erau, in 2008, principalii vinovati pentru criza. Astazi, aceleasi elite academice sunt principalii calauzitori ai popoarelor si principalii agenti in formularea noii directii politice. Si sa mai zici ca discretii consilieri prezidentiali nu-si fac treaba.

    Dar, din pacate, e aici ceva mai mult decât obisnuitul cântat in struna gazdelor. La mijloc e o noua teorie a democratiei, in care, inca o data, domnul Basescu da dovada de mai multa originalitate decât era cazul. Daca suntem putin atenti la consideratiile aparent rasuflate ale domnului presedinte relative la democratie, piata libera si individ, putem surprinde contururile unei noi articulatii a economicului cu politicul. Mai intâi, accentul pus pe individ si pe responsabilitatea sa exclusiva: „Societatile sunt alcatuite din indivizi care trebuie sa fie responsabili pentru propria lor soarta“. De la individ, prin simpla aglomerare, ajungem la democratie: „democratia, calitatea acesteia, depinde de rolul pe care indivizii si-l asuma, in mod liber si responsabil, in societate. Democratia nu este regimul statului, ci acela al cetateanului“. Iar de la democratie aruncam ancora si o fundamentam in piata libera: „Democratia, inainte de orice, trebuie sa fie sustenabila… Piata libera nu este anexa statului social, ci statul social depinde de bunul-mers al pietei libere“svt. Cu riscul de a ma insela, indraznesc sa cred ca e aici in joc ceva mai mult decât clasica departajare liberala intre drepturi formale (negative) si drepturi materiale (pozitive), intre sfera politica si cea economica. As spune chiar ca presedintele rastoarna, sau complica aproape dialectic aceasta departajare clasica: acolo unde liberalismul admitea existenta si exercitarea drepturilor formale in sfera politica, incercând in acelasi timp sa reziste ideii de drepturi materiale in sfera economica (altele decât simpla reflexie, in câmpul economic, a acelorasi drepturilor formale), teoria prezidentiala pare sa aloce, in sfera publica, existenta exclusiva a unui anumit tip de drepturi materiale, iar in sfera economica, a unui tip exclusiv de drepturi formale. Daca democratia este, asa cum admite mai mult sau mai putin explicit presedintele, simpla anexa a pietei libere, inseamna ca dreptul formal al cetatenilor de a participa la viata politica se reduce la dreptul lor material, pentru ca determinat din punctul de vedere al continutului, de a-si da consimtamântul, de a intelege necesitatea unei democratii sustenabile. Daca nu este sustenabila din punct de vedere economic, poate fi oricât de dezirabila din punct de vedere politic, ca e degeaba. Dreptul formal al cetatenilor de a participa activ la viata politica se reduce astfel la dreptul, chiar obligatia lor de a parafa deciziile materiale ale elitelor academice, care decurg, la rândul lor, obiectiv si necesar, din constrângerile pietei libere. Tarâmul libertatii politice, fie ea si pur formala, e astfel sufocat de materialitatea necesitatii economice. Dar intr-un mod simetric, libertatea politica formala isi gaseste un debuseu nesperat tocmai in câmpul activitatii materiale. Astfel, daca dispare din sfera politica, dreptul formal reapare in sfera economica: aici, individul este somat sa fie liber, adica asocial, sa-si ia propria raspundere in mâini, adica sa nu formeze asociatii si sindicate, si sa negocieze, formal ca de la egal la egal, cu capriciile angajatorului sau. In sfera materiala, individul este astfel condamnat la o existenta pur formala. Abia in acest fel, eliberat asadar de lanturile negocierilor colective si ale constiintei de clasa, individul poate fi exorcizat de ramasitele sale comuniste si ridicat la rangul de unic responsabil al mizeriei sale. Si daca nu-i convine e tot pe barba lui.

    Text preluat de pe platforma CriticAtac.ro

     

    NOTE:
    i. http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/theroyalfamily/3386353/The-Queen-asks-why-no-one-saw-the-credit-crunch-coming.html
    ii. http://www.hotnews.ro/stiri-international-4917227-traian-basescu-criza-financiara-mondiala-este-generata-coruptie.htm
    iii. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8772186-traian-basescu-london-school-economics-and-political-science-societatile-sunt-alcatuite-din-indivizi-care-trebuie-fie-responsabili-pentru-propria-lor-soarta.htm
    iv. Ibid.
    v. Ibid.