Consult presa straina cu regularitate, între altele si pentru a aduce în paginile revistei „Cultura“ informatii despre lumea în care traim. Scriu aceste rânduri când regina Marii Britanii se afla în Irlanda iar directorul Fondului Monetar International se afla încarcerat la New York. Daca putem întelege ca între Dublin si Londra au aparut semne evidente ale reconcilierii, în cazul arestarii lui Dominique Strauss-Kahn, francez, trebuie sa ne asteptam la o înasprire a relatiilor dintre Paris si Washington. Francezii nu vor uita usor incidentul. Asupra umilirii lui Strauss-Kahn voi reveni. În ultima saptamâna mi-am propus deliberat sa ignor agresivitatea politicienilor, mai precis sa uit de degradarea discursului politic si sa ma opresc la evenimente crezând ca astfel voi oferi cititorilor mai multe satisfactii. Iluzie. Dar sa încerc, totusi, un exercitiu. Sa vedem ce se întâmpla în Europa în afara de antrenarea europenilor în conflicte si razboaie.
Ministrii finantelor din statele membre ale Uniunii Europene s-au întâlnit din nou la Bruxelles pentru a examina criza din Grecia. Dupa ce i se acordase un împrumut de 50 de miliarde de euro, guvernul lui Papandreu supraliciteaza generozitatea Uniuni Europene si cere alte 60 de miliarde. Altfel, sustine premierul grec, tara lui ar putea sa fie nevoita sa paraseasca „zona euro“. Greu de acceptat. Dar grecii au iesit în strada, sunt violenti si condamna politica financiara a guvernului lor care a înrobit tara Fondului Monetar International si Uniunii Europene. Liberalii germani se opun unui nou împrumut, Bruxelles-ul, spun ei, nu trebuie sa fie sac fara fund pentru cei care nu stiu sa se guverneze. Probabil ca au dreptate. Dar Europa este alta acum, integrarea europeana este un proces declansat de mult, popoarele au avut timp sa constate, chiar au fost consultate în aceasta privinta, ca procesul presupune, între altele, limitarea prerogativelor nationale în politicile economice, financiare si de politica externa. Numai ca, în afara inconvenientelor vazute de liberalii din guvernul de la Berlin, nici Germania nu-si poate permite sa asiste la renuntarea unor câstiguri ale integrarii europene, cum este chiar cazul crearii „zonei euro“. Doamna Angela Merkel, stânjenita, evident, stie prea bine ca adevaratul sfârsit al razboiului pe care l-a pierdut Hitler nu trebuie sa se opreasca la reunificarea Germaniei, ci la constructia Europei, o constructie pentru care se straduieste sa-i aseze la temelii „gândirea germana“. Iesirea unui stat membru din „zona euro“ ar fi un prim pas de destructurare a Uniunii Europene tocmai când europenii, sub bagheta discreta a Berlinului, reusisera sa adopte o constitutie, Tratatul de la Lisabona. Din acest moment, Germania nu poate privi cu ochi buni un „marche arrière“. Doamna Angela Merkel poate sa puna ceva severitate în priviri, poate chiar sa ridice tonul în privinta noului împrumut cerut de Atena, dar viziunea germana cere mici sacrificii si cancelarul stie sa le faca atunci când trebuie pentru ca pozitia forte a Germaniei în configuratia Europei de mâine sa nu slabeasca. Deocamdata pozitia ei nu este împartasita de Franta, dar are sprijinul Austriei si Luxemburgului. Am amintit de aceasta noua disputa care, cu adevarat, se rasfrânge în planul relatiilor dintre Paris si Berlin, pentru a spune ca o noua divizare a Europei nu este niciodata exclusa. Constructia europeana a dat semne de oboseala la prima mare criza.
Am consultat si presa franceza. Framântarilor europene li se adauga nelinisti si tensiuni venite mult prea devreme, cu luni bune înainte de alegerile prezidentiale din 2012. Fostul presedinte Jacques Chirac este din nou amenintat cu aducerea în tribunale. Aceasta poate sa indice un atac la partidele de dreapta. Parchetul a cerut redeschiderea procesului în care Chirac este inculpat pentru fapte petrecute în vremea în care era primar al Parisului. Scandalul a pornit de la demersul unei persoane particulare – aviz amatorilor de pretutindeni! – care, în 1999, a sesizat Parchetul pentru abuzuri la Primaria Parisului. Capetele de acuzare retinute în dosarul lui Chirac merita sa fie mentionate: fals în acte publice, obtinerea de câstiguri ilegale, deturnarea de fonduri publice, tainuire, distrugerea probelor. Franta este rascolita si de alte procese ale politicienilor ei, altfel cândva merituosi. Dominique de Villepin este târât prin tribunale sub acuzatia ca ar fi încercat, în vremea în care era prim ministru, sa obstructioneze cariera politica a lui Nicolas Sarkozy. Este vorba de celebrul proces Claesterman. Cum de Villepin se pregateste sa candideze la presedintia Frantei, în 2012, este posibil ca în acest proces sa nu se faca lumina câta vreme Sarkozy este presedinte. Pare cumva logic desi nu este democratic. Colac peste pupaza, a aparut si cazul lui Dominique Strauss-Kahn, arestat pe un aeroport din New York tocmai când se pregatea sa ajunga la Berlin si sa discute cu doamna Merkel conditiile noului împrumut cerut de Atena. Când a ajuns Strauss-Kahn stapân la New York, Fondul Monetar International era în pragul falimentului. Profesor universitar, economist cu un exercitiu ministerial la Paris (a fost chiar ministrul Economiei), el a gasit solutia sa salveze Fondul instituind politica determinarii statelor în dificultate, mai ales din Europa, de a face împrumuturi. I-a reusit în Grecia, Portugalia, Irlanda, Ungaria, România etc. si a fost uitat esecul aceleiasi politici în Argentina. Banii nu au memorie, iar oamenii la ananghie nici atât. Acuzat (înca odata, spre disperarea frumoasei lui sotii, Anne Sinclair) de tentativa de viol, lumea a ramas înmarmurita sa vada un demnitar de rang atât de înalt arestat si condus cu catusele la mâini în fata judecatorilor pentru vina de a fi suspectat de tentativa de viol. Francezii au iertat aventurile presedintilor lor Mitterrand, Chirac, dar ele se petreceau pe pamânt francez. Neiertat de justitia americana, Strauss-Kahn s-a transformat pentru unii dintre francezi într-o victima, pentru altii (care îi cunosteau naravul) într-un neînfrânat. Nici tehnica „democratica“ a cautiunii nu a putut sa-l salveze, asa ca cel care se pregatea sa intre, de la toamna, în campania electorala pentru fotoliul de la Elysée si-a compromis nu numai postul de la FMI, ci si cariera politica în Franta. Traim vremuri de umilinta si de rusine, am citit undeva în presa franceza. Se întâmpla, iata, si la case mari.
În presa internationala au aparut stiri despre necazurile caselor regale din Belgia si din Suedia. As fi vrut sa trec peste ele, dar constat ca nu sunt minore si ca ele nu fac cinste celor care se proclama în conducatori neutri politic si fara de prihana. Tocmai când regele Albert II al Belgiei încerca, prin al optulea politician (de data asta un socialist valon, Elio Di Rupo; nu s-a mai întâmplat asa ceva din 1974) sa gaseasca o formula de coalitie care sa scoata micul stat din criza, ministrul ad-interim al Justitiei a lansat ideea scutirii de pacate a celor care au colaborat cu nazistii. Cine cunoaste ceva istorie stie ca regele belgian Albert I a trebuit sa abdice tocmai din cauza colaborarii lui cu ocupantii germani. Si astazi exista pe rol 37.000 de procese în care sunt inculpati colaborationisti sau fapte ale acestora. Ministrul care vrea sa dea uitarii istoria colaborationismului este flamand si face parte dintr-un partid de extrema dreapta. În Belgia reactia la aceasta oculta manevra a fost plasata în sirul manevrelor de tot felul la care recurg flamanzii extremisti pentru a exacerba divergentele care sa conduca la destramarea statului belgian. În Suedia, Casa regala este confruntata cu o situatie apropiata. Regina Silvia Sommerlath nu a mai putut rezista presiunilor presei care cere clarificarea trecutului nazist al tatalui ei. Ea se trage dintr-o familie germana, regele Gustav al XVI-lea a cunoscut-o pe vremea când era interpreta în timpul Olimpiadei de la München din 1972. În 1976 regele se casatoreste cu Silvia, dar imediat presa scoate la iveala documente din care rezulta ca tatal ei, Walter Sommerlath, a fost membru al partidului nazist si a condus o uzina în timpul razboiului. Atunci, uzinele din Germania nu lucrau dantele, dupa cum este simplu de dedus. „Regina, citesc într-un comunicat al Casei regale de la Stockholm din mai, a luat initiativa, împreuna cu familia Sommerlath, sa adune probele privind activitatile lui Walter Sommerlath în Brazilia si Germania în anii 1930 si 1940“. Presa este dispusa sa ajute stradaniile Casei regale, asa ca i-a reamintit toate documentele pe care le-a scos la lumina înca de la casatoria Silviei, din 1976. Amanunte care pot fi sintetizate astfel: în 1919, Walter Sommerlath, nascut în Germania, se stabileste în Brazilia; în 1925 se casatoreste cu o brazilianca, Alicia, mama Silviei; devine membru al partidului nazist în 1934; conduce o uzina germana din Brazilia care facea parte din grupul Roechling; în 1938 revine în Germania si din 1939 conduce o alta uzina pâna la bombardarea acesteia de catre aliati, în 1943. Dupa razboi, familia Sommerlath se refugiaza în Brazilia, dar, se vede, nu a avut noroc sa scape de indiscretiile celor care cautau nazisti peste tot în lume. Ceea ce i se reproseaza reginei Silvia este ca tatal ei a ascuns acest trecut. Acum, sub acelasi tir al presei, regina cere ancheta si spera sa dea publicitatii informatiile pe care suedezii le asteapta. În treacat fie spus, Casa regala din Suedia nu are de ani buni o viata usoara; este cazul multora dintre monarhiile europene, singura scutita fiind cea britanica, simbol al imperiului de altadata. Un oficial belgian mi-a explicat într-o împrejurare foarte plastic rolul regelui Belgiei: contrasemneaza formal legile; în rest bricoleaza.
Am urmarit si presa italiana. Obisnuit cu scandalurile pe care le alimenteaza el însusi, am ocolit multe dintre stirile ce-l priveau pe premierul Silvio Berlusconi, acest om inoxidabil al politicii din Cizma. Si, totusi, nu am putut trece cu vederea esecul lui recent în alegerile municipale care par sa-i cobeasca a paguba. La Milano, fieful lui financiar si citadela mediatica, partidul lui Berlusconi a pierdut. Italia se trezeste dupa o lunga perioada de dominare a acestui politician extrem de versat, de ambitios si de puternic. Chiar în timpul domniei lui politice, Italia a sarbatorit 150 de ani de la crearea statului unitar, opera a gloriosului Garibaldi. Niciodata, sustin ziarele, o aniversare atât de importanta nu a gasit Italia în starea de acum: dezbinata, galvanizata de tensiunile provocate de mai bine de un deceniu de Lega Nord, partidul secesionist care a intrat în coalitiile ce l-au sprijinit pe Berlusconi tocmai pentru a lucra împotriva unitatii Italiei, o tara ce traieste cosmarul comediilor politice. Aventurile amoroase ale premierului italian nu m-au interesat. Televiziunile din România le prezinta pe larg trecând peste seriozitatea unui popor care a construit o tara moderna, într-un timp record, dupa ce fusese învinsa, ca si Germania, în Al Doilea Razboi Mondial. Am gasit, spre bucuria mea, un interviu luat celebrului Umberto Eco în octombrie 2010, consacrat aniversarii celor 150 de ani de la faurirea Italiei. Ce reprezinta pentru dvs., aniversarea unitatii unui stat, adica a Italiei?, l-a întrebat un ziarist. Celebrul scriitor, cel pe care românii l-au descoperit înca din anii ‘80 prin „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“, a raspuns simplu: „Înseamna sa apartin unei natiuni tinere, imature în comparatie cu vechi state ca Franta, Spania sau Anglia. Pentru mine, Italia este înainte de toate o limba. Daca un francez citeste astazi o carte de Rabelais în versiune originala, el va avea dificultati sa înteleaga textul. La fel se întâmpla si cu un britanic care ar deschide o carte de Chaucer. În schimb, un sofer italian de taxi poate sa înteleaga cu usurinta Divina Comedie a lui Dante. Limba italiana a evoluat putin în ultimele milenii“. Ce omagiu adus propriului popor!
Buna seara, doamna Europa! În noaptea asta îmi îngadui sa nu mai citesc presa nici macar pentru „obligatiile“ mele voluntare fata de cititorii revistei „Cultura“. Îmi place Umberto Eco.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 325