Se înmulţesc festivalurile de teatru independent din Bucureşti. Şi, cum de la creatorii din zona respectivă vin, în ultimul timp, numeroase experimente şi înnoiri, aceasta pare spre binele nostru, al tuturor. De curând s-a încheiat a patra ediţie din Bucharest Fringe, recte Maratonul Teatrului Independent care, încet, încet, îşi câştigă individualitatea. Şaptesprezece spectacole în nouă spaţii de joc (promovarea spaţiilor de teatru independent din Bucureşti se află printre imperativele organizatorilor) s-au numărat în festivalul iniţiat de tânărul regizor Radu Popescu. Paleta a fost largă: un performance, Medio Monte, în regia Mihaelei Panainte, cu Florin Vidamski şi Richard Balint, cu accente de teatru Nô, prin formulele ritmice de mişcare, repetitive, folosind ca impuls sonor muzicalitatea textului lui Marian Ilea şi a manifestului lui Mircea Bochiş, mixat de DJ-ul Adrian Electroclown; un altul, Pescăruşul. Ultimul act, în regia lui Carmen Lidia Vidu, apoi consistentul Retox, de Eugen Jebeleanu (ultimele două familiare cititorilor revistei Cultura). Alături de Carpathian Garden, pamflet despre societatea românească de azi, interpretat de Radu Iacoban şi Tudor Aaron Istodor, a figurat premiera Trădare de Harold Pinter, în regia Sânzianei Stoican, producţie UNTEATRU, unul dintre pilonii cei mai importanţi ai teatrului independent din Bucureştii ultimilor ani, ca şi Poezia visului, spectacol de Miriam Răducanu, pe versuri de Emil Botta, mix de onirism şi imaginar românesc, în interpretarea cuceritoare a lui Lari Giorgescu. Şi câte şi mai câte!
Şi veni bărbatul la femeie
Dar nu numai spectacole experimentale şi-au făcut loc în cadrul Maratonului, ci şi unele în manieră clasică. Printre acestea, Teatrul de Artă a propus Şi veni bărbatul la femeie de Semion Zlotnikov, în regia reputatului traducător dramatic Bogdan Budeş. Cum traducerea îi aparţine, evident, tot lui, textul sună impecabil.
O poveste clasică rusească, de anii ’70, cu un el şi o ea de vârstă medie, fiecare cu unul sau mai multe divorţuri la activ. Vor să-şi refacă viaţa. Ea ar vrea să se mărite numaidecât, chiar a doua zi dacă de poate; el este în căutare de afecţiune şi atenţie. Amândoi visează să-şi alunge singurătatea, să-şi cicatrizeze rănile, în sfârşit, să-şi umple viaţa cu senzaţii noi. Mai mult, să se refrişeze cu o iubire proaspătă, chiar şi în condiţiile în care startul este întâlnirea aranjată de o prietenă comună. Dialogul tonic, plin de vervă va exclude din capul locului melancolia rusească. Iar situaţiile se vor derula rapid. Cum fiecare dintre personaje va juca, pe rând, fie şoarecele, fie pisica, umorul şi ludicul ocupă un loc important, mai ales că pe alocuri spectacolul se irizeazã cu un absurd jucăuş.
În decorul minimalist, cu una bucată fotoliu demodat, una bucată masă cu mileu, un cuier şi o etajeră, plus un scaun nou îmbrăcat în ţiplă, regia atentă umple atmosfera de verosimil, speculează nuanţele, creează şi accentuează numeroasele contraste comice într-un spectacol construit sută la sută pe relaţie.
Fâstâceli de primă întâlnire din partea lui, tatonări brutale, frondă şi băţoşenie din partea ei, femeie pusă din capul locului pe picior de război (poate şi din cauza sastisirii de numeroasele încercări), toate aparţin unei structuri dramatice cât se poate de familiare, care se desfăşoară în faţa spectatorilor în cel mai curat realism posibil. Dar schema se umple imediat de viaţă şi mai ales de umor în interpretarea infailibilei Mihaela Sîrbu şi a lui Lucian Pavel. În rolul bărbatului comun, de profesie farmacist, care a încasat frustrare după frustrare, actorul evoluează între stângăciile de prim contact şi propensiunea de după, spre înălţătoarele panseuri existenţiale. Nici una dintre marile probleme ale lumii nu pare prea complicată pentru ascuţimea bărbatului care tocmai şi-a consumat cucerirea. Sau s-a lăsat consumat de femeia cu platoşa bine strânsă peste inerentele slăbiciuni, interpretată de o Mihaela Sîrbu imperativă, fie mucalită, fie explozivă, cu deturnări de situaţie şi întorsături inteligente de registru. Un spectacol agreabil pentru publicul de toate vârstele.
Şi mult aşteptatele premii…
La sfârşitul Maratonului, juriul format din criticul Oana Borş, actriţa Anda Saltelechi, actorul şi regizorul Adrian Găzdaru şi dramaturgul Valentin Nicolau a acordat următoarele premii:
Premiul pentru cel mai bun spectacol: Cockoşi de Mike Bartlett, regia Horia Suru, o producţie a Teatrului ACT, Asociaţia Entheos şi GrayPlay
Premiul pentru cea mai bună regie: Horia Suru pentru Cockoşi
Cea mai bună interpretare masculină: Rareş Florin Stoica pentru rolul John din spectacolul Cockoşi
Cea mai bună interpretare feminină – ex-aequo: Sabrina Iaşchevici pentru rolurile interpretate în spectacolele Inside MŢR (o producţie PopUP Theatrics şi Doctor’s Studio) şi Trădare de Harold Pinter (o coproducţie Unteatru, Primăria Sectorului 3 şi Centrul Cultural „Casa Artelor“ Sector 3) şi Fulvia Folosea pentru rolul din spectacolul Cockoşi
Despre acumulările, dar şi strategiile de viitor ale Maratonului, ne vorbeşte directorul acestuia, regizorul Radu Popescu.
Cristina Rusiecki: Maratonul Teatrului Independent şi-a încheiat a patra ediţie. Cum şi de ce a luat naştere?
Radu Popescu: Bucharest Fringe a luat naştere în 2010 din nevoia artiştilor din zona independentă de a se reuni şi de a prezenta în faţa publicului rezultatele muncii lor. Festivalul nostru a fost primul care a încercat să promoveze mişcarea independentă ca o zonă a libertăţii artistice, a originalităţii. Ne-am dorit, începând cu ediţia a doua, din 2012, care a fost şi cea mai amplă ca desfăşurare, să aducem în atenţia publicului conceptul de teatru independent ca o mişcare distinctă şi vie. În acelaşi timp, un obiectiv important, pe care l-am atins cu brio, a fost promovarea spaţiilor de teatru independent din Bucureşti.
C.R.: La ora actuală, există în Bucureşti alte două festivaluri de teatru independent. Prin ce se distinge Maratonul de ele?
R.P.: Noi preferăm să folosim mai mult sintagma de Bucharest Fringe, care a apărut la a doua ediţie. Cred că ceea ce ne deosebeşte este interesul faţă de zonele interdisciplinare, faţă de experiment, originalitate şi libertate de expresie. Sigur, şi Festivalul nostru doreşte să prezinte o panoramă de nivel calitativ cât mai înalt a producţiilor independente din stagiunea anterioară, doar că noi considerăm că limitele noţiunii de teatru ar trebui să fie mult mai laxe, că trebuie să ne îndreptăm mai mult atenţia spre dans, teatru social, politic, multimedia, spectacole site-specific sau desfăşurate în spaţii neconvenţionale, spre interdisciplinaritate.
C.R.: Cum aţi caracteriza ediţia care tocmai s-a încheiat? Prin ce a fost diferită faţă de cele anterioare?
R.P.: Ediţia de anul acesta a crescut în calitate şi în varietatea spectacolelor. De fapt, această creştere se observă de la an la an, ceea ce ne dă mari speranţe pentru viitor. Abia anul acesta putem spune că am avut un adevarat „fringe“ beneficiind de câteva spectacole din arii mai puţin uzuale de expresie spectaculară, pe lângă o selecţie consistentă de spectacole de calitate realizate în manieră clasică.
C.R.: Cum va continua festivalul? Care va fi strategia pentru anul următor?
R.P.: Desigur, în primul rând încercăm de la an la an să învăţăm din greşelile din trecut şi să facem ca lucrurile să funcţioneze din ce în ce mai bine la nivel organizatoric. În acest sens, am căpătat anul acesta, datorita reuşitelor festivalului, un mare curaj şi ne dorim să facem pasul spre un festival internaţional. Un alt pas, cel puţin la fel de important, îl vom face spre zone spectaculare conexe, cum este aceea a dansului contemporan. Probabil că de la ediţia a cincea ne vom reîntoarce la un format „mare“: mai multe secţiuni pe lângă spectacolele din secţiunea oficială, evenimente conexe, spectacole neconvenţionale, spectacole invitate din străinătate etc.
