Bonnie şi Clyde din Uniunea Europeană de Sud-Est

Este la îndemâna oricui să observe că, de un sfert de secol încoace, pe scena naţională se joacă neîncetat aceeaşi piesă  penibilă, în  trei acte şi ceva, cu  procurori, hoţi, lichele, proşti, turnători, gură-cască şi, fireşte, cu ceea ce s-ar numi cireşele de pe tortul naţiei; toţi sunt mândri de condiţia lor de slugi ai licuricilor: ai celui mare şi ai celor mai mici.
Nici măcar un regat pentru un cal, ci o ţară pentru o urmă de laudă ori măcar un zâmbet aprobator. Cât despre piesă, se subînţelege că acţiunea se desfăşoară cu  enorm de multă ură, cu agresivitate şi umilinţă, iar cum presupun că s-a înţeles deja,  în  limbajul epocii precedente ea s-ar fi putut intitula: „construcţia capitalismului“. Şi, pentru că toate au un deznodământ, perspectiva cea mai plauzibilă ar fi să dispară scena şi să rămână piesa doar cu procurorii şi cu amintirea faptelor celor două personaje tragi-comice: Bonnie şi Clyde în varianta dâmboviţeană. Aceste fapte au dominat cu autoritate ultimul şi cel mai penibil deceniu postrevoluţionar, dar vina trebuie împărţită cu cei ce le-au permis această performanţă, cu cei ce şi-au bătut joc de libertate, cu cei ce n-au priceput şi nu înţeleg nimic din istoria recentă. Ceauşescu şi soţia sa – Cabinetul Doi! – au fost asasinaţi, dar aşa-numitul lor „proces“ a avut loc exact după legile şi obiceiurile din justiţie, pe care, la început le-au încurajat şi,  mai târziu, impus. În ceea ce-l priveşte, de astă-dată pe Traian Băsescu, înţelepciunea  adunată prin frecventarea bibliotecilor din marile porturi ale lumii nu i-a fost suficientă pentru a înţelege atribuţiile unui preşedinte de ţară. Din ceea ce astăzi se numeşte băsism, posteritatea nu are ce să reţină în afară de uriaşele răni provocate ţării şi, desigur, cele două cugetări unanim cunoscute care nu puteau sta la baza  atât de trâmbiţatei modernizări a României: Iarna nu-i ca vara şi Şcoala românească produce tâmpiţi, la care trebuie adăugată şi contribuţia practică a „celei mai importante investiţii politice“ prezidenţiale: Elena Udrea, altminteri, femeie frumoasă, puternică, sigură pe ea, cu destulă minte, deşi, vorba ţăranului din Ardeal, „nu toată-i bună!“. Ei îi aparţine, trebuie să spunem, şi cea mai corectă definiţie a băsismului: „Cine deţine cătuşele conduce România!“. La fel ca marea majoritate a oamenilor politici români, doamna pomenită nu a meditat suficient asupra rostului cătuşelor şi, ca urmare, a ajuns să le simtă pe propriile braţe. De unde se poate trage încă o concluzie: cine a condus sau conduce România se poate aştepta, pe drept sau pe nedrept, la cătuşe. Cert este că, în clipa de faţă, în închisori se află un guvern de uniune naţională, un guvern de hoţi, denunţători şi bişniţari şi cam tot atâţia nedreptăţiţi; sau cel puţin aşa se spune. Oricum, „guvernul“ este în curs de grabnică şi emoţionantă completare cu nume foarte importante. Pentru lumea justiţiei, acest moment nu e simplu,  deoarece, de la război încoace, nu a trăit prea des legată la ochi, iar acum oamenii legii au de ales între cei ce le-au pus pâinea în mână şi cei alături de care trebuie să o mănânce. Oricum, actul patru al piesei postrevoluţionare începe cu o hărnicie justiţiară de nedescris, întâlnită doar în anii comunismului primitiv de după război, când toţi cei ce făcuseră politică sau aveau studii serioase sau ceva ce aducea a bogăţie, se puteau aştepta la orice, aşa cum ne avertizase poetul: „Mai trece o zi şi încă o zi/ Se ascute lupta dintre clase,/ Iar chiaburii se arată a fi/ Elemente tot mai duşmănoase!“ Acum, cei ce au terorizat tremurã de frică deoarece deceniul lui Bonnie şi Clyde s-a încheiat, ora adevărului se apropie, deşi cei ce ar trebui să vadă şi să strige suferă de aceeaşi cecitate cu care au trecut prin respectivul deceniu de infinită umilinţă. În ceea ce mă priveşte, nu am nici o obsesie să pun în seama diverselor conspiraţii toate câte se petrec la noi. Unii, foarte puţini, cred că la mijloc e vorba doar de un amestec  reuşit între prostie şi laşitate. Oricum, să te concentrezi ani în şir pe hăhăitul lui Traian Băsescu şi pe poşetele Elenei Udrea şi să nu te doară analfabetismul, sutele de mii de copii abandonaţi sau uitaţi de către părinţii alungaţi de sărăcie departe de familiile lor, în diverse ţări, să asişti neputincios la reapariţia bolilor odinioară eradicate, să dormi liniştit ştiind că suntem pe primul loc la mortalitatea infantilă şi pe ultimul la tipărituri şi producţia de carte, să rămâi nepăsător când vezi că dispar şcoli, spitale, că ne pleacă în masă medicii şi că profesorii sunt umiliţi – toate acestea ţin de lichelism sau de prostie, de o mare prostie. Care demnitate şi care libertate pot fi apărate de nişte oameni flămânzi ori analfabeţi? Să te concentrezi  neobosit tot pe Elena Udrea, dar nu pe poşetele, ci pe cătuşele ei, să te bucuri că în arest i s-a luat sutienul, să-i pândeşti maşina în drum spre arest şi să nu te gândeşti că drumul respectiv, pe lângă toată nebunia, e ciuruit pe dedesubt de ţevi şi de canale în care îşi duc zilele nişte copii ai nimănui, că trăim de fapt într-o ţară abandonată. Mai bine ar fi fost să fim măcar o colonie, căci stăpânii au oarece grijă de supuşi, de pălmaşi. Suntem, cred, un poligon de încercare a tuturor inepţiilor unui anumit tip de globalism din care lipsesc proiectele de viitor, în care se vinde până şi istoria, în timp ce atenţia acordată năsucului doamnei Udrea nu poate fi abătută  cu nimic, cu nici o idee pentru o viaţă mai bună, cu vreo zicere cât de cât deşteaptă a vreunui intelectual de elită. Nu spune nimic nimănui faptul că absolut toate instituţiile statului  au fost şi  sunt atacate, pe rând, cu mare precizie,  în centrele lor vitale, în vreme ce „elita“, spiritele naţiei  se ceartă, la propriu, pentru un leu?! Şi cam aceiaşi combatanţi îşi închipuie că înfruntă şi azi comunismul care a murit singur, cu mulţi ani în urmă. Cătuşele doamnei Udrea şi frica teribilă de ele a lui Traian Băsescu i-a mai umanizat puţin,  căci mai demult au fost şi ei oameni pe care istoria i-a aruncat într-un loc ce nu li se potrivea. În secolul nostru, Bonnie şi Clyde primesc, pentru faptele lor, alt fel de pedepse – pe măsura necazurilor şi spaimei provocate de ei altora. În ţara tuturor începuturilor ne aflăm, fireşte, în faţa altui început. Ca urmare, mă grăbesc să mărturisesc că fac parte dintre cei ce am admirat discursul de învestitură al preşedintelui Klaus Iohannis, precum şi programul său cultural pe care l-am publicat neîntârziat şi cu incontestabil entuziasm în revista noastră, conştienţi că fără mari investiţii în educaţie şi în cultură nu vom scăpa de locul penibil pe care ne aflăm în lăudata noastră Europă – Eldorado-ul în care nici alţi europeni n-au ajuns. Mi-am spus în sinea mea că, iată, a trebuit să vină un neamţ pentru a ne obliga să ne învăţăm propria istorie şi drumul dificil spre demnitate şi unitate naţională. Eminescu, Maiorescu, Slavici au fost de şcoală germană şi e lesne de dovedit cât de mult le datorăm. Ba, să ne amintim că pe Slavici nici închisoarea nu l-a vindecat de germanofilie. Treptat, în mai puţin de două luni, am descoperit că domnul Iohannis are mari aptitudini de preşedinte jucător, de dictator luminat de care, merg până la a susţine că era nevoie. Un tătuc luminat poate fi o soluţie dacă ne-ar convinge cu un proiect de ţară foarte bine fãcut pentru următoarele două decenii. Un proiect, în care să se vadă imediat rolul educaţiei şi al culturii. Căci, indiferent prin ce greutăţi şi crize trece o ţară, o conducere inteligentă şi responsabilă nu-şi ignoră şi cu atât mai puţin distruge, cultura, spiritul, adică identitatea, cum s-a întâmplat în deceniul abia depăşit. Ca om care ţine la istoria şi la demnitatea acestei ţări, aş vrea să văd cum va fi sărbătorit Centenarul Marii Uniri de care ne mai despart  doar trei ani. Sigur, asemenea proiecte nu se pot face de unul singur şi nici bazându-te pe yesmeni, pe papagalii politici care au terorizat şi murdărit ultimul sfert de veac. Din păcate, semne de schimbare se întrevăd doar din direcţia care nu mă entuziasmează. Cum spunea o distinsă doamnă din zona Cotrocenilor, nu s-a schimbat nici măcar mobilierul. Oricum, dacă mi-aş dori ceva pentru această naţie, dincolo de faptul că e vremea să fie conştientă de forţa şi de înzestrarea sa,  este să n-am dreptate, să fie acesta unul dintre puţinele diagnostice greşite pe care le-am pus în această viaţă dureros de scurtă. Căci, la ora actuală şi la popularitatea meritată pe care o are, preşedintele Iohannis poate îndrepta privirile mulţimilor în altă direcţie, spre viitor, nu spre scandalurile şi intrigile care ne urmăresc de atâţia ani.