Miza primului Grand Slam al anului 2011 nu a fost doar una sportivă. Dincolo de gloria de a ridica trofeul deasupra capului, mai importantă părea căderea unui mit. Sau, dimpotrivă, confirmarea sa. Iar mitul, o ştiu toţii împătimiţii tenisului, îl are drept erou absolut pe tenismanul australian Rodney Laver, ultimul câştigător al tuturor celor patru „clasice“ în decursul unui an calendaristic. Asta se întâmpla în 1969, Rod reeditându-şi performanţa din 1962.
Din acel moment, stony face ieşea din istorie pentru a deveni legendă. Îl întovărăşea astfel pe englezul Donald Budge, care bifase în 1938 aceeaşi incredibilă reuşită. Cei doi anglo-saxoni înnobilaseră prin excelenţa prestaţiei lor istoria tenisului şi dispăruseră ca persoane palpabile, transsubstanţiindu-se în zei. Ai sportului alb, dar şi ai naraţiunilor pe care s-a clădit mitologia acestuia. Mentalitatea fanilor i-a înregistrat ca pe nişte făpturi neverosimile, imposibil de reprezentat altfel decât prin recursul la metaforă.
Fireşte, după Laver au apărut şi ne-au fascinat câte un Jimmy Connors, Björn Borg, John McEnroe, Ivan Lendl, Pete Sampras, Andre Agassi, Roger Federer, iar astăzi, Rafael Nadal. Cu toţii supercampioni, cu toţii personaje de vis în povestea „noului imperiu în care soarele nu apune niciodată“, după cum frumos definea Ion Ţiriac spaţiul mondial al sportului alb.
Însă nici unul dintre aceşti eroi fabuloşi nu s-a apropiat măcar de „piscul“ Laver ori Budge. Unii, ca Emerson (12), Sampras (14) şi Federer (16), l-au depăşit pe Rod „divinul“ cât priveşte numărul de Grand Slam-uri câştigate. Alţii, ca Borg (11), l-au egalat. Însă nici unul nu a mai reuşit isprava sa – şi a lui Don Budge. Triumful suprem în tenis se preschimbase, pe măsură ce deceniile treceau, într-o mitologie rarefiată, inaccesibilă, înspăimântătoare. Într-un fel de Everest intangibil, pururi visat, nicicând escaladat. Într-un aparent blestem. Ce-i drept, nişte insolenţi, precum Connors, în 1974, Wilander, în 1988, Federer, în 2004, 2006 şi 2007, şi Nadal, în 2010, au sfidat această stranie limită a umanităţii tenisistice, realizând Micul Şlem, adică victoria în trei dintre cele patru turnee esenţiale. Mai mult, în afară de Budge şi Laver, doar câţiva mari campioni, tenismeni compleţi şi personalităţi ieşite din comun, au izbutit să triumfe în toate cele patru competiţii-totem de-a lungul întregii lor cariere: Perry (1935), Emerson (1964), Agassi (1999), Federer (2009) şi Nadal (2010). Dar asta a fost tot. În ciuda argumentelor individuale de calibru, a progresului tehnologic înregistrat de materiale şi suprafeţe, a imensei motivaţii de ordin pecuniar, nici unul dintre campionii amintiţi nu a putut egala statutul celor doi tenismani transfiguraţi ca zei.
Doar că, pe nepusă-masă, în 2010, într-un moment care nu anunţa practic nimic, spaniolul Rafael Nadal a cutezat, cu o insurgenţă tipic insulară (e catalan din Baleare, de la Porto-Cristo!), să se apropie de realitatea mitului, ba chiar şi s-o ameninţe. După căderea din 2009, când, proaspăt câştigător în premieră la Aussie Open, Rafa, autoritar lider ATP, a fost spulberat în optimile Roland Garros-ului de turbulentul Söderling, nemaireuşind apoi nimic memorabil, aproape nimeni nu ar mai fi mizat un cent pe revenirea campionului iberic. Accidentările la genunchi, divorţul părinţilor, depresia şi ghinionul îl urmăreau obsedant, sleindu-i legendara combativitate şi erodându-i încrederea în sine, principala sa armă. Şi totuşi, Rafa a renăscut din propria-i cenuşă, prin muncă, talent şi inteligenţă, cucerind trei turnee de Grand Slam la rând şi fiind aproape de triumf în finala Turneului Campionilor de la Londra, prima disputată în carieră. În 2010, pupilul unchiului Toni, aidoma unui Anteu postmodern, captase energiile zgurei europene pentru a-şi reaminti de gingăşia gazonului de la All England Club şi a deprinde asperitatea hard-ului newyorkez. Nadal realiza astfel Micul Şlem şi părea cel mai bine plasat din istorie în cursa pentru Everestul de unde priveau geloşi Don şi Rod.
Nou erou al entuziasmului ce fanatizează zecile de milioane de iubitori ai tenisului, declanşând o adevărată isterie a „nadal-maniei“, Rafa visa cu ochii deschişi la o performanţă incredibilă, Marele Şlem încălecat pe calendarul a doi ani. El se simţea angrenat în plin proces de „zeificare“, găsindu-se cumva la jumătatea distanţei dintre statutul de muritor şi cel de divin. Un singur pas mai avea de făcut, chiar dacă unul cumplit de anevoios: Melbourne. În forma atinsă, cu greutatea argumentelor tenisistice pe care le poseda, totul părea deja scris într-un scenariu previzibil. Cine să i se opună?
Dar Nadal a fost trădat tocmai de aura sa de umanitate. O trădare fericită… Speriat cumva de această şansă istorică, însă mai ales de proximitatea cu „nemurirea“, Rafa, copil cuminte, a clacat pe ultimii metri, în sferturi de finală, pierzând un meci facil, pe care ar fi trebuit să-l câştige mai întâi mental. Sufletul inconştient al spaniolului a tremurat, sinele său s-a fisurat, iar carcasa atletică a dat semne de slăbiciune. Răul fusese deja anunţat încă de la Doha, când imunitatea, aidoma unui călcâi al lui Ahile, îi cedase prima. Contractând o afecţiune virală rezistentă, puştiul catalan a fost „călcat în picioare“ în semifinala din Qatar de un Davîdenko încă nu foarte bine recuperat după accidentarea din anul anterior. La Australian Open, deşi a disputat primele tururi sub imperiul aceleiaşi inflamări virale, norocul l-a iubit, aducându-i în faţă adversari de mâna a doua, care nu l-au solicitat. Cert este că înaintea partidei cu amicul şi colegul său din Cupa Davis, David Ferrer, Nadal se simţea bine, era încrezător şi privea cu optimism spre Marele Şlem încălecat. Totul era la îndemâna sa. Mai puţin bunăvoinţa capricioasă a zeilor şi, fireşte, „blestemul“, nenumit ca atare, dar resimţit de toţi marii campioni, al Marelui Şlem. Un „blestem“ care-şi apără cu gelozie singularitatea cuplului Budge-Laver.
Aşa că Rafa a simţit o arsură la nivelul muşchilor ischio-gambieri ai piciorului stâng în al doilea ghem al meciului contra lui Ferrer. Un Ferrer pe care-l conducea copios cu 11 la 3 în confruntările directe. În ultimele şapte partide, din care două pe hard, Rafa îl dominase absolut pe David. Dar trădat acum de corporalitate, după ce fusese subminat de propriu-i psihic, Nadal n-a mai avut decât resursele unui eroism generos, el rămânând stoic pe teren pentru a fi masacrat de prietenul său valencian. Marcat de durerea ascuţită, El Rey Rafa a strâns din dinţi pentru a-şi respecta până la capăt adversarul, nedorind să-i ştirbească acestuia bucuria unei victorii integrale.
Şi aşa a luat sfârşit poate cel mai frumos vis al ultimului deceniu de tenis. Nadal a fost mai aproape decât oricine de Everestul celor doi zei anglo-saxoni. Nici Federer, marele Federer, deşi s-a aflat în aceeaşi ipostază în trei rânduri, nu a fost mai bine plasat, căci, se ştie, câtă vreme Rafa era valid, Roland Garros-ul îi rămânea interzis elveţianului. Speriat de propriu-i drept la zeificare, Nadal n-a mai fost Nadal, adică omul cu psihic de oţel pe care însuşi Borg îl invidia. Însă nu ştiu dacă în aceste condiţii mistica „blestemului“ legat de realizarea Marelui Şlem nu a primit cea mai redutabilă replică posibilă: omenia unui ins care-şi refuză canonizarea.