Sari la conținut
Autor: AL. CISTELECAN
Apărut în nr. 277

Blazarea ca ferventa

    Lucian Vasilescu e din soiul de poeti care nu poate scrie o poezie decât daca a scris mai întâi volumul – ori baremi ciclul – din care aceasta face parte. Ansamblul o ia, la el, înaintea bucatilor, întregul înaintea partilor iar coerenta „sistemica“ sacrifica autonomia pieselor.
    Epica obsesiei
    Acestea vin pe stricta functionalitate integrativa si sunt menite sa acopere modulatiile obsesiei germinative, obsesie care debordeaza, de regula, într-o trama – sau e sistematizata într-o falsa epica interioara. Practic, dinamica acestei obsesii structurante e asigurata deopotriva de peripetiile de scenariu si de tensiunea cu care – si-n care – ea se descarca. Tema de ciclu (împinsa la coincidenta cu obsesia) e supusa unui tratament simfonic, în care redundanta ei, ca principiu de unitate, devine pura ritualitate compozitionala. Pusa în sistem si/sau desfasurata într-un story, tema se polifonizeaza iar viziunea se contureaza ca holografie. O tema cu variatiuni sau o obsesie în refractie sta în miezul fiecarui volum de pâna acum (care, oricât ar fi de întins, poate fi socotit, fiecare în parte, un fel de poem simfonizat); o tema pe care Lucian Vasilescu o poarta prin climate vizionare succesive si tensionate si care – fie spontan, fie programatic – unesc ardenta cu deriziunea si caricatura cu pathosul. Aceasta unire de climate si atitudini nu se face prin alaturare sau prin alternanta, ci prin contopire si simultaneizare, astfel încât Lucian Vasilescu rezulta patetic în plin elan caricatural (ori sarcastic) si fervent în plina deriziune. Primul sau volum – „Evenimentul zilei“, Editura Nemira, 1995 – folosea conventia „stirilor de senzatie“ pentru a provoca erotismul de himera si mai ales pentru a ascunde, sub grotesc, o devotiune ideala. Senzationalismul, parada trivialelor si scriitura dezarticulata erau limbajul de suprafata, violent provocator, al unei febre altfel deloc senzuale. „Ingineria poemului de dragoste“ (Editura Albatros, 1996) e un volum de gherila intertextuala, în care erotismul tinde sa devina, epopeic, biografism. Afrontul la solemne si bravada caricaturala nu reusesc însa sa opreasca parodia de la a devia în frison. Sexualizarea scriiturii si frivolizarea ei sunt doar alegoria provocatoare a unui paroxism devotional citit în raspar. Epica „pasiunilor“ da direct în psihopathia poeticului în „Sanatoriul de boli discrete“ (Editura Cartea Româneasca, 1996), unde Lucian Vasilescu coboara în infrapoetic si amenajeaza tocmai spatiile din interiorul febrei creative. Volumul recupereaza, de fapt, conditia maniei poetice originare, operând în himericul direct si exersând recuperarea unei revelatii; mai sigur, a exploziei revelatorii a unei secvente de banalitate. Glosolalia de aici, reflex al eposului de „tratament“ si al delirului de „creativitate“, trece în mai sistematicul limbaj dual din „Spirt. Muzeul întâmplarilor de ceara“ (Editura Nemira, 2000), unde angoasa existentiala e confruntata direct cu angoasa sacra. Cu aceeasi scriitura de nonsalante, poetul îsi rescrie acum biografia sub presiunea iluminarii, ducând agonia în pragul invocatiei. Trama biografica e pretextul – un pretext structurant –  unui ritual de invocatii. De un epic „situational“, convenit cu Ioan Es. Pop, beneficiaza si „Confort 2 îmbunatatit“ (USR, 2004), dar „dialogul“ dintre cei doi poate fi redus la monologuri paralele (sau, poate mai corect, interferente). Formula lui Lucian Vasilescu pare însa mai stabila, mai devotata unei singure scriituri si mai putin dispusa sa-si joace obsesiile în pura stilistica de contrastare a lor.
    Lirica obsesiei
    De aceasta „stabilitate“ profita si bilingvul (româno-englezesc) „Aproape. Atât de departe“ (Editura Vinea, 2009), de la bun început decis sa trateze în oximoron. Lucrurile par aici mai relaxate, mai putin „sistematice“ decât în volumele de dinainte, dar asta numai din cauza ca pretextul epic a fost, nu neaparat înlaturat, dar câtusi de cât sublimat. Nu mai avem o poveste „exterioara,“ în saga careia sa se orânduiasca starile si pe liniile careia sa se lege între ele; confesiunea nu mai are nevoie de droguri, de proptele sau de perdele dupa care sa se prefaca ascunsa. Ea curge direct din stare. Dar, fireste, starea însasi are epica ei; de aceasta data o epica „dinlauntru“, ce rezulta doar din tensiune. E însa sigur ca verva compozitionala e în domesticire; cumintita e si polifonia; Lucian Vasilescu s-a clasicizat singur, s-a asezat mai linistit la masa propriilor angoase; mai blazat, mai sastisit, mai obosit. Cu atitudinile mai cumpanite, mai economicos investite; mai atent la gramajul lor eficient. Dar nu cu altele, pe fond. Caci scriitura lui tot devotiuni ascunde în caricatura, tot ideale în deriziune; atâta doar ca acum a gasit pentru acest comert ilicit un ton amabil al depresiei, un mod confortabil de a-si rastalmaci nostalgiile; asta, fireste, deodata cu limbajele solemne ale poeziei, si ele nonsalant – si delicat as zice, chiar tandru – ironizate sau pastisate (cum sunt, aici, bunaoara, cele ale lui Blaga si Cartarescu; cel din urma extrem de prezent ca reper în tot volumul): „soarele apunea rasucind fuioare de lumina./ în codrul de termopane fusese înca o zi./ una senina./ nori de benzina învolburau apusul./ ma holbam în abis si asteptam stelele./ de neon, neasemuitele, ielele./ sa-mi gasesc printre ele pereche./ asteptam cu un cercel în ureche si-n cealalta cu o casca blue tooth.// am închis ochii si-am ascultat sipotul tramvaielor pe sine./ ma chirceam de fericire si-mi parea ca sunt proprietarul acelei seri/ sublime./ si-al noptii care o sa mi te-aduca pe grozava de tine.// asa cum te visam în tinerete./ învesmântata într-o sumara si stravezie tristete./ pe cap purtând împletita cununa de cabluri“ etc. Modalitatea aceasta de a carica si ironiza simultan cliseele literare si starile, dar cu prezervarea melancoliei, e una ce se trage direct din tineretea lui Adrian Maniu. (Dupa cum nonsalanta „recitativa“ a versurilor, cu rime împrastiate pe unde nu te-astepti, dar la loc sigur, si cu un ritm asigurat în adecvarea la stare, devine oarecum din Minulescu; caci si Lucian Vasilescu are un soi de bravada a versificatiei, oricât întoarsa spre cultul depresiei). Se-ntelege ca cel mai potrivit limbaj al devotiunii e cel al lehamitei si al deriziunii (de sine mai întâi); e si limbajul pe care-l foloseste Lucian Vasilescu pentru a ajunge sa-si deconspire febrele de romantic. Un fervent blazat iese, metronomic, de dupa retorica destramarii; caci tot limbajul si toata imagistica decompozitiei caricaturale, parând strategii de afront si profanare, nu sunt decât invocatii detracate; ele duc, oricât de derutant, la febra devotionala; ironia, caricatura, sarcasmul, deriziunea etc. sunt doar limbaje de intercesiune, de interpelare. La primul lor colt apare spasmul devotional, febra de invocatie si, desigur, poetica tare a jertfei: „ca printr-un ochean, prin fundul paharului lumea-mi apare mai/ aproape, mai mare./ îmi port nemurirea la cingatoare./ în ranita – bastonul de maresal. papuci si pijama albastra – asa cum/ am fugit din balamuc,/ pe fereastra./ acum, de pe puntea cea mai înalta scrutez departarile. cutreier/ neobosit psihozele, depresiile, nevrozele, marile. pe trup port rani/ adânci, ramase din lupta/ cu perfuziile, cu electrosocurile, copilaria, iluziile./ echipajul s-a rasculat într-o zi si m-a parasit. sunt singur/ pe oceanul far’de sfârsit./ am credinta ca voi descoperi odata si-odata cuvântul promis. trup/ din trupul meu, carne din carnea mea. stiu ca-l voi gasi:/ voi îngenunchia, si deasupra cerul, împrejururi apa, voi sapa/ într-ânsul, cu mâinile, groapa. apoi m-oi asede si voi astepta/ pân-o sa se-ndure domnul sa ma ia“ etc. Dan-Silviu Boerescu zice, în cuvântul înainte, ca e vorba despre „cartea unei credinte rastalmacite“. Poate ca, stilistic, da. Dar la ce-i bun stilul à rebours daca nu la mai mare eficienta în autentificarea starilor?! La ce-s bune ironia, autoironia, caricatura, deriziunea etc. daca nu la a pazi febra devotionala si la a-i ridica gradele?!