Aud tot mai multe voci in jurul meu care sustin ca exista multe alternative viabile la Traian Basescu. Foarte multi se orienteaza spre Crin Antonescu, cel ce ar putea sa fie primul presedinte ne-emanat de catre „aparatul de partid si de stat“ de dinainte de 1989. Dar cum Crin Antonescu nu este cotat cu prima sansa in aceasta cursa prezidentiala, iar intrarea sa in turul II al alegerilor prezidentiale atârna doar de buna mobilizare a electoratului care il doreste presedinte, fanii electorali ai acestuia incep sa aiba dileme morale de genul: „daca in turul II vor intra Mircea Geoana si Traian Basescu, trebuie neaparat sa votez cu Basescu. Doar nu o sa vina din nou Iliescu la putere.“
Un pericol pentru democratie
Personalitati de prestigiu din sfera stiintelor sociale si politice vehiculeaza, de asemenea, traditionalele mituri ale anilor ’90 (care au „prins“ si in 2004): PSD-ul este musai rau, iar venirea unui pesedist la putere va duce la… numirea lui Vanghelie in postul de ministru al Educatiei. Genul acesta de afirmatii nu fac decât sa dezorienteze un electorat care, lipsit si asa de o cultura politica democratica, se va orienta fie spre Traian Basescu, fie va evita sa mai voteze in turul II al alegerilor prezidentiale.
Nu am intentia de a face aici apologia PSD-ului sau a lui Mircea Geoana. Nu cred in solutii socialiste pentru România, motiv pentru care nu am votat niciodata cu PSD-ul sau cu PD-L-ul si nici nu am intentia de a vota. In cazul primei functii in stat, insa, fiind vorba mai ales despre un om si nu despre o doctrina, lucrurile stau altfel. Am votat cu Ion Iliescu in turul II al alegerilor din anul 2000, pentru ca celalalt candidat reprezenta un pericol pentru democratie. In 2004 am votat pentru Traian Basescu pentru ca era garantat de catre PNL si pentru ca Adrian Nastase imi aparea, iarasi, a fi un pericol pentru democratie (se pare totusi ca lucrurile nu stateau chiar asa – dovada faptul ca nici procurorii numiti de presedintele Basescu nu au reusit sa instrumenteze niste dosare serioase contra domnului Nastase).
Acum voi vota cu aproape oricine va intra in turul II impotriva lui Traian Basescu. Desigur ca as fi preferat ca un candidat conservator sa fi fost cel care se va opune lui Basescu. Desigur ca, din lista actuala de candidati, il prefer pe domnul Crin Antonescu. Dar, cu exceptia domnilor Corneliu Vadim Tudor si a lui George Becali (si ar mai fi si un bulibasa candidat, care nu imi inspira incredere), sunt dispus sa dau votul meu in turul II al alegerilor prezidentiale chiar si lui… Remus Cernea, omul a carui viziune asupra lumii ma infricoseaza, de altfel.
De ce fac aceasta afirmatie? Pentru ca Traian Basescu este, din punctul meu de vedere, un pericol real pentru democratia din România. Nu! Nu cred ca poate sa devina dictator. Meseria de dictator nu mai este posibila in Uniunea Europeana. Dar cred in potentialul lui Traian Basescu de a deveni un soi de Vladimir Putin dâmbovitean.
Fortarea si deformarea statului
Democratia româneasca este una fragila. Aceasta mai ales din pricina slabului nivel de cultura civica a poporului român. De bine, de rau, insa, sistemul democratic românesc, asa cum este el, cu un regim semi-prezidential, cu parlament bicameral si cu o Constitutie binisor incropita, merge. Da. In România exista coruptie. Da. In România birocratia ne ucide. Da. Traim intr-o jungla legislativa si intr-un infern fiscal. Dar exista nenumarate semne ale schimbarii in bine.
România anului 2008 (nu ma refer la anul 2009, când haosul politic instaurat de presedinte si de partidul sau a fost parte a realitatii cotidiene) era net mai buna decât România anului 2000, care, la rândul ei, era net mai buna decât România lui 1996, sau România lui 1992. De bine, de rau, tara s-a miscat pe un fagas, iar statul a inceput un lung si lent proces de reforma, cu bune si rele.
Aceasta evolutie a societatii românesti, sustinuta mai ales de factori externi, nu este poate una care sa ne ofere satisfactii imediate. Exista nenumarate probleme. Pentru unele dintre ele nu putem intrezari o rezolvare imediata. Pentru altele pot exista solutii mai rapide. Dar un conservator ca mine nu poate decât sa incerce sa asiste la aceasta evolutie, sa o prezerve si sa o protejeze. De ce? Deoarece opusul evolutiei nu este involutia (imposibila – fiecare dintre noi suntem parte a acestei schimbari si nu am mai putea suporta sa traim nici macar o zi realitatile societatii comuniste sau ale României primilor ani de dupa 1989). Opusul acestei evolutii este… revolutia.
Revolutia este o schimbare fortata si rapida. Revolutia presupune reforme planificate in biblioteca si apoi aplicate de catre cineva, care „ne vrea binele“, eventual fara sa se gândeasca sa ne intrebe si pe noi. O revolutie este un fenomen periculos per se. Dar nimic nu este mai periculos decât o revolutie neterminata, fragmentata si apoi instrumentalizata dupa cheremul unor cercuri de interese. Caci o astfel de revolutie este lipsita chiar de propriul sau creier: planificarea programatica „din biblioteca“. Si un lucru rau, daca mai este si prost facut, nu poate decât sa se transforme intr-o catastrofa.
Domnul Traian Basescu si cei ce il sustin vorbesc direct sau voalat despre „reforma statului“. Ei bine, aceasta „reforma a statului“ semiplanificata de domniile lor ma ingrijoreaza pe mine si ma determina sa il resping agresiv pe domnul Traian Basescu. Si o sa incerc sa arat mai clar de ce. Mai intâi voi explica de ce nu cred ca aceasta „reforma a statului“ este ceva sanatos, apoi voi incerca sa arat ca ceea ce isi doreste de fapt Traian Basescu este o fortare si o deformare deloc fireasca a statului. E ca si cum un medic ar anunta un pacient ca este mai sanatos pentru el sa isi amputeze un picior si, dupa ce pune pacientul pe masa de operatie, in loc sa foloeasca un bisturiu si un fierastrau de oase, scoate o toporisca, scuipa in palme si trece la… amputare.
Solutia Basescu
Când Presedintele si sustinatorii sai vorbesc de reforma statului ei folosesc de la bun inceput o strategie revolutionara. Incep sa identifice dusmanul pe care trebuie sa il distruga. In cazul acestor domni dusmanii sunt trei (in ordinea importantei lor): marii oameni de afaceri ai României (numiti „moguli“, mitologizati ca un soi de cabala antinationala), clasa politica (desigur, corupta si aservita oamenilor de afaceri) si comunismul (sinonimizat fortat cu fosta Securitate). Reformele dorite de Presedinte si cei din preajma sa sunt urmatoarele: victoria impotriva cabalei de moguli, slabirea clasei politice si condamnarea comunismului, condamnare menita sa stearga urmele continuitatii (neplacute, dar inevitabile) dintre fostul regim comunist si sistemul politic românesc de dupa 1989.
Mijloacele ar fi fost urmatoarele: condamnarea ferma a comunismului, urmata de o lege a lustratiei si de deconspirarea tuturor increngaturilor dintre societate, partid si Securitate. Desigur ca aceasta condamnare nu ar fi fost decât una formala. Mai intâi, pentru ca este imposibil sa interzici comunismul intr-un stat UE in contextul in care partidele comuniste si marxiste sunt prospere in majoritatea statelor din Uniunea Europeana, iar comunistii si stânga radicala sunt periculos de bine reprezentati in Parlamentul European. O lege a lustratiei la 20 de ani dupa caderea comunismului ar fi fost de o splendida inutilitate, iar descâlcirea pactului nescris dintre societate si partidul comunist inainte de 1989 nu este deloc placuta pentru… societate.
Un al doilea pas presupunea instrumentalizarea justitiei si transformarea ei in arma de lupta impotriva „cabalei“ marilor oameni de afaceri din România. Genul acesta de strategie a fost aplicat cu mare succes in Rusia lui Vladimir Putin. Populatia, care nu poate intelege ideea de avere decât in logica comunista (in care proprietatea este ceva obligatoriu rau), ar fi jubilat vâzând pe Dinu Patriciu falimentar si dupa gratii. Forta economica a marilor bogati ai României ar fi fost subordonata statului condus de domnul Basescu si astfel statul in proces de reformare ar fi avut toate pârghiile materiale necesare.
Al treilea pas insemna reforma propriu-zisa a Statului Român. Aceasta presupunea, simplu spus, incredintarea pârghiilor puterii domnului Traian Basescu si celor care ii sustin proiectul. Acest al treilea pas implica si el mai multe manevre: alegerile uninominale, reducerea numarului de parlamentari si lichidarea oricarei posibilitati de (auto)control a Parlamentului prin desfintarea Senatului si prin politizarea administratiei descentralizate, administratie controlata cât mai bine de un guvern mare si totalitarizant, subordonat, la rândul sau, Presedintelui. Ministere altfel inutile precum Ministerul Turismului si Ministerul Tineretului si Sporturilor, nu au aparut doar din nevoia de a plati niste datorii unor apropiati ai Presedintelui, ci sunt semnele dorintei adeptilor proiectului Basescu de a controla cât mai bine statul. De asemenea, un alt pas presupunea revizuirea Constitutiei in sensul adoptarii unei republici prezidentiale (dupa modelul „semiprezidential“ francez) si a lichidarii „spiritului“ acesteia, in sensul evitarii posibilitatii de interpretare a ei.
Parlament unicameral,
Republica prezidentiala
Cam acestea ar fi trebuit sa fie (si asa s-ar deduce din actiunile concrete si din declaratiile politice de pâna in prezent), dupa modesta mea parere, planurile celor ce au incercat sa proiecteze „solutia Basescu“. Din punctul meu de vedere, acest tip de reforma revolutionara a statului nu poate conduce decât la dezastru. Mai intâi, pentru ca o economie capitalista nu se poate consolida decât pe increderea capitalistilor ca statul, dupa ce isi primeste „tainul“ de taxe si impozite, nu va agresa libertatea pietei si categoric nici pe cea a jucatorului economic. Apoi, lucru si mai grav, genul acesta de campanie nu face decât sa discrediteze economia de piata in ochii unei societati ce invata cu multa greutate ce inseamna capitalismul, trebuind sa reziste concomitent presiunilor serioase anticapitaliste venite dinspre discursul radical de stânga.
Nu mai vorbim despre riscurile presupuse de instrumentalizarea justitiei. Un lucru grav este sa ai o justitie corupta. Este mult mai grav totusi sa ai o justitie aservita. Domnul Basescu nu a facut altceva decât sa isi aserveasca justitia, numind procurori dependenti de vointa sa, intervenind ferm in CSM, numind ministri de Justitie cât mai apropiati de persoana domniei sale. Ba chiar, cum el insusi s-a „scapat“ la o conferinta de anul trecut, multe dosare „grele“ nu erau si nu sunt straine de urechile si de ochii prezidentiali.
Cât despre votul uninominal, acesta este strain de actuala Constitutie, care decreteaza ca parlamentarii nu sunt subiectii unui vot imperativ. Campaniile electorale ale candidatilor „uninominali“ au fost prea putin diferite de cele pentru primarii, electoratul fiind dezinformat cu privre la fisa postului de deputat sau senator si pacalit de posibilitatea ca un parlamentar sa nu aiba alta treaba in Parlament decât aceea de a se ocupa de asfaltarea drumurilor din circumscriptia sa electorala.
Iarasi, un Parlament unicameral, cu numar redus de parlamentari, inseamna atât ca reprezentativitatea electoratului va fi mai redusa, cât si faptul ca Parlamentul României va fi lipsit de propriile sale instrumente de autocontrol. Departe de a simplifica activitatea legislativa, Parlamentul unicameral va fi doar mai sensibil presiunilor venite dinspre Guvern si Administratia Prezidentiala.
Republica prezidentiala, scopul principal al acestei reforme, are ca obiectiv simplu acordarea posibilitatii presedintelui de a se implica cât mai mult in activitatea executivului , inclusiv dreptul de a numi si revoca ministri. Aceasta in contextul in care proiectul Basescu exclude din start existenta unui executiv „suplu“ si presupune si politizarea „deconcentratelor“. Un guvern largit si un sector bugetar bine tinut in frâiele politicii, iata caile de control ale grupului electoral cel mai disciplinat: cel al angajatilor din sectorul bugetar, interesati sa voteze pentru continuitate din ratiuni de… conducere politizata.
Dupa cum vedeti, proiectul Basescu este departe de a dori reducerea controlului statului. Sau poate ca doreste reducerea controlului unor institutii ale statului asupra cuiva: a presedintelui in persoana.
O strategie post factum
Dar daca acest plan, nu diabolic (orice politician, in definitiv, doreste putere), cât antidemocratic (pentru ca este liberticid si reduce reprezentativitatea oamenilor in sferele decizionale), pare totusi rational, realitatea este cu totul alta. Aceasta pentru ca planul de mai sus nu a pre-existat actiunilor domnului Basescu si ale adeptilor domniei sale. El se deduce din ele, fiind expresia lor teoretica, in mare parte post factum.
In fapt, domnul Basescu nu a dorit reforma Statului Român decât in masura in care acest stat a parut ca se opune vointei sale. A dorit sa lichideze pe „moguli“ doar când nu au mai fost serviabili domniei sale. A condamnat doar formal comunismul pentru a isi fideliza acea parte din elita intelectuala care astepta aceasta condamnare. A incercat sa isi subordoneze justitia, dar a descoperit un adevar: o justitie corupta nu poate sa fie aservita, ci doar cumparata. Oamenii sai din justitie nu au putut sa „reformeze“ justitia in sensul dorit de presedinte si au sfârsit prin a fi ei insisi izolati.
Votul uninominal a confirmat faptul ca presedintele nu poate sa fie o locomotiva eficienta pentru partidul sau (ce a obtinut un numar de voturi sub PSD), iar Parlamentul nu poate sa fie nici el subminat pe aceasta cale. Cât despre executiv, dezavantajele inevitabilelor guvernari in coalitie sunt resimtite din plin de Traian Basescu. De aici si nevoia acestuia de a solicita un Parlament suplu si unicameral precum si o revizuire a Constitutiei.
Care e misiunea
Presedintelui Basescu?
Departe de a fi un vizionar, departe de a avea capacitatea de a planifica un proiect politic pe termen lung, Presedintele Basescu a improvizat mult in acest mandat al sau, cu singurul scop: de a avea controlul necesar pentru a isi „face treaba“. Care este aceasta treaba? Domnul Presedinte nu a reusit sa ne explice. S-a rezumat doar sa insiruie, din 2004 incoace, o tot mai lunga lista de adversari ce trebuie infrânti pentru ca domnia sa sa faca… ce? Doreste oare cineva lucid sa ii acorde lui Traian Basescu sansa de a „reforma statul“ fara sa stie daca acesta este si capabil sa guverneze democratic statul astfel „reformat“? Si chiar daca, prin voia lui Dumnezeu si a Uniunii Europene, un Basescu cu puterea lui Sarkozy si-ar face mendrele democratic inca 5 sau 10 ani in România, cine ne garanteaza ca, dupa acest interval de timp, Statul Român revolutionat basescian nu va fi locul ideal in care, daca Dumnezeu va dori si UE nu va mai fi, se va putea aciua un dictator?
Eu nu sunt dispus sa dau democratia mea, atâta câta este ea (dar cu potential de a creste si de a inflori) lui Traian Basescu. Cred ca ne este mai bine asa decât intr-o Românie nascuta din vointa unui singur om si din visurile unui grup de intelectuali si politicieni ce nu au reusit in ultimii cinci ani sa ne arate altceva decât ca sunt incapabili sa se ridice din ingenunchierea in fata lui Traian Basescu.
Pâna una, alta, ar trebui sa stim ca mesajele antiparlamentare de pe posterele cu care Traian Basescu a impânzit România seamana frapant cu cele pe care, in 1932, un alt candidat la alegeri, de data asta din Germania, le imprastia electoratului. Acel candidat, singur impotriva unei clase politice „corupte“ se numea Adolf Hitler.