Bantustane, faliţi şi impostori

Dupa Revolutie, din motive de care nu-mi face placere sa-mi amintesc, m-am deprins sa lucrez la orice ora din zi sau din noapte, pe avioane, în spitale, în hoteluri sau chiar în diverse sali de asteptare. Un roman la care tin foarte mult – Recviem pentru nebuni si bestii – a fost terminat într-o prima forma în asemenea conditii. De obicei, când scrii sub presiunea timpului, dificultatile  exterioare, oricât de mari, în loc sa te saboteze, te stimuleaza. Înainte, în anii în care doar Raposatul reusise sa vada „cele mai înalte culmi ale socialismului si comunismului“, speranta se alimenta din orice. În plus, aveam convingerea ca viata este înainte, ca înca mai exista destul timp pentru toate. Si mai ales ma întarea credinta ca sunt util, candoare de care m-am vindecat – ce-i drept, cu greutate – în anii postrevolutionari.

Ziua mi-o împarteam între slujba, lecturi, documentari si procurarea hranei, astfel ca noaptea îmi ramânea pentru scris, desigur, dupa un lung moment de purificare prin muzica,  de Bach mai ales, când aveam senzatia ca ma sufoca toate pacatele si umilintele celor cu care venisem în contact. Nici macar nenumaratele, exasperantele întreruperi de curent nu ma puteau împiedica sa lucrez. Mai multe becuri de lanterna, alimentate de un acumulator de masina, îmi dadeau posibilitatea sa îmi continui munca. Nici un om normal nu întelegea logica acestor întreruperi, altfel decât ca natia trebuia educata cu orice pret în spiritul economiilor. Datorita acestor chinuitoare pauze, eram cât pe aci sa contribui la revolutionarea stiintei acumulatorilor. Îi povestisem unui prieten din München, profesor la Universitatea de acolo, despre neajunsurile mele cu lumina, si el, neamt adevarat, mi-a spus ca, împreuna cu un alt prieten de-al lui, profesor la Universitatea din Hamburg, au meditat asupra tristetilor mele si au inventat un acumulator care ma va ajuta sa nu-mi pierd noptile asteptând lumina adevarata, daca în prealabil îl voi tine în priza doar sase ore fara întrerupere. Din pacate, însa, în vremea respectiva, asa ceva era practic imposibil. Si chiar daca, prin absurd, as fi avut o asemenea sansa, cum sa fi adus acumulatorul în tara? Întrebarea depasea din nou logica nemtilor care aveau o alta opinie despre libertate si libera circulatie a oamenilor. Daca ai asemenea dificultati în România, de ce nu te muti în alta tara?, s-a interesat unul dintre ei. Ce sa-i fi raspuns? Pe atunci eram convins ca România este si a mea, nu numai a unor activisti inculti si aroganti. Ceea ce nu mai cred astazi. Am refuzat sa ramân în Occident desi am avut o sumedenie de propuneri. Cine sa fi banuit ca, dupa zeci de ani, dupa o Revolutie în care s-a obtinut libertatea, tara va ramâne tot la mâna activistilor, atâta doar ca acestia sunt mult mai nerusinati si mai inculti decât predecesorii lor, iar bolile, înapoierea, jegul spiritual, mizeria pe care au  instalat-o ar depasi chiar si imaginatia celor mai prolifici autori de s.f. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca tara a fost vânduta bucata cu bucata. Reducerea salariilor cu 25% si a pensiilor cu 15% este, în realitate, tot teroare, o sinistra teroare instituita de niste impostori si ignoranti, o victorie a nerusinatilor care, ca si predecesorii lor, îsi arata muschii. Caci, cei ce au întrerupt curentul în trecut  nu au urmarit sa faca vreo economie, dupa cum nici aceste reduceri, în prezent, nu pot salva bugetul patriei. Ce conteaza cele 9 milioane de români loviti fara crutare, când lui Ceausescu nu-i pasa de 23 de milioane?
Cu toate astea, victoria lui Basescu si Boc  în privinta motiunii va avea pentru ei consecinte catastrofale. Va fi, probabil, cea mai mare înfrângere din cariera lor. Nu numai ca nu vor mai putea iesi niciodata pe strada fara  sa le fie frica de cei pe care pâna nu demult îi aplaudau, dar oriunde se vor afla, vor fi urmariti de blestemele pensionarilor, ale mamelor si ale celor ramasi singuri. Ca dictator poti sa faci orice, te poti razbuna în fel si chip, dar nu te poate apara nimeni de propriile trairi de frica si suspiciune, de suferinta de a nu te mai putea bucura de nimic.
Ca sa revin, cei doi prieteni germani n-aveau cum sa înteleaga  justificarile mele, dar, cu toate astea, nu s-au descurajat si au inventat un alt tip de acumulator, mai potrivit conditiilor existente în „societatea socialista multilateral dezvoltata“. Între timp, a venit Revolutia: acum aveam suficienta lumina electrica, însa a început sa mi se stinga în suflet si în minte alta lumina – cea care-mi întretinuse speranta în toti anii „obsedantelor decenii“ si ai „epocii de aur“. Unde au zacut atunci boschetarii politici si intelectuali, pasarelele care, azi, se multumesc sa ciuguleasca paduchii de pe hipopotamii politicii noastre? Si cum de nu i-am depistat din timp pe acesti ticalosi care ne duc încet si sigur spre o noua dictatura? Fiindca e limpede, ei s-au nascut si au crescut în eprubetele partidului comunist care, se stie, s-a împartit în altele asemanatoare sau chiar identice.  Experienta a dovedit cu prisosinta ca întotdeauna plateste dictatorul,  asa cum s-a întâmplat si cu doua decenii în urma, iar profitorii îsi pot continua nestingheriti afacerile. Caci schimbarea culorii si a lozincilor politice de azi pe mâine, nu le ridica mari probleme intelectuale si morale, tradarea fiind una din virtutile cultivate cu consecventa pe meleagurile noastre. Dictatorul îsi închipuie ca stapâneste totul, în realitate nu este decât o biata marioneta a celor care se straduiesc sa-l împinga, dar si sa-l tina cât mai în arena. Iar corul lingailor este, fireste, perdeaua care îl izoleaza de lume. „Este democratie“, ne-a asigurat chiar si Unicul  Guru National care a învatat temeinic democratia în cartierul copilariei sale, cu nume de anotimp. Sigur, înca mai suntem liberi. Dar când foamea si frica îti dicteaza reactiile, cum se întâmpla astazi, libertatea nu este decât o vorba goala, o gluma în gura golanilor si a veleitarilor care ne conduc. Strigi, dar nu mai are cine sa te auda. Sau, de cele mai multe ori, vocea îti este acoperita de  disperarea multimilor: „Hotii!“ sau jos cutare sau cutare, strigate care, în logica stapânilor de azi, nu sunt decât false exercitii de democratie, caci la noi, democratic este sa furi, sa minti, sa îti agresezi semenul, sa te prostituezi. Dar, mai ales, sa repeti ca un papagal ce zice „seful cel mare“. Altfel, nimeni nu stie încotro mergem si unde vrem sa ajungem. Nu exista absolut nici un proiect, nici o harta, nici un tel. Mimam totul: democratia, libertatea, viata de partid… Singura certitudine este ca împrumutam 600 de euro pe secunda, bani care vor trebui returnati. Si ca se pregateste terenul pentru un nou împrumut de la F.M.I.. De 70 de ani încoace, indiferent de regim politic sau de lider, discutam numai si numai despre mâncare si evaluam totul în mâncare. Ce fel de oameni suntem, daca numai la atât ni se reduc pretentiile? Cu o banala galeata de plastic în care au pus hoteste faina, zahar si ulei, poate si niste conserve expirate, o haita de impostori si de nerusinati  si-au câstigat dreptul de a fura si umili, dar mai ales de a inspira teama si nesiguranta. Acum populatia începe sa înteleaga cât de scumpe sunt acele galeti portocalii. Si, cum am vazut cu prilejul motiunii de cenzura, începe sa se trezeasca.  Un cioban destept se multumeste sa îsi tunda oile, nu sa le beleasca, spunea un proverb care circula pe vremea Raposatului. Astazi, înfometarea si bolile îi vor pune curând pe „ciobanii nationali“ în situatia de a nu mai avea ce beli.  Caci vina este mai ales a celor ce-i suporta, a celor ce se tem de si mai rau, a intelectualilor de doi bani care lupta cu demult  decedatul comunism, de fapt cu convingerile   propriilor parinti, în loc sa vada dezastrul în care am fost adusi de subiectul admiratiei lor atât de interesate. Orice s-ar întâmpla, nu ma pot împaca nicicum cu gândul ca ne-am întors atât de repede, dar pe alt drum, exact de unde am plecat. În contextul în care mizeria fizica si morala sunt mult mai mari decât în anii „epocii de aur“, oricât ar parea de ciudat.   Speranta de altadata nu mai are nici un suport, dar printr-un neasteptat mecanism al memoriei, ma întorc în urma, în anii când nu credeam ca suntem cum suntem, si îmi amintesc tot mai des de noptile  în care acumulatorul meu ma abandona pe nepusa masa. Atunci, recurgeam la un radio sovietic, masiv, cu baterii, un aparat foarte bun despre care se spunea ca prinde chiar toate posturile. Si, e drept, nu m-a dezamagit niciodata. În acele ore cumplite, când orasul era coplesit de întuneric, când nimic nu misca de parca ne aflam într-un sicriu, ma jucam nelinistit pe scala aparatului, pentru a ma convinge ca mai exista viata dincolo de noapte. Ascultam pe atunci melodii ciudate, vesti despre maladiile unor balene care esuau pe diversele plaje cu nume sonore pe care eram sigur ca nu le voi vedea niciodata, sufeream de dragul feluritelor specii pe cale de disparitie si cautam cu disperare vreo veste, orice veste, despre România. Doream sa-mi spuna si altii ca existam, ca nu suntem un spatiu oarecare acoperit de noapte si de uitare din nefericitul Est, o umbra marunta din marele imperiu sovietic, dar nu prea se întâmpla asa. Exista, fireste, Ceausescu, care se întâlnea cu marii lumii, dar trebuia sa fii mereu cu urechea la stiri pentru a auzi fraza, de bine sau de rau, ce se spunea despre noi. Eram în alt clasament, dupa negrii chinuiti de albi în marile orase ori în bantustane, dupa balene si rechini albi, dupa ursii polari si calotele de gheata ce se topeau, mult în urma satelitilor de spionaj si a rachetelor cu diverse trepte. Bantustanele au disparut din Africa de Sud. Dupa cum se poate vedea în aceste zile, tara aceea, atât de chinuita odinioara, are stadioane de clasa, poate organiza un campionat mondial de fotbal, are oameni care stiu si pot sa se bucure. În schimb, bantustanele au aparut la noi, iar unul dintre profetii lor, Lászlo Tökes, a fost decorat cu cea mai importanta distinctie româneasca de catre cel ce, astfel, i-a binecuvântat faptele, iar sectei lui i-a concesionat teritoriul. Mai mult, cei 11 europarlamentari români ai Partidului Democrat Liberal – aparent „forta conducatoare“ –, plus 3 maghiari au votat pentru alegerea lui Tökes ca vicepresedinte al PPE. Tara, se pare, costa prea mult pentru acest guvern de bisnitari si, oricum, e greu de stiut daca ea mai exista cu adevarat si daca nu s-au vândut si alte parti ale ei fara stiinta poporului român. Daca nu cumva a devenit un bantustan mai mare în care papagalii repeta mecanic frazele gânditorului unic. Alteori, un sportiv sau vreo echipa mai aminteau ca apartin acestei tari. Azi, am rezolvat-o definitiv nu numai cu politica, sanatatea, scoala, ci si cu sportul. Suntem  mai izolati si mai ignorati ca oricând.  De pe harta interesului general au disparut definitiv sportivii, oamenii de cultura, savantii. Tara este pomenita doar când  vine vorba despre cersetori, hoti, curve si coruptie. Si, desigur, când se pomeneste de ultimul loc în Europa la diverse capitole.  În urma cu un deceniu, când Fundatia Culturala Româna reprezenta România în Statele Unite, un important politician american m-a întrebat daca, la Festivalul de Folclor de la Washington, vom avea ceva si despre Dracula. Din pacate, nu mi-am stapânit o întrebare nepotrivita: „Iar Dracula?“ La care, politicianul respectiv si-a înasprit oarecum  tonul: „Sa fii fericit ca îl aveti. Alte tari nu au nici atât!“ Poate ca exista si un clasament al hotilor si curvelor, probabil ca si aici altii stau mai bine sau la fel de bine. Dar daca hotii nostri nu sunt mai hoti ca altii? Dar daca pâna si curvele noastre nu sunt mai curve decât altele? Nu am nici o îndoiala ca, totusi, la o singura categorie nu ne bate nimeni: idiotii si diletantii în politica. Nu vreau sa amintesc unde ne-au dus nulitatile de azi, a caror prostie si incompetenta o platim cu asupra de masura. În urma lor ramân oameni fara carte, doborâti de mizerie si de cele mai neasteptate boli, odinioara eradicate, hoti si curve. Dar vinovati sunt, înainte de toate, cei care-i suporta. Am vazut zilele trecute o fotografie care simbolizeaza cam tot ce s-a petrecut cu noi dupa Revolutie: un tânar urinând pe o troita maramureseana. Imaginea si postarea ei pe internet apartin aceluiasi personaj. Cunoscând prea bine obiceiurile postrevolutionare, nu ma mira nimic. Caci niste pramatii, de acum batrâne, foste militante internationaliste, devenite anticomuniste si globaliste au facut, în vazul tuturor, pipi pe istoria noastra, pe mituri, pe cultura si pe religie si prea putini au încercat sa apere spiritul acestui popor. Marea majoritate a populatiei tace, iar pretinsii intelectuali simuleaza o superioara indiferenta. De ce sa te complici aparând istoria, cultura si traditiile tarisoarei? Baiatul cu troita, altfel odrasla de ministru, nu este decât o metastaza a unui cancer vechi, întretinut de cei despre care am vorbit. Si pe care lumea înca ezita sa-i numeasca. Silviu Brucan, oriunde s-ar afla, trebuie sa fie mândru ca ceea ce a semanat, rodeste si se raspândeste… A avut, ca nimeni altul, simtul oamenilor de care era mare nevoie pentru a definitiva distrugerile începute imediat dupa razboi. Exista atâta consecventa în rau, în distrugere, încât încep sa-mi pun si alte întrebari. Cu toate ca românii îsi fac singuri mai mult rau decât ar reusi sa le faca chiar si cei mai nemilosi dusmani. Dar nu stiu ce ma îndeamna sa cred ca, fortati de împrejurari, în aceste zile, au reusit sa înteleaga diferenta între prieteni si dusmani. Alte pronosticuri ma abtin sa fac deocamdata.