Balciul lumii lui Caragiale, si nu numai al ei…

Lumea aceasta se aseamana cu un vast bâlci în care totul e improvizat, totul trecator, nimic înfiintat de-a binelea, nimic durabil.
(I. L. Caragiale)

Teatrul National a iesit în strada, odata cu inaugurarea grupului statuar „Caragialiana“, realizat de sculptorul Ioan Bolborea. Si va ramâne în strada, în lumea atât de actuala a lui Conu Iancu, pentru ca monumentul de for public este turnat în bronz, astfel vesnicind efemerul spectacol teatral. Este lumea personajelor nemuritoare, personae, necontenit în miscare, dialogând fiecare cu toti ceilalti, este lumea fara masca a caraghiozlâcurilor  trecute si (din pacate!), atât de actuale.
Cadrul paralelipipedic închipuie o caruta cu coviltir, garnisita cu tampoane de vagoane si biele uriesesti, pentru ca lumea lui Caragiale traieste în gari provinciale, în berarii aflate-n strada, pe caldura mare, iar seara la „Iunion“; lumea lui Caragiale petrece în carnavaluri histrionice mult mai vii decât balurile de cristal postdecembriste, în campanii electorale cu scrisori pierdute (sau biletele galbene contemporane), cu farfurizi autentici, nu iliescieni de ieri; în „linistea“ casei lui conu Leonida se naste reactiunea si din ascunzisurile noptii furtunoase apare eternul amorez îngenunchind în fata lui „angel radios“.
„Masinaria“ suprarealista izvorâta metaforic din  caruta cu actori îsi dezvaluie structura: barele închipuind podeaua / scena / locul sunt colorate în rosu permanent; anticariile din recuzita sunt subliniate prin cromatizarea în auriu; ici si colo pete cromatice de albastru stins, în ansamblul culorii bronzului patinat. Suprafetele vibrate plastic prin suprapuneri capteaza lumina în mod diferentiat si îsi schimba aparenta în functie de traiectoria soarelui.
Desi adunate sub acelasi cort / tren / caruta deschise, personajele nu se înghesuie, ci se misca lejer, fiecare îsi recita partitura proprie, iar dialogul în grup se creeaza coerent prin limbajul gesticulatiei, postúrii, înclinarii corpurilor ori sugerarii mersului. Mâinile sunt mereu supradimensionate si extrem de sugestive prin alungire, flexibilitate, directie imprimata si corespondente.
Comicul în stare pura, jocul teatral, chipurile actorilor maestri si-au pus amprenta pe deformarile plastice ale siluetelor turnate în bronz de Bolborea. O lume zgomotoasa, nuda, hâtra, ilara, snoaba, superficiala, împestritata si (vai!) atât de familiara noua, cei de acum.
Sculptorul l-a distantat pe Conu Iancu de lumea de el creata, închipuindu-l savurându-si lucrarea în solitudine si amaraciune, retragându-se în exil dupa ce le-a dat românilor TEATRUL pe masura. (Câti mai stiu ca, odata cu directoratul de un an al lui Caragiale la Teatrul National – aflat atunci pe Calea Victoriei, pe locul evocat arhitectonic în vremurile noastre, ca o recuperare a teatrului distrus la bombardamentul din 1944 – au fost stinse luminile în stal si loji pe durata reprezentatiei, astfel încât principala preocupare a publicului sa devina participarea la jocul actoricesc, si nu schimbul de mondenitati si cochetarii.)
Recunoastem interpretarile celebre ale scenei si filmului din ultimele decenii, recunoastem tipurile caragialesti din comediile jucate ori momentele si schitele ecranizate; vesmintele de epoca veche sau mai noua construiesc corpurile pâna la detaliu: melon/joben/palarie, lavaliera, cravata ori papillon, costumele barbatesti „mit Stock“ (de unde deriva prea des folositul în argou „misto“), pantofii mai degraba inspirati de filmele lui Chaplin, rochiile cu corset si malacov, pantofii cu toc etc. Printre elementele de recuzita scenografica se numara: gramofonul cu pâlnie, trompetele, farfuria cu ceasca ei, lornionul, umbrela, tigaretul lung, havana, bastonul etc..
Gama larga de portrete ale personajelor prea bine cunoscute este pregnant individualizata; fiecare chip are expresia sintetica a tipului creat de Caragiale prin dialog; talentul lui Bolborea a conferit miscare libera interpretilor închipuiti cu duiosie; sculptorul a reusit sa faca bronzul sa vorbeasca, sa trancaneasca: „Ocupatia cea mai raspândita în lumea lui Caragiale e statul de vorba. Au, n-au treaba, acesti oameni abia asteapta un prilej ori un pretext sa-nceapa o discutiune… De fapt, treaba lor nici nu este alta. Vorbitul este chiar viata lor“, cum spune Mircea Iorgulescu în „Marea trancaneala“.  Cei doi domnul Goe suspendati trimit la excesul de rasfat al clasei suficiente siesi doar prin bunastare materiala provinciala (din nou, un mesaj teribil de actual, aluziv la beizadelele „des nouveaux riches“ de azi…) Unitatea ansamblului este data si de umor, compasiune, retraire a momentelor evocate. Parol !
Miticismul – componenta tragi-comica a culturii veacului al XIX-lea, veac definit dihotomic de oscilarea între lirismul eminescian si comicul caragialian – miticismul de ieri si de azi ne sare în ochi prin monumentalitatea si plasticitatea grupului creat ad-hoc.
Conditia sociala a personajelor de acu’ 150 de ani aseamana, din nou, vremurile trecute cu cele prezente: parvenitismul, eludarea treptelor educatiei si scolii, incultura, rasfatul adult si adulterin, cheful, moftul român, „descurcareala“ indivizilor proveniti de jos, din mahalaua urbana, aroganta proaspat urcatilor în ierarhia sociala, financiara si implicit politica – ne fac sa ne-ntrebam în ce zile traim acum (a urcat periferia în parlament? dar numararea voturilor din 4 în 4 ani? bâtele batausilor tocmiti si aburiti de alcool au fost înlocuite cu autobuze cu votanti? dar  marea vorbareala din presa scrisa si audiovizuala?)
Ludicul pur, marea demascare, perenitatea superficialitatii si imposturii românesti au capatat un nume (parafrazând marinsorescian): Caruta cu paiate a lui Bolborea. O floare pentru conu Iancu, din tata grec constantinopolitan si mama grecoaica de Brasov, pictor dramatic al conditiei românesti în vremuri tulburi; o floare în buzunarul de la piept, pentru ca ne-a dat teatrul nostru cel de toate zilele, de la Cotroceni si pâna-n strada televiziunilor gâlcevei publice.
Personajele chemate la rampa de autorul grupului statuar îsi traiesc în continuare dramele pasionale, plictisul, amaraciunea, vanitatea. Ele ne apar cu replicile încremenite, replici care au fost preluate de limbajul cotidian. Mereu invocata actualitate a lumii lui Caragiale ramâne, de acum înainte, în fata ochilor nostri, în punctul fierbinte al capitalei, la kilometrul zero al libertatii. Arcul în timp istoric îndeamna oare la reflectie asupra starii morale a natiunii? (… e proasta,… ma-ntelegi,… monser…)