În „Contemporanul“, dna Magda Ursache striga în pustiu contra crimelor culturale ale „capusilor editoriale“ nascute în numele democratiei, al liberei competitii si al confruntarii pe piata: a iesit un Babel editorial din care câstiga maculatura cea mai odioasa promovata de multii baieti destepti ai prostitutiei literare si ai pirateriei editoriale mediatizate la televiziunile comerciale, „contra cost în euro“, de câtiva rechini grasi la burta si grosi la obraz, în stare sa înghita, cu aplauze comandate la pret fix, kilometri de guma de mestecat numita „literatura“. Nu stiu daca în aceste conditii nu era preferabil blestematul realism socialist în locul prostitutiei editoriale de astazi. „Spre nenorocul acestei culturi – scrie cu amaraciune dna Magda Ursache – s-a regândit complet nepotrivit sistemul de editare si de difuzare, conform «tacticii occidentalizarii», ca sa-l citez pe Zinoviev. În tactica asta intra „contaminarea populatiei cu viciile societatii occidentale, care sunt înfatisate ca virtuti, ca manifestari ale libertatii persoanei. Colonizarea culturala a început cu invazia camioanelor cu ajutoare în carti, majoritar rebuturi. Comertul subtire (de carte) a devenit afacere de taraba (n-as jigni într-atâta nici amarâta de taraba la care un batrân consatean al meu îsi vinde urzicile, mararul firav si patrunjelul pricajit – n.n.). Editologia nu mai e serviciu national. Editarea în afara statului are hibe multe pe care ministrii Culturii (daca am numarat bine 14 în 21 de ani: Plesu, Spiess, Golu, Sorescu, Salcudeanu, Maior, Zanc, Margineanu, Caramitru, Theodorescu, Musca, Iorgulescu, Paleologu) nu s-au straduit sa le rezolve. Vina fiind una colectiva, responsabilitatile ramân neasumate. E rândul lui Hunor Kelemen sa-si aplice strategia, clarvazator si coerent.“ Nu stiu ce poate face un ministru, oricare ar fi, ca sa puna ordine – ordinea valorii, nu? – în acest Babel editorial: si, la urma urmei, nici nu-i treaba lui sa o faca. Legea cererii si ofertei functioneaza si aici: probabil ca, în general, la asa cerere, avem oferta pe care o meritam. Ofensiva veleitarilor si impostorilor, de neoprit, a ajuns la cote niciodata atinse si ea e favorizata decisiv de calitatea publicului (cititor) de care dispunem: clientul nostru, stapânul nostru! Iar acest „stapân“ iese asa cum a intrat din scoli, licee, facultati. Procesul pare ireversibil. Dna Magda Ursache a patit-o cu o editura din Iasi, a carei patroana câstiga pe spinarea bietilor autori. Autori care, spune d-sa un pic idealista, traiesc gândindu-se la interesul operei, nu la al lor: „Scriitorul e un extraneu, un om singur într-un anumit spatiu, pe o boaba de piper, într-un labirint, la zid chiar. Când iese din lumea de hârtie se gândeste la interesul operei, nu la al sau. Si pentru ca nu-i place tihna, e fara tihna, trece repede la scrierea altei carti. Îsi oxigeneaza existenta scriind (Serge Dubrovsky). De vindecat se vindeca tot prin tratament fabulatoriu. Balzac, pe moarte, si-a chemat doctorul pe care-l inventase, pe cel fictionat de el însusi. De aceasta imunitate scazuta profita serelistii…“ Asa se întâmpla, dar nu cu toti, mai sunt si exceptii: „Cei mai saraci proprietari sunt proprietarii de metafore, cu exceptia a 2-3 piaristi buni, ca Mircea Dinescu, prosper om de afaceri, fost „proprietar de poduri“, care-si protejeaza poemele ca pe soiurile de vinuri proprii. Îndemnul podgoreanului, Cititi si beti poezie!, la o lansare de carte cu ecou garantat, poemul de dragoste fiind asortat cu orchestra Mambo Siria. Altii (ca Tudor Octavian) se simt ca-n raiul gainilor în emisiunea «Rai da’ buni». Cei mai multi, însa, care n-au vânt sa le sufle-n pânze, fac parte din categoria numita de Nichita Stanescu «om neavut». Neavut a fost si Luchian. Arghezi scria ca luchienii erau etalati în saloane de lux, unde autorul n-a patruns nicicând.“ Cu un eroism nedezmintit, mostenit de la Don Quijote, dna Magda Ursache nu se lasa si promite sa „strige“ în continuare contra capuselor editoriale. Asteptam cu acelasi interes si cu mare simpatie intelectuala urmarea strigatului sau în pustiu. Cauza, nobila, o merita din plin desi efectul este dinainte cunoscut, iar vindecarea urmeaza sa aiba loc tot prin tratament fabulatoriu. Spre bucuria cititorului.
Memorabile
Poporul din ocna. „Autorul si-a proiectat scrierea fiind înca la ocna. Curând dupa iesirea sa din puscarie, el trimite din Omsk prima scrisoare amanuntita fratelui sau Mihail, în care descrie plecarea silnica, în urma cu ani, din Petersburg, drumul pâna în adâncul Siberiei, conditiile de trai pe care le-a îndurat ca ocnas, chiar ca ocnas din patura privilegiata, pe care, tocmai din aceasta cauza, majoritatea detinutilor îl priveau cu antipatie. Totusi, îsi marturiseste satisfactia pentru experienta acumulata în anii de surghiun: «Crede-ma, sunt caractere profunde, tari, minunate; cât de fericit eram sa descopar aur curat sub crusta grosolana care-l acoperea. Ce galerie de tipuri populare, ce caractere am adus cu mine de la ocna! M-am amestecat cu ei si de aceea îi cunosc, pare-se, temeinic. Câte povesti cu vagabonzi si banditi, si cu oameni ai pegrei, cu existenta amarâta! Ar ajunge sa umple volume întregi. Ce popor teribil. În genere, pentru mine vremea nu s-a irosit. Daca nu am cunoscut Rusia, am cunoscut în schimb bine poporul rus, si înca atât de bine, cum poate nu-l cunosc multi». «Câta tinerete, câta putere irosita se înmormânta, istovindu-se între aceste ziduri! Caci trebuie s-o spun deschis: toti acesti oameni erau poate cei mai înzestrati si cei mai puternici din sânul poporului nostru. Si uite ca s-au irosit fara folos atâtea forte, în mod absurd, nefiresc, zadarnic. Si din vina cui?» … Amintirile fac trecerea spre etapa de vârf a creatiei dostoievskiene. Din Iasnaia Poliana, Tolstoi îi va scrie lui Nikolai Strahov (26 sept. 1880): «Zilele acestea am fost cam bolnav si am citit Casa mortilor. M-am delectat ieri toata ziua cu ea, cum nu m-am mai delectat de multa vreme. Daca-l veti vedea pe Dostoievski, transmiteti-i ca mi-e drag.» Dostoievski avea sa moara peste nici jumatate de an“ (Ion Ianosi: „Feodor Dostoievski «Amintiri din Casa mortilor»“, „Contemporanul“, nr. 2, 2011).
Teama. „Ceea ce-l apasa era îndeosebi teama. Îl teroriza gândul ca ar putea fi urmarit, poate arestat, condamnat pentru demnitatile sale atât de efemere în guvernul Goga sau în diplomatie. Portugalia era un paradis pierdut, dar însasi amintirea acelui eden abolit era otravita caci trezea într-însul o anxietate abia atipita. În întâlnirile mele cu el din acea lunga vara fierbine simteam cum îi creste, ca o febra, anxietatea. Îl preocupau toate arestarile cunoscutilor, revenea asupra lor ca un obsedat (…), privea cu suspiciune orice necunoscut care i se prezenta la usa (…) Noptile lui Blaga erau bântuite de teama aparitiei fantomatice a agentilor din umbra“ (Nicolae Balota: „Cu Blaga sub cerul înstelat“, „Contemporanul“, nr. 2, 2011).
Umanitatea dictatorului. „Asemenea fragmente care surprind reactii spontane mai apar si în alte imagini necunoscute pâna acum, desprinse mai ales din filmele de familie: Ceausescu jucând volei, jucând plictisit carti cu Elena, îmbratisând-o fericit pe fiica lui Zoe, sau privind cu mândrie ursul vânat de el. Unele cadre sunt de-a dreptul idilice, asa ca acela descriind plimbarea cuplului prezidential îmbracat în cojocele albe, într-o sanie cu zurgalai. Sunt momentele în care se râde, în general, în sala de proiectie, dar este un râs amabil nu unul sarcastic. Aceste pasaje, ca si acela despre înmormântarea mamei lui, contribuie, în general, la umanizarea si nuantarea portretului. Capacitatea lungmetrajului lui Andrei Ujica de a sugera dimensiunea de „umanitate“, sau mai precis de normalitate a personajului a devenit, în viziunea unor comentatori, un capat de acuzare împotriva filmului, de la care unii ar fi asteptat, probabil, sa devina un pamflet anti-dictatorial fatis. Adevarul este ca unii au înteles exact ce trebuie si din inserarea fragmentului de jurnal aratându-l pe Ceausescu alaturi de Charles de Gaulle, sau alaturi de presedintele american Jimmy Carter, sau alaturi de regina Angliei, în caleasca regala. Regizorul are încredere în discernamântul si inteligenta spectatorului… Dispunând materialul cronologic, autorul traseaza cu precizie ascensiunea si decaderea unui dictator si schiteaza diagrama degradarii unui popor care s-a multumit sa aplaude înjurând în gând regimul aberant.“ (Dana Duma: „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu“, „Contemporanul“, nr. 2, 2011).
Fascinatia cartilor proaste. „Ani la rând am luptat, ca Fat-Frumos cu balaurul, cu cartile proaste. Si exact ca în cazul lui, acolo unde taiam un cap, cresteau la loc sapte. Ma declar învins. Dar asta n-ar fi atât de grav. Toti suntem (îl parafrazez pe Caragiale, fiind înca sub influenta memorabilei conferinte tinute de Ioana Pârvulescu la Teatrul National din Bucuresti) mai mult sau mai putin învinsi. Cu adevarat întristator este faptul ca falsa literatura a început sa-mi placa. Aproape ca am devenit dependent de ea. Mi-l aduc aminte pe Mircea Cartarescu, tânar, tinând o radasca între doua degete si examinând-o cu o curiozitate stranie. O curiozitate asemanatoare, poate chiar un fel de fascinatie, simt eu citind un text inept. Uneori, caut carti proaste prin librarii, febril. Din fericire, nu trebuie sa caut prea mult. Ma atrage expresivitatea involuntara (aceea teoretizata de Eugen Negrici) a literaturii fara valoare. Daca stii cum sa o citesti, daca nu o iei în serios, ea te poate delecta într-un mod pervers.“ (Alex Stefanescu: „Cartile proaste“, „România literara“, nr. 12, 2011).