Sari la conținut
Autor: BEDROS HORASANGIAN
Apărut în nr. 465

Axa lupului

    Stiu ca nu stiu. Cum se aduna anii, devin constient de ignoranta mea. Nu ar vrea sa fie o apoftegma sau o axioma, ci pur si simplu o marturisire. Ar fi multe de pritocit aici. Ce sa marturisesti si cui? Unui prieten, parintilor, iubitei, lui Dumnezeu, organelor de ancheta? tie însuti? La ce bun? Si te miri iar. Mirarea ca stare existentiala. De mirare s-au ocupat si Eugen Ionescu, si dragul lui prieten Arsavir Acterian. Mirarea ca prim pas. Prim pas spre ce? Catre cine. Zâmbesc. În timp ce Panzer-ul sau se împotmolea prin noroaie, generalul von Paulus scotea capul prin turela si marturisea neputincios: „În Rusia nu exista drumuri, exista doar directii. „Am citat dintr-o carte care m-a facut sa meditez pe marginea aventurilor istoriei. O carte parcursa cu sufletul la gura. În marginea destinului popoarelor, a istoriei, a oamenilor, a umanitatii, daca se mai poate spune asa ceva fara sa primim surâsuri condescendente. Este vorba despre ce am citit în volumul
    Axa lupului. Din Siberia pîna în India pe urmele evadatilor din Gulag
    Editura Polirom, 2014, traducerea de Sorina Danila, o carte semnata de un autor necunoscut pentru mine. Sylvain Tesson. Francez la obârsie (n. 1972) geograf ca pregatire, jurnalist si scriitor ca preocupari. Un mare calator, altminteri, s-ar zice ca aceasta curiozitate de a strabate si de a cunoaste lumea este activitatea lui de baza. În plus, ar vrea sa si înteleaga ce se întâmpla prin jurul lui. Cu el si cu viata lui. Este optiunea unui om lucid, senin si împacat cu el însusi. Îsi traieste viata cum vrea el. Si cum îi place lui. Sa umble prin timp si prin spatiu. Si se mira mereu, la fiecare pas. Si atunci când mirarea nu mai poate oferi noutati, ci doar se repeta. Suferinta, suferintele oamenilor nu-i sunt straine. Omul are compasiune, stie sa se revolte când e cazul, nu-i este indiferenta optiunea etica. Binele si raul sunt prezente si azi. Ca si ieri. Ca si oriunde. În Siberia, în China comunista, în Tibetul ocupat de chinezi, în India parasita de britanici. Miza acestei carti, pe care am parcurs-o cu înfrigurarea cu care citeam Robinson Crusoe sau Cei trei muschetari când eram mic, este o calatorie de mii de kilometri, pornind din Siberia ruseasca pâna în India. Pe lînga lacul Baikal – 1.600 de kilometri – prin Mongolia, Desertul Gobi si Tibet, traversând Himalaya pâna în câmpia Bengalului. De ce face Tesson acest drum? Ca sa dovedeasca – precum Thor Heyerdahl cu al sau Kon Tiki, ca sud-americanii au traversat Oceanul Pacific cu niste simple plute din lemn de balsa ca sa populeze insulele din Polinezia – daca a fost posibil ca un grup de evadati dintr-un Gulag aflat dincolo de Cercul Polar putea parcurge sase mii de kilometri în noua luni si în conditii extreme. Este povestea traita si relatata de un ofiter polonez, Slavomir Rawicz, care publica aceasta incredibila aventura în anii ’50.
    A marche forcée (Întoarcerea acasa. Povestea adevarata a unui drum anevoios spre libertate, Editura Corint, 2012) înflacareaza imaginatia tânarului francez, care reuseste dupa doua decenii sa refaca traseul. Mergând pe jos, cu bicicleta sau calare, lasându-se dus doar de o directie. Drumul spre libertate. Drumul evadatilor si al fugarilor de tot felul. Al celor proscrisi. Drumul lupilor în cautare de prada. De la nord spre sud. Asta este axa lupului. Nu este o simpla carte de calatorie. Este o demonstratie vie, fizica, traita, o demonstratie ca se poate evada din infern. Ca omul îsi poate depasi propriile limite. Ca voia si nevoia de a trai sunt mai presus de bine si de rau. Nimic de adaugat, doar de citit si, eventual, de meditat, despre ce am facut ieri si ce avem de facut mâine.
    Atât.
    Îmi vine greu sa amintesc / pomenesc despre carti de istorie care ma impresioneaza pe mine. De ani în sir. De Dosar 1915 ma ocup de douazeci de ani. Ma intereseaza tot ce este legat de rasucirile istoriei. Despre dezastrele razboaielor si nenorocirile prin care au trecut oamenii. Omul. Omenirea. Nobody cares. Cel putin la noi. Interesul pentru suferinta este minim, întelegerea suferintei o chestie de moment. Poate ca asa am supravietuit ca popor. Sa nu ne pese. Sa uitam repede. Sa acceptam si albul si negrul, si binele si raul, deopotriva. Nu stiu, poate ca ma însel, poate ca e o senzatie de moment. Poate ca falsa. Subiectiva.
    Traim. Multe carti ce cuprind povesti si marturii dintre cele mai îngrozitoare ajung astazi pâna la noi. La mine. E bine, e rau? Nu stiu. Citesc.
    Întâi l-au omorît pe tata. Povestea unei fetite din Cambodgia
    Editura Corint, 2014, traducere din limba engleza de Alfred Neagu si Junona Tutunea, prefata de Marius Oprea. Este zguduitoare (înca si iar si iar) marturie despre dramele secolului XX. Despre Holocaust si genocidul armenilor din 1915 s-au scris mii de studii si au aparut zeci de mii de cercetari laborioase. Dar nenorocirile nu s-au oprit în timp. S-au petrecut pâna în zilele noastre. Si mai continua, vedem ce se întâmpla în Siria. Loung Ung, autoarea cartii de fata, a fost direct implicata în tragedia cambodjiana. Propria ei familie a fost distrusa în timpul anilor în care khmerii rosii si regimul criminal al lui Pol Pot – sprijinit masiv de autoritatile de la Beijing – au ucis mai mult de 2 milioane de oameni. Si au distrus o tara si au nenorocit un popor întreg. Despre toate acestea spune totul o fetita care a scapat din acest cosmar si care depune marturie. Povesteste. Ce ar mai fi de imaginat cînd inimaginabilul deja copleseste totul?
    Despre aceste inimaginabile întâmplari care, mereu si mereu, în secolul al XX-lea, au depasit orice închipuire, da seama si lituanianca Ruta Sepetys în romanul
    Printre tonuri cenusii
    Editura Epica, 2014, traducerea din engleza de Gabriela Stoica. Despre violentele si deportarile popoarelor baltice de catre sovietici stim prea putine. Ocuparea Letoniei, a Lituaniei si a Estoniei, toate nenorocirile care au urmat (arestari, deportari, abuzuri si crime de tot felul), despre acestea stim prea putin. Nici despre cei 1,5 milioane de moldoveni deportati sau omorâti în anii ‘40 nu stim – sau nu vrem sa stim – prea multe. Asa cum prea putin s-a vorbit / scris / citit (nu numai la noi) despre holomodor – marea foamete din Ucraina din 1934-1935, când, din cauza unor masuri abuzive, au murit peste 5 milioane de oameni. Exemple se pot adauga. Rwanda, fosta Iugoslavie, Sudan. Despre ce s-a întâmplat în Lituania, începând cu iunie 1941, se aminteste, se povesteste în romanul Rutei Sepetys. O poveste de familie, dar si o saga a unei întregi natiuni. Un bestseller New York Times – dar pot sterge aceste succese literare dramele unor oameni?, it’s just a question – care arata la urma urmelor ca fiecare depozitie, literara sau istorica, îsi gaseste, si locul si rostul. Unde începe marea literatura, unde se termina simpla evocare a unor tragedii, ce este literatura azi, când stradania si sacrificiul artistic al unor Flaubert sau Radu Petrescu se izbesc de confesiunile, pline de tragism si deseori sinistre, ale unor Varlaam Salamov sau Elie Wiesel? Deportarea unei fete de 15 ani, împreuna cu mama si fratele ei, din ocupata Lituanie, duse fiind în vagoane de transportat vite în îndepartata Siberie, undeva dincolo de Cercul Polar, la Trofimorsk, ar putea parea un road story. De aceasta data nu mai este o simpla calatorie geografico-istorica, asa cum procedeaza Sylvain Tesson, ci epopeea unui destin colectiv. Vechile rute din vremea lui Dostoievski – Amintiri din casa mortilor – ramân în continuare un reper pentru cei care sunt interesati de literatura concentrationara: sunt valabile si în anii ’40. Din Kaunas si Vilnius, din Tallin si Minsk au tot plecat si calatorit în conditii inumane sute de mii de arestati. Unii condamnati – Articolul 59, dusman al poporului putea fi oricine, altii nici macar. Spre Omsk si Muntii Urali. Acolo se termina Europa. Acolo începe nu se stie ce începe, fiindca acolo, în Siberia, nimic nu are capat. Imensitatea tundrei si a ceea ce este taigaua, un urias spatiu de bogatii si temperaturi extreme, da masura unei imense tragedii colective care nici azi înca nu este bine definita. Vorbim despre Kolîma sau Magadan de parca ar fi vorba despre Versailles sau Central Park. Nu si-a asumat nimeni responsabiltatea a zeci si zeci de milioane de morti. Lenin si Stalin, dar si Mao sau Kim Ir Sen mai arata cu degetul de pe statuile raspândite te miri unde. Prin Federatia Rusa, China cu miliardele ei de dolari sau Coreea de Nord cu milioanele ei de înfometati. Procesul comunismului nu a avut loc dupa prabusirea URSS, procesul comunismului nu a fost asumat nici de Uniunea Europeana, de SUA – sau de China, cu atât mai putin. Ne aflam într-un punct în care fiecare poate crede si judeca dupa propria constiinta. Aventura umana a unei familii de lituanieni rânduita sub forma unui roman de catre Ruta Sepetys – suportul narativ e bazat pe marturii directe si documente de familie – adauga înca o fila de istorie la o istorie deja încarcata de file cu mult prea multe pete de sînge. Printre tonuri cenusii este un foarte bun roman, care, am toata convingerea, nu va interesa prea mult lumea de culturali din România.
    Vorba lui Stalin, cu care încheia sedintele de Politbiuro: „Pentru azi, numai atât!“