O tema a romanului „Amor intellectualis“ este Prietenia (cu majuscula). Cartea este si un tratat sui generis despre prietenie. Prietenia traita la o intensitate maxima. Parafrazând o sintagma celebra, Ion Vianu ar putea sa-si revendice faptul ca printre asa-zicând universitatile sale se inscrie Prietenia, se inscriu prieteniile. Si as mai risca o parafraza, de aceasta data a unei vorbe celebre apartinând lui Heraclit, care sper sa nu para fortata decât poate celor, din pacate nu putini, care nu au vocatia prieteniei. As zice asadar, cu atât mai mult dupa ce am citit „Amor intellectualis“, prieteniile tale – destinul tau. Oricum, spune-mi ce prieteni ai, ca sa-ti spun cine si cum esti!
Pentru Ion Vianu, prietenia cu Matei Calinescu pare predestinata. Cei doi parca sunt facuti unul pentru a-l completa, a-l intregi pe celalalt. O atestau si memoriile lor in dialog aparute tot la Polirom. De altfel, reputatul critic literar si teoretician al lecturii, dar si prozator, pe care am avut ocazia sa-l intâlnesc de câteva ori la Iasi si sa-l cunosc si direct, nu doar citindu-i cartile, este considerat si numit de prietenul sau: Geamanul, mereu cu majuscula, „Geamanul meu electiv“.
Se vorbeste si s-a vorbit inca mult inainte de ’89, iar dupa ruptura de atunci a devenit chiar un subiect monden, de prietenia dintre doi binecunoscuti intelectuali si eseisti. Odata, agasat de batutul monedei, fie la modul encomiastic, fie ironic, pe acest subiect, am prelungit o sageata a unei mari poete si eseiste – Ileana Malancioiu – din cartea sa „Exercitii de sinceritate“, in directia acestei prietenii. Nu faceam in definitiv decât sa-mi exprim convingerea ca in istoria culturii si in memoria colectiva româneasca, singura prietenie ce dainuie si va dainui peste vreme si vremuiri este cea dintre Eminescu si Creanga, fiindca numai aceasta a capatat si capata din ce in ce mai mult, pe masura ce, ca sa folosesc chiar o expresie a lui Matei Calinescu, inaintam in golul timpului, o aura mitologica, a devenit de fapt un mit national. Un mit cultural in orice caz. Ca si iubirea dintre Eminescu si Veronica Micle, ca si, observa pe buna dreptate Nicolae Manolescu in „Istoria critica…“, boala lui Eminescu, asa cum a fost ea descrisa de Calinescu si nu neaparat de niste medici care au incercat s-o analizeze stiintific dupa un secol de la moartea Poetului.
Prietenia lui Ion Vianu cu Matei Calinescu a inceput sub semnul unui reciproc sentiment de respect si de admiratie privind preocuparile, in primul rând lecturile lor. Când s-au cunoscut erau deja elevi si aveau vreo 14 ani, povesteste autorul. In ceea ce priveste lecturile, ele aveau sa fie facute apoi si impreuna: „Am devenit insa coalescenti (dictionar: coalescenta, «aderare a unor parti divizate in mod natural sau accidental; strângerea impreuna a picaturilor sau a particulelor dintr-o suspensie»)… Am facut boli impreuna (hepatita). Cu toate astea, eram diferiti ca temperamente. El avea un scris superb, al meu era o mâzgaleala. Pe biroul lui era o ordine perfecta, al meu era un haos in care totul se pierdea. El era anxios si agresiv, eu – melancolic si arogant. El scria poezii mai multe si mai bune ca mine. Ne imbatam impreuna, dar mie mi-era mai rau dupa betie“.
Pasiunea comuna majora o constituia literatura, minunea de care ii vorbeste autorului Mama sa: „minunea literaturii: frumusetea stilului. Iti lumineaza viata“. Cum sa se plictiseasca un om inteligent fata cu asemenea minune?! Si aici trebuie sa dau un citat mai lung, o pagina despre lectura adolescenta, cum o califica scriitorul, care mi-a amintit de alte câteva, antologice, de pilda cele ai caror eroi superbi sunt cititorii de mare performanta Ibraileanu si Calinescu:
„Cel putin eu, in anii aceia, am citit mai mult decât in restul vietii. Cititul, câta singuratate! Mult mai târziu, aproape batrâni fiind si unul, si altul, am vorbit cu Matei despre lectura, despre lectura noastra ca baieti: este asa de greu sa cresti, sa te confrunti cu vitalitatea din tine. Cu sexualitatea, cu tentatiile si cu ororile vietii. Când citesti nu esti o masina care inregistreaza cuvinte, sensuri. In capul tau se nasc felurite legaturi. La inceput, pur literare: te gândesti la alte poeme, alte povesti. Un cuvânt te opreste din drum, e o perla sau un excrement. Devii idolatru. Iubesti-urasti sunete, un sens al cuvântului te urmareste. Apoi, mintea evadeaza. Incepe o aventura. Intotdeauna clandestina, adesea rusinoasa. Ce ai facut aseara? – Am citit. -Fals! Ai citit, dar ai facut si multe alte lucruri de care ar trebui sa-ti fie rusine. In timp ce stateai lungit in pat sau pe fotoliu, silindu-te sa nu aluneci pe covor, gândul tau s-a oprit in tot felul de cotloane, a cazut in maracinisuri. Lectura, ce chiul colosal, ce pretext grozav pentru visare! Egoista, mintea ti s-a priponit in amanuntele cele mai bizare. Gândul tau a luat-o razna, te-au cuprins senzatii, mai ales o excitatie sexuala cât casa, pe care ai domolit-o cum ai putut. Tristeti, bucurii nemotivate. Ce ramâneri in urma, momente vagi cu ochii priponiti in gol, auzi cum iti bate inima, cum tiuie linistea… Esti in Africa neagra, cu Joseph Conrad, dar ochiul interior nu se poate debarasa de un colt de strada din orasul tau, alunecând mereu. Totusi, chinuitor cum e, cu placeri violente, dar de o clipa, calarind peste miile de obstacole ale partilor intunecate ale mintii, cititul te invata lumea, cum e ea, frumoasa si hidoasa, te invata si ce e mai pretios sau de dispretuit“.
La o vârsta când totul poate fi erotizat, pâna si peisajul natural, ambianta cosmica de la Zamora, unde familia Vianu avea o casa de vacanta, nu mai putin importante si formative sunt fara indoiala experientele erotice ale celor din grupul de adolescenti Vianu, Matei et comp. – „obisnuita noastra banda vesela“. Tinerii de astazi ar numi-o poate cu nonsalanta gasca. Numai ca acea „gasca“ a anilor ’50 din „Amor intellectualis“ era de o cu totul alta factura, de un cu totul alt nivel intelectual si moral.
Frapeaza diversitatea si, oricât de surprinzator ar parea, tragismul acelei vesele si efervescente lumi in miniatura, din care nimic esential nu lipseste. Unul e un revoltat, altul e un ratat in nuce si nu numai, altii parca sunt nascuti spre a fi nefericiti, unul se sinucide, altul esueaza in alcoolism… Toti insa traiesc mai mult sau mai putin sub zodia Frumosului artistic, a vrajei artei muzicale, a „glasului amintirii“ care ii uneste, oferindu-le un teritoriu de refugiu din atmosfera apasatoare a epocii. De refugiu si de rezistenta prin cultura. Comportamentul, opiniile, optiunile lor sunt diferite, dar fiecare dintre ei nu poate fi decât acolo. Fac parte organica din acel tablou. Sunt, in fine, personaje reale cu un mare potential epic, adevarati eroi de roman care dau sama de conditia umana si a caror imagine, al caror destin te urmaresc si dupa ce ai inchis cartea. Prin destinul sau tragic, un personaj de mare roman este Mironi – „un far in viata mea (trebuie sa spun: a nostra)“. Un altul este Tanusa. De la un moment dat, marturiseste autorul – „nu mi-am mai putut-o inchipui altfel pe Electra“. Tulburatoare, ea insasi putând constitui substanta unui roman, este iubirea imposibila dintre Mironi si Tanusa. Din punctul meu de vedere, ei sunt cele mai memorabile personaje ale romanului lui Ion Vianu.
Cartea are un sfârsit trist. Ea se incheie cu vizita pe care, dupa multi ani, autorul, acum un reputat psihiatru, i-o face Tanusei, inaintea plecarii sale in exil. Ce va urma, si ar fi pacat ca povestea sa nu continue, vom vedea!
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 317