„In lume sufla doua vânturi, de rasarit si de apus. Iar un proverb chinezesc spune: «fie vântul de apus va fi mai tare decât cel de rasarit, fie vântul de rasarit va fi mai tare decât cel de apus». Or, in vremea noastra, vântul din est sufla mai puternic decât cel din vest.“ (Mao Zedong) / „Lasati-i pe unii sa se imbogateasca primii, ceilalti o sa-i urmeze, iar bogatia va fi generala.“ (Deng Xiaoping)
Este China o tara comunista
sau capitalista?
Sansa a vrut sa calatoresc de curând in China. Am vizitat coasta si, bineinteles, Shanghaiul, dar si interiorul tarii, cu orase miniere precum Datong sau Taiyuan. Am vazut centrul puterii, la Pekin, insa si fostele colonii europene de la Macao si Hong Kong. Pretutindeni, impresiile au fost puternice, desi amestecate. Intors acasa, am incercat sa inteleg mai bine fenomenul chinezesc si iata câteva din concluziile la care am ajuns.
De o sanatate economica aproape insolenta, daca e s-o compari cu slabiciunea de azi a Occidentului, China incepe (sau reincepe) sa faca istorie. In clipa de fata, ea are in urma treizeci si trei de ani de dezvoltare neintrerupta, cu un produs intern brut al carui ritm mediu de crestere in ultimele doua decenii s-a apropiat de 10% pe an si cu un somaj mai degraba in scadere. Greutatea ei s-a marit de la 1,7% din PIB-ul mondial in 1980 la 8,6% in 2009, reusind sa sporeasca mai bine de cinci ori. Nu degeaba a ajuns China in 2010 a doua economie a planetei, cu perspectiva de a depasi in 2018 si Statele Unite(1). In plus, din atelierul lumii, cum era socotita pâna nu demult, tara pare sa fi devenit si bancherul globului. Ea are cele mai mari rezerve valutare din lume (in jur de 3 200 de miliarde de dolari) si e curtata sa se implice in redresarea finantelor internationale, inclusiv ale Uniunii Europene. Cât despre lansarea din august 2010 a ofertei publice initiale (de actiuni) a Bancii Agricole a Chinei, ea a fost cel mai mare eveniment bursier de felul acesta din istorie. In sfârsit, pâna si la capitolul, obsedant pentru unii, al existentei unei clase de mijloc, China sta foarte bine: ea este astazi primul cumparator din lume de automobile, telefoane inteligente sau chiar piane (semn, daca mai era nevoie, ca nici la snobism nu vrea sa ramâna in urma)(2).
Totusi, daca datele economice sunt clare, intelesul istorico-politic al acestei evolutii spectaculoase pare mai greu de prins. Iar despre China zilelor noastre circula in general doua teorii care se bat cap in cap.
Astfel, pentru unii, in special de dreapta, China a fost si este inca o veritabila intrupare a ideilor comuniste. Asa incât existenta unui capitalism chinezesc – despre care se vorbeste tot mai des in ultimii ani, spre a i se atribui fulminanta dezvoltare a tarii – e nesocotita sau chiar negata cu totul. Caci, ni se spune, capitalismul nu poate functiona cu adevarat intr-un stat comunist. Prin urmare, capitalismul chinezesc trebuie ca este masluit si nicidecum autentic. Si intr-adevar, nu e oare China o tara nedemocratica? Iar statul nu se amesteca mereu in economie? Si nu se plaseaza China in afara actualului sistem economic mondial ori de câte ori incearca sa se strecoare printre regulile de libera concurenta ale Organizatiei Mondiale a Comertului sau sa submineze hegemonia occidentala asupra lumii? Ca atare, ce alte dovezi ne mai trebuie spre a intelege ca e vorba de un regim comunist? De unde apoi si concluzia ca prabusirea Chinei e aproape, fiindca numai adevaratul capitalism ar fi pasamite la adapost pe lumea asta de falimentul generalizat.
In schimb, pentru alti observatori, sa zicem de stânga, aceeasi China se prezinta exact pe dos, si anume ca o tara fara nimic comunist in ea. Caci proprietatea privata – ni se spune de asta data – propaseste aici nestingherit, profitul e unicul criteriu al activitatii economice, iar inegalitatile sociale cresc mereu, strigatoare la cer. In plus, despre deplina integrare mondiala a Chinei aproape ca nu mai merita vorbit, altminteri n-ar fugi toate capitalurile intr-acolo, dezindustrializând Apusul. Unde mai pui ca nu lupta cu Occidentul, ci imitarea lui pare sa precumpaneasca in China. Iar asta nu doar tehnologic, ci si ideologic, de vreme ce fiica viitorului secretar general al Partidului Comunist Chinez a plecat la studii in Statele Unite(3), iar unele declaratii ale responsabililor economici chinezi – cei mai multi formati tot in America – par sa miroasa mai degraba a liberalism decât a socialism(4). Semn ca, in ciuda spoielii populare, societatea chineza ar fi devenit incet-incet capitalista, iar in comunism nu mai cred nici macar conducatorii ei.
Iata, prin urmare, simplificând putin, rumorile care circula in jurul fenomenului chinezesc. Si totusi care e adevarul? Si de unde vine o asemenea neintelegere, chiar contradictie, intre diversele pareri? In sfârsit, ce e pâna la urma real sau ireal in China, capitalismul ori comunismul? Sau poate ca tocmai dihotomia asta nu e potrivita acum? Mai ales ca ideea existentei unui capitalism chinezesc, justa de altfel, presupune adeseori si o ruptura istorica intre China reformista de astazi si cea maoista de altadata care nu mi se pare adevarata. Iar asta in vreme ce teoria, gresita dupa mine, care face din comunism adevarul Chinei, merita luata si ea in calcul, in masura in care afirma, din contra, existenta unei continuitati intre trecutul si prezentul chinezesc.
Cum sa judecam China?
Câteva criterii nepotrivite
Fireste, concluziile legate de China sunt de multe ori partiale sau aproximative pentru ca criteriile dupa care o judecam nu sunt cele mai bune.
Asa de pilda, se vorbeste despre lipsa de libertate politica din China si, mai cu seama, despre drepturile omului, a caror incalcare (in Tibet, in Xinjiang etc.) e luata ca argument pentru caracterul comunist al tarii. Dar asta ca si cum lumea nu ar fi plina de regimuri autoritare pe care cu siguranta nimeni nu le va socoti drept comuniste, cum e bunaoara Arabia Saudita. Ba mai mult, ca si cum capitalismul ar fi prin esenta sa un fenomen democratic, si n-ar exista si un capitalism autoritar, cum a fost in Chile in anii ’70, ori cum mai este in Singapore astazi.
Sau, tot asa, observatorii Chinei cauta sa inteleaga ce se intâmpla acolo urmarind evolutia – de altfel foarte schimbatoare in ultimii ani – a regimului proprietatii, de stat sau particulare. Criteriu, cu siguranta, interesant, care spune multe, daca nu ne vom margini insa, cum se intâmpla de obicei, sa facem din simpla prezenta ori absenta a statului in economie semnul univoc care sa distinga comunismul de capitalism. Ca si cum n-ar exista state implicate in treburile economice, dar necomuniste, cum se intâmpla sa fie bunaoara Iranul, sau cum au fost atâtea alte tari din Lumea a Treia imediat dupa obtinerea independentei, ori Germania nazista de altadata. Sau, invers, ca si cum acceptarea proprietatii private si a intreprinderii particulare ar fi fost dintotdeauna incompatibila cu politicile partidului comunist. Iar NEP-ul lui Lenin, la care voi reveni imediat, e cel mai bun contra-exemplu.
In sfârsit, cea mai mare greseala de intelegere a Chinei contemporane vine, cred eu, din analogia cu cele intâmplate in ultimele decenii in fostul spatiu sovietic (URSS si Europa de Est). Adica acolo unde, in urma unor revolutii ori reforme politice, regimurile socialismului real s-au prabusit la sfârsitul anilor ’80, urmate de tot felul de schimbari radicale. De unde, asadar, ispita cautarii unei evolutii si rupturi asemanatoare, chiar daca mai temperate, si in China, care sa opuna o epoca mai curând socialista alteia mai curând capitaliste. Iar argumentele nu lipsesc, fireste, mai ales ca pâna si Constitutia chineza a facut loc la inceputul anilor ’90 unor expresii precum „economia socialista de piata“. Dupa cum exista apoi regimuri comuniste inghetate, precum cele din Cuba sau Coreea de Nord, unde contrastul cu cele petrecute in China sare in ochi.
Si totusi analogia cu vechea zona sovietica este, cred eu, cel putin pripita. Iar ipoteza contrara, a continuitatii istorice profunde intre China maoista si cea post-maoista, mi se pare mai corecta. Mai ales ca asa-zisele reforme chinezesti, incepute in 1978 (la doi ani dupa moartea lui Mao) si accelerate in anii ’80, au fost anterioare Perestroikai, caderii Zidului de la Berlin ori disparitiei Uniunii Sovietice si s-au petrecut, international vorbind, in plina perioada comunista. Ceea ce le face, asadar, mai greu de comparat cu trecerea de la socialismul real la capitalismul liberal de la noi.
Cât despre Deng Xiaoping, initiatorul si eminenta cenusie a acestor reforme, el nu a facut parte dintr-o generatie mai noua si potential revizionista de comunisti, cum s-a intâmplat cu Gorbaciov. Din contra, contemporan, iar nu doar rival cu Mao, participant la Marsul cel Lung si la lupta impotriva nationalistilor lui Chiang Kai Shek, Deng a fost legat de toate ofensivele si planurile mai importante ale Partidului Comunist Chinez. Nici macar pragmatismul lui economic, care l-a facut celebru, nu tine de o subita si târzie revelatie de batrânete. Dimpotriva, la inceputul anilor ’60, ca inalt responsabil al Partidului, el mai dusese, alaturi de presedintele de atunci al Republicii Populare, Liu Shaoqi, aceeasi politica. Iata de ce ar trebui sa vedem in reformele sale de mai târziu o confirmare mai mult decât o renegare a vechilor lui idei comuniste.
Ce este China astazi?
Un leninism de succes
Fireste, asta nu inseamna ca cei care neaga astazi capitalismul chinezesc si spun, in ciuda tuturor evidentelor, ca in China nu exista asa ceva ar avea dreptate. Caci nu doar capitalismul, dar si schimbarile de dupa moartea lui Mao sunt neindoielnice. Si lor li se datoreaza, de altfel, decolarea chineza.
Pe de alta parte, care ar fi atunci natura continuitatii dintre trecutul si prezentul Chinei despre care tocmai am vorbit?
Or, raspunsul tine de un al treilea termen, care lipseste de obicei din actualele dezbateri care opun comunismul capitalismului. E vorba de leninism, adica de acea forma particulara, ba chiar eretica de marxism care si-a facut intrarea in lume in urma Revolutiei Ruse din 1917, instalându-se si in China dupa 1949. Iar asta intrucât leninismul, asa cum urmeaza sa explic mai jos, a fost un proiect politico-economic amestecat si echivoc, care nu s-a confundat, de aceea, nici cu comunismul pur si simplu si nici cu un simplu capitalism.
Or, daca China de astazi nu poate fi socotita nici o societate socialista, nici una capitalista si ni se prezinta ca un sfinx, e pentru ca, de fapt, este o tara leninista. Dupa cum ambiguitatile ei nu sunt altceva decât ambiguitatile originare ale leninismului insusi. Iata, asadar, de ce nu cred ca actuala China ar fi diferita in esenta de cea de acum patruzeci sau cincizeci de ani.
In sfârsit, daca ar fi sa recunoastem totusi ceva nou la China de azi e faptul ca, fata de trecut, acum suntem martori, ce-i drept, la o politica leninista functionala, chiar la un soi de leninism de succes. Or, dupa esecurile de altadata, din Uniunea Sovietica, dar si din China insasi, un astfel de leninism a ajuns sa fie pentru multi aproape de nerecunoscut. Si totusi reusita leninismului, iar nu indepartarea de el si, prin urmare, de socialismul real de odinioara, explica ce se petrece astazi in China.
Câteva cuvinte despre leninism: o revolutie proletara victorioasa, dar prematura, imposibil de
continuat fara capitalism de stat
In ce-l priveste, la inceputurile lui, leninismul a fost legat de o situatie istorica destul de particulara. E vorba de imperialismul european de la inceputul secolului XX si de urmarile sale social-politice care nu fusesera anticipate aproape de nimeni, fie liberali, fie marxisti.
Intr-adevar, initial, in a doua jumatate a veacului al XIX-lea, toata lumea se asteptase la progres si la un fel de uniformizare mondiala de la maturizarea si extinderea globala a capitalismului. Si totusi, odata implinita, aceasta extindere incepuse sa produca dezechilibre si conflicte neasteptate. De pilda, in locul mult asteptatului comert liber si al pacii eterne, concurenta dintre statele capitaliste mai tinere si cele mai batrâne se indrepta spre razboi. Iar asta in vreme ce, pe de alta parte, in locul lumii diverse si multipolare de odinioara, populate de felurite culturi si imperii milenare, se nastea o opozitie tot mai simpla intre un centru avansat si o periferie subdezvoltata. Mai mult, o periferie care, desi atinsa de duhul modernitatii – sub forma de carteluri industriale ori capital financiar –, nu parea sortita egalitatii cu centrul si nici nu avansa spre ceea ce parea a fi idealul lumii burgheze: industrializare profunda, negot echilibrat, independenta nationala, democratie liberala etc.
Ceea ce se vedea, de altminteri, si din noua situatie in care ajunsese proletariatul. Mai numeros si mai bine organizat in tarile europene, dar partas la beneficiile politicii coloniale („social-imperialismul“ cum era numita in epoca) si astfel imblânzit, el crestea mai rudimentar in restul planetei, dar si mai salbatic in saracia lui lipsita de speranta. De unde si aparitia unor situatii revolutionare pe la marginile lumii, acolo unde nu se asteptase nimeni. Sau, ca sa fim mai precisi, acolo unde insasi intelighentia marxista vorbise numai de o recuperare in etape, iar nu in hopuri a decalajului istoric. Ceea ce ar fi insemnat insa, politic vorbind, ca revolutia proletara sa tot astepte, lasându-se devansata cu stoicism mai intâi de o revolutie burgheza, iar apoi de aparitia unei societati capitaliste dezvoltate, aidoma celei existente in Apus.
Or, impotriva unor asemenea prejudecati evolutioniste, Trotki a fost primul care a vorbit de o „revolutie permanenta“. Adica a socotit ca, intr-o tara intârziata precum Rusia tarista, revolutia proletara i se poate substitui, fara sa mai astepte, celei burgheze. Caci, odata atinse de modernitatea capitalista, periferiile lumii ar putea, ba chiar ar fi nevoite sa nu se mai dezvolte liniar, ci inegal si in salturi. Nu degeaba pâna si populatiile primitive ajunse in contact cu europenii trecusera, bunaoara, de la arcul cu sageti direct la pusca, fara a se mai incurca cu formele intermediare ale istoriei armamentului.
Si intr-adevar, in Rusia inceputului de secol XX, patrunderea marelui capital international slabea societatea feudala, ba nastea si un proletariat insurgent oarecum peste capul burgheziei locale, care nu mai apuca sa se dezvolte si sa-si joace rolul politic. La fel cum, odata cu capitalul strain, veneau din Occident si cele mai noi idei politice de acolo, si in primul rând teoriile socialiste. Ca atare, se va intreba Trotki, cine, daca nu muncitorimea rusa, putea rasturna autocratia, asa incât, in mod neasteptat, „valetul (proletar) sa ia puterea inaintea stapânului sau (burghez)“(5)? Ceea ce insemna insa transformarea revolutiei anti-feudale direct intr-una proletara, mai ales daca muncitorii rusi ar fi acceptat si ideea lui Lenin, de a atrage in lupta taranimea de partea lor.
Desigur, o asemenea tactica politica destul de originala nu putea convinge pe toata lumea. Si de altfel ea i-a scandalizat in primul rând pe marxistii ortodocsi, pentru care etapele istorice nu puteau fi arse cu totul, taranii erau lipsiti de potential socialist, iar o revolutie proletara in tari subdezvoltate era, daca nu imposibila, cel putin lipsita de sens.
Cât despre desfasurarea istorica ce a urmat, ea nu le va da dreptate, dupa cum se stie, nici ortodocsilor si nici leninistilor. Caci, in ciuda crizei si a suferintei sociale de dupa Primul Razboi Mondial, revolutia proletara nu se va produce in Occidentul cel avansat, cum crezusera marxistii ortodocsi, ci doar in intârziata Rusie (iar apoi in alte tari din Lumea a Treia, intre care si China), ca lupta anti-imperialista, muncitoresc-taraneasca. Dar asta, pe de alta parte, fara ca o asemenea revolutie sa fie totusi cu adevarat socialista, cum se iluzionasera leninistii.
Caci acelasi retard al Rusiei ori al Chinei, care ii ingaduise revolutiei proletare sa o ia inainte, iar partidului comunist sa puna mâna pe putere, nu era totusi propice nici social, nici economic socialismului. Iar asta intrucât nu doar burghezia, care nu reusise sa impiedice revolutia muncitoreasca, ci si proletariatul, care o provocase, erau cam subtiri in acea lume agrara abia atinsa de modernitate. Or, socialismul la care visasera marxistii avea nevoie de un proletariat evoluat, atât ca numar, cât si ca stil de munca si organizare, spre a nu mai vorbi de resurse tehnologice, care sa ceara si in acelasi timp sa permita o reasezare colectiva a productiei. Conditii de negasit insa altundeva in afara lumii dezvoltate.
De unde, asadar, si adevarul aventurii leniniste: o revolutie proletara victorioasa, dar prematura, care urma sa aiba nevoie de inca multa dezvoltare productiva ca sa-si atinga tinta. Ca si capcana in care se va gasi prins comunismul leninist, care va trebui sa „construiasca“, in fond, capitalismul, iar nu socialismul. Caci numai deposedarea lucratorilor de o parte din munca si reinvestirea ei masiva in instrumente productive puteau asigura dezvoltarea dorita. Or, tocmai asta stia capitalismul sa faca atât de bine, când, in numele proprietatii private, separa forta de munca de mijloacele sale, care puteau spori astfel nestingherit sub forma de capital.
Ce-i drept, fata de capitalismul clasic, de data asta intregul proces urma sa fie asezat sub controlul unui partid comunist si sa ia, asadar, forma unui capitalism de stat. In practica reala insa, asta putea sa nu insemne neaparat mai putin capitalism si mai putina exploatare a muncii, ci dimpotriva.
In fine, dovada ca Lenin insusi a inteles de la inceput paradoxul statului sau comunist, obligat sa le stoarca muncitorilor si taranilor plusvaloare ca un adevarat capitalist, nu trebuie nici ea prea mult cautata. „Nu suntem destul de civilizati, spunea el in 1923, pentru a trece direct la socialism, desi avem deja premisele politice“(6); sau, tot Lenin, dar in 1918: „realitatea ne spune ca un capitalism de stat ar fi un pas inainte. Daca am putea ajunge in cât mai scurt timp la capitalismul de stat ar fi o mare victorie“(7).
Si intr-adevar, capitalismul de stat a ramas pâna la capat adevarul profund al leninismului, explicând mai bine decât alte concepte istoria socialismului real. Caci ce nume merita asa-zisul „comunism de razboi“ sovietic al anului 1918, care nu a nationalizat industria din ratiuni socialiste, ci pentru mai multa eficienta economica? Comunism de razboi ce a eliminat, pe deasupra, controlul muncitoresc al productiei, aparut in urma consilismului Revolutiei din 1917, si a transformat lucratorii in simpli salariati ai statului patron, fara drept de greva, supusi disciplinei si diviziunii muncii, taylorismului si directiunii formate din specialisti burghezi.
Sau cum ar trebui privita Noua Politica Economica (NEP), inceputa tot de Lenin in 1921 pentru inca si mai multa eficienta? Mai ales ca, pastrând in proprietatea statului controlul bancilor, al comertului exterior si al unei parti din industrie, Partidul lasa, in schimb, mâna libera intreprinderii private din agricultura si micul comert. Ba mai si invita industriasii straini, nemti mai ales, sa investeasca sau sa primeasca in concesiune diverse fabrici si uzine din Rusia(8).
In sfârsit, tot capitalism de stat ramâne numele cel mai potrivit si pentru etatismul economic absolut al lui Stalin, clonat apoi si in restul lumii comuniste, inclusiv in China maoista. Iar asta chiar daca multa lume a vazut in el un soi de socialism. Caci nu a fost el oare continuarea, cu alte mijloace, mai radicale, a aceleiasi politici de acumulare sustinuta de capital pe spinarea celor ce muncesc? Cum bine o presimtisera, de altminteri, deja din secolul al XIX-lea, unii marxisti ortodocsi, precum Wilhelm Liebknecht când spunea ca „nimeni n-a combatut mai tare socialismul de stat decât noi, socialistii germani, si nimeni n-a aratat mai clar ca mine ca socialismul de stat este in realitate un capitalism de stat“(9).
Leninismul chinezesc
Iata de ce, revenind la capitalismul de azi al Chinei, nu trebuie sa ne miram prea tare. Caci el nu e decât leninism curat, adica un capitalism de stat aflat sub conducerea politico-administrativa a partidului comunist. Iar asta inclusiv când intelege sa faca loc in interiorul sau pietei si proprietatii private. Caci pâna si asta aminteste, in fond, de NEP-ul lui Lenin.
Fireste, inegalitatile Chinei de astazi sunt mai mari decât altadata. Potrivit revistei „Forbes“, exista nu mai putin de 115 miliardari chinezi, fara a-i pune la socoteala pe cei din Macao sau Hong Kong. Ceea ce explica, printre altele, de ce coeficientul Gini se apropie actualmente in China de 0,50, fata de numai 0,28 cât era in 1978, si este printre cele mai mari din lume.
Mai mult, daca in 1998 venitul celor mai bogati 10% chinezi era de 7,3 ori mai mare decât al ultimilor 10%, in anul 2008 el ajunsese sa fie de 23 de ori mai ridicat (spre deosebire de cifrele analoge de 6,9 in Germania, ori 15,9 in Statele Unite)(10). La fel cum, tot in ultimii ani, a crescut si numarul migrantilor din interior, asa-numitii mingong. In numar de peste 200 de milioane, acesti tarani veniti la lucru in marile orase traiesc in cele mai precare conditii: fara drept oficial de rezidenta permanenta, fara acces la servicii sociale si, mai ales, fara sansa de a obtine un loc de munca stabil(11). Asta in vreme ce dreptul la greva e in continuare interzis, chiar daca exista un numar tot mai mare de conflicte de munca.
In plus, lichidând o parte din intreprinderile de stat ori cooperativele agricole, reformele incepute in anii ’80 au slabit si vechiul sistem etatist al asigurarilor medicale. Rezultatul? Peste 300 de milioane de chinezi erau lipsiti in 2009 de orice asigurare de sanatate(12). Iar daca 71% dintre ei aveau acces la servicii medicale gratuite in 1981, doisprezece ani mai târziu, ei mai erau doar 21%. Asta in timp ce doar 50% din personalul medical lucreaza la tara, desi acolo traiesc 3/5 din locuitori.
In sfârsit, s-ar putea vorbi si despre sistemul chinezesc de invatamânt, unde partea de costuri pe care cetatenii trebuie sa o suporte singuri pentru educatie a crescut foarte mult. In anii 2000 de exemplu, ea era deja de 44%, un nivel urias, intâlnit in lume doar in tari ultra-capitaliste, precum Chile sau Paraguay(13).
Cu toate astea, sa nu exageram mizeria sociala chinezeasca. Caci, pe de alta parte, e greu de dovedit ca exploatarea fortei de munca din China de astazi, inclusiv a taranimii sortite socialmente disparitiei, ar fi mai mare decât cea de odinioara din alte tari ale socialismului real (si nu in ultimul rând din URSS-ul lui Stalin). Asta ca sa nu pomenim chiar de China epocii maoiste. Numai Marele Salt Inainte, programul de stimulare fortata a cresterii productiei agricole in vederea crearii unei baze industriale, pus la cale de Mao in 1958, a costat, se pare, 20 de milioane de vieti. Ceea ce relativizeaza, asadar, puternicele diferente sociale existente astazi, cum bine observa si filosoful italian Domenico Losurdo(14). Caci intre inegalitatea de altadata dintre satul si flamând, ori dintre supravietuitor si cel ce a murit de foame, cea de acum, când toata lumea are ce mânca, pare un fleac. Iar daca diferenta dintre regiunile Chinei (si in primul rând dintre litoral si interior) creste, asta nu inseamna ca provinciile ramase in urma ar regresa, ci doar ca avanseaza mai incet decât cele aflate in frunte. De altfel, in ciuda inegalitatii sociale, doar 2,8% din populatia Chinei traia in 2004 sub pragul saraciei absolute, fata de 17,8% in Indonezia, 27,5% in India, sau 30,8% in Brazilia, cel putin daca tinem seama de statisticile Bancii Mondiale(15).
Oricum, dincolo de sacrificii, ceea ce a contat si atunci, si acum au fost, in primul rând, rezultatele, calculate intr-o acumulare cât mai masiva de capital. Un scop pentru care orice mijloace sunt binevenite, fie ca sunt etatiste, sau private, dictatoriale sau liberale. Vorba lui Deng Xiaoping: „Putin conteaza daca o pisica e alba sau neagra, câta vreme prinde soareci“. Or, daca planul lui Mao din anii ’50 a fost un fiasco, iar productia, atâta câta era, in loc sa creasca, s-a prabusit(16), reformele lui Deng, incepute in 1978, au fost un succes, iar dezvoltarea care le-a urmat, spectaculoasa.
Despre puterea
Partidului Comunist Chinez
Pe de alta parte, sa spunem câteva cuvinte si despre Partidul Comunist Chinez. Caci, in lipsa lui, sau, mai precis, in lipsa monopolului sau politic, nu am putea vorbi de leninism.
Or, ce-i drept, schimbarile politice din ultimii ani nu sunt putine. Mai intâi, in Partidul insusi, unde cultul personalitatii s-a stins cu totul, conducerea e mai curând colegiala, elitele sunt scoase automat la pensie la 67 de ani, iar numarul mandatelor din vârful ierarhiei s-a restrâns la doua(17). Apoi, la nivelul societatii si al statului, unde nu s-au rarit doar campaniile de indoctrinare si propaganda, ci si majoritatea insemnelor oficiale eclatante. Asa incât, plimbându-te prin China, cu greu mai poti banui de multe ori ca te afli intr-o tara comunista. In fine, pâna si noua constitutie, adoptata in 1982, s-a cam indepartat de modelul comunist al Constitutiei sovietice din 1936 care ii inspirase la mijlocul anilor ’70 pe chinezi(18). Iar trimiterile de odinioara la lupta de clasa, la rolul conducator al Partidului sau la internationalismul proletar au disparut cu totul.
Si totusi e de ajuns, de exemplu, sa te uiti pe site-ul oficial al guvernului chinez, ca sa vezi ca, in practica, lucrurile stau putin altfel. De exemplu, in ciuda constitutiei, care nici macar nu pomeneste de ea, functia de secretar general al partidului comunist le bate pe toate celelalte, fie ca e vorba de presedintele Congresului National al Poporului, de presedintele Republicii Populare sau, fireste, de primul ministru(19).
Si intr-adevar, sa nu ne lasam inselati. Mai ales ca noile formule constitutionale mai blânde – ca de pilda „dictatura democratica a poporului“ in locul „dictaturii proletariatului“, sau chiar inlaturarea unor propozitii precum „Partidul Comunist Chinez e nucleul conducator al intregului popor, iar clasa muncitoare conduce tara prin intermediul avangardei sale (adica Partidul)“(20) – au o insemnatate relativa. Aceeasi retinere, ca sa zicem asa, se intâlnise bunaoara si intr-o alta constitutie a Republicii Populare, anterioara celor din timpul Revolutiei Culturale, si anume in Constitutia din 1954(21). Dar asta fara nici un efect in realitatea politica de atunci, când Partidul conducea deja China cu mâna de fier. Iata de ce nici moderatia constitutionala de acum nu trebuie supraevaluata.
De altfel, nicaieri in lume, interpretarea unei constitutii nu trebuie sa se margineasca la litera ei, ca sa nu mai spunem ca nu trebuie facuta exclusiv intr-un spirit juridic, ci si politic. Caci, desi toate legile se intemeiaza pe o lege fundamentala, care este chiar constitutia, la baza constitutiei insesi nu se mai afla o lege ori un principiu de drept mai inalt. Din contra, ceea ce se cheama de obicei „putere constituanta“ e o forta politica care a instituit constitutia in mod suveran, fara a recurge la un principiu legislativ superior care sa o legitimeze.
Ca atare, e nevoie sa ne intoarcem de fiecare data la aceasta forta (si la situatia istorica in care a luat nastere) pentru a pricepe semnificatia unui sistem constitutional. Bunaoara, sa ne gândim la Statele Unite, unde redactarea constitutiei nu s-a facut abstract, intr-un soi de laborator legislativ, ci in urma opozitiei ilegale a colonistilor americani si a Congresului reprezentantilor lor la Coroana Britanica. Sau, tot asa, sa ne amintim ca fara hotarârea suverana si de asemenea ilegala a Starii a Treia din Franta anului 1789 de a se proclama Adunare Constituanta, nu doar disparitia Vechiului Regim si a privilegiilor aristocratice, dar si Declaratia drepturilor omului si cetateanului ar fi fost imposibile.
Prin urmare, chiar daca actuala constitutie a Chinei afirma si ea, ca mai toate constitutiile lumii, suveranitatea poporului(22) ori statul de drept(23), trebuie sa ne intrebam totusi in ce conditii o face. Mai exact, cum au ajuns o asemenea suveranitate si un astfel de drept sa se afirme si cine e vocea care le proclama de fapt, tutelându-le. Or, insusi preambulul acestei constitutii o indica foarte clar: vocea, forta, autoritatea cu adevarat suverana, intrucât fondatoare a actualului stat si, prin urmare, si a posibilitatii constitutiei insesi, e Partidul Comunist Chinez. Iar asta datorita victoriei sale in razboiul – civil si international – incheiat in 1949. Ceea ce inseamna, pentru cine stie sa citeasca printre rânduri, ca nu Partidul va sta sub constitutie si sub toate drepturile afirmate acolo, ci constitutia sub Partid.
Si intr-adevar, desi Constitutia chineza prevede, de pilda, ca toate miscarile politice trebuie sa o respecte(24) (deci, implicit, si comunistii), ea stipuleaza, in acelasi timp, ca „regimul socialist e sistemul fundamental al Republicii Populare Chineze, caruia nici o organizatie sau individ nu-i poate aduce atingere“(25). Or, asta inseamna, in fond, a acorda, chiar daca tacit, drept de existenta si indirect de putere politica numai partidului comunist. Caci el este singura organizatie ce nu are cum sa puna in cauza – nu-i asa? – regimul socialist al statului. Ca sa nu mai spunem ca, in conditiile altminteri capitaliste ale Chinei, un asemenea regim se si reduce de fapt la pura existenta a partidului comunist. De unde atunci si controlul pe care acest partid va putea sa-l exercite nestingherit asupra Adunarii Nationale Populare, care joaca rol de parlament, si astfel si asupra constitutiei insesi. Iar asta chiar daca un asemenea control nu mai este garantat ca altadata in chip explicit de nici o lege.
Pe de alta parte, ramâne, fireste, intrebarea daca aceasta putere camuflata, dar semnificativa a partidului comunist mai are, ca in anii buni ai leninismului, o natura propriu-zis politica (eventual chiar doritoare de a face istorie). Caci s-ar putea ca, in ciuda hegemoniei sale, Partidul Comunist Chinez sa fie un grup care sa ascunda sub fatada lui politica niste simple interese particulare. Mai ales ca nepotismul si coruptia, prezente la esaloanele lui provinciale, sunt binecunoscute.
Or, pe lânga faptul ca nu se prea fac totusi concesii cu sefii corupti – condamnati, când sunt prinsi, sistematic la moarte(26) –, tocmai extraordinara dezvoltare capitalista din ultimii treizeci de ani a Chinei ne arata, in mod paradoxal, ca partidul comunist nu doarme si nici nu se ocupa cu gainarii. Caci aceasta dezvoltare nu a fost spontana si nici nu a rezultat dintr-o simpla retragere a politicului din economie; eventual ca o concesie facuta societatii de catre comunisti. Din contra, ea nu ar fi fost cu putinta fara domnia administratiei asupra treburilor economice, ori daca in China capitalismul, inclusiv cel privat, nu ar fi fost in primul rând o politica de Partid. De aceea se si poate vorbi, la o adica, oficial si fara complexe acolo despre capitalism(27). Iar din sferele inalte ale puterii, li se poate aminti pe fata celor bogati ca averea nu li se datoreaza doar muncii ori inteligentei proprii, ci si conditiilor si ajutorului venit de la stat. Un stat fata de care ramân, asadar, cu o datorie eterna(28).
Un capitalism organizat de sus in jos
Ce-i drept, China nu e singura tara din Lumea a Treia care se dezvolta spectaculos. Brazilia sau India ar putea servi si ele ca exemplu. Cu toate astea, nimeni nu are ritmul Chinei, iar asta dintr-un motiv foarte simplu. In celelalte tari cu forta de munca abundenta si ieftina, statul s-a multumit sa se dea la o parte pentru a lasa capitalismul cât mai liber, spre a creste oarecum de la sine. In schimb, in China el nu s-a detasat, ci s-a mobilizat in stimularea acumularii de capital. Asa de pilda, daca in anii ’90 si 2000, Brazilia a investit in infrastructura ei intre 2 si 5% din PIB, China a investit aproape 9%(29). Iar investitorii, fireste, s-au inghesuit intr-acolo.
Apoi, sa nu uitam ca, nici la tara, nici in orase, pamântul Chinei nu e proprietate privata, chiar daca poate fi exploatat de particulari(30). Si tot in proprietatea completa sau majoritara a statului sunt resursele minerale si petroliere, industria grea, infrastructura si, mai ales, bancile(31). Or, in felul acesta, statul chinez poate interveni direct in mersul afacerilor, iar exemplele sunt nenumarate. Potrivit lui „The Economist“, China a intarit in ultimii ani puterea intreprinderilor sale prin mai multe actiuni etatiste de concentrare a capitalului. Bunaoara, ea a pus pe picioare cea mai puternica entitate din istorie (the most powerful entity you ever heard of), o comisie de administrare si supervizare a activelor statului ce controleaza actiunile a aproximativ 120 de intreprinderi, in valoare de 3 700 de miliarde de dolari. Iar rezultatele nu s-au lasat asteptate. Printre altele, au aparut trei „imparati“ si cinci „regi“ ai otelului, care, depasind faza mai vechilor fabrici metalurgice mici si necompetitive, nu numai ca fac fata oricarei concurente interne, dar sunt gata sa se arunce si pe piata internationala(32).
De altfel, daca pâna in 2005, contributia cea mai puternica la cresterea productiei din China au avut-o intreprinderile particulare (70%)(33), ulterior rolul acesta i-a revenit din nou statului. Nu intâmplator, sub titlul „Liberalization in Reverse“, influentul think tank conservator The Heritage Foundation marturisea: „Cresterea din China zilele noastre (e vorba de 2009) este in mod explicit condusa de stat, asigurata de investitiile entitatilor detinute de stat si insotita de puternice masuri de reglementare menite sa-i asigure statului dominatia asupra economiei: toate niste masuri ce contrasteaza puternic cu reformele precedente“(34).
In plus, acelasi stat dirijeaza foarte atent miscarea capitalurilor straine, carora le cere sa-si reinvesteasca profitul in China, sa se diversifice, sa aduca tehnologie cât mai sofisticata si sa-si lase acolo instalatiile in cazul in care vor sa plece. Ba uneori le si constrânge pur si simplu sa vina, cum s-a intâmplat când guvernul chinez, care exploateaza 95% din resursele de minerale rare ale planetei, a hotarât sa reduca cu 40% cota de export. Scopul? Fortarea producatorilor internationali de telefoane mobile sau de ecrane plate (unde se folosesc asemenea minerale) sa se instaleze in China – ei si tehnologiile lor desigur -, daca voiau sa mai aiba la dispozitie pretioasa materie prima(35).
Sa mai amintim apoi si de zonele economice speciale, aceste paradisuri ale capitalului privat international organizate de statul chinez si care depind direct de conducerea centrala a Partidului si de nimeni altcineva(36)? Ori de subevaluarea yuanului, care ii ingaduie, se zice, Chinei sa-si tina importurile sub control pentru ca banii facuti acolo sa nu se scurga peste granita? De altfel, lista interventiilor guvernamentale ori de câte ori apar dezechilibre economice structurale e nesfârsita. Numai reactia la scaderea exporturilor chinezesti din 2008 a insemnat un plan de 4000 de miliarde de yuani (aproximativ 500 de miliarde de dolari) de investitii etatiste, transformate in 10 000 de kilometri de autostrada, zeci de noi aeroporturi, sute de centrale termo-electrice, linii pentru trenuri de mare viteza, porturi, poduri, tunele etc.
Desigur, un asemenea efort investitional poate fi fatal, iar banii cheltuiti pierduti pe vecie, cum se intâmpla adesea in capitalism. Mai ales daca ne gândim ca procentul investitiilor fixe e de 47% din PIB in China, pe când in Statele Unite, de exemplu, e de numai 12%(37). Dar e limpede ca, fara toate astea, acumularea capitalului nu poate continua, mai ales ca a venit timpul sa fie cucerit si interiorul tarii („Marele Salt catre Vest“, cum i se spune acum). Caci coasta, care a profitat cel mai mult de pe urma reformelor economice incepute cu treizeci de ani in urma, si-a cam atins limitele si e deja prea dezvoltata ca sa mai aiba unde sa creasca(38). Ba „da impresia, cum o spun unii observatori occidentali, ca este chiar „mai dezvoltata“ decât numeroase state americane sau regiuni ale Europei. Soselele sunt noi, trenul de asemenea, zgârie norii sunt mai inalti, totul functioneaza; pe scurt, infrastructura din China e cu mult „mai moderna“ decât pe malurile Atlanticului. Un top manager câstiga de acum 250.000 de euro pe an, ca in Apus. Vazuta de la Shanghai, „recuperarea decalajului“ e deja un fapt implinit“(39). Ceea ce, mai e nevoie sa o spunem, nu e prea bine pentru cine se teme de scaderea ratei profitului.
Un capitalism fara crize?
In concluzie, nimic nou sub soare. Dupa cum am spus, China a fost si ramâne un stat leninist. Iar singura noutate a leninismul chinezesc de astazi este numai succesul sau; sau, ca sa fim mai precisi, succesul sau capitalist.
Si totusi o ultima observatie. Caci, la inceputurile lui cel putin, leninismul nu s-a vrut un capitalism pur si simplu, cum pare a fi acum cel chinezesc. Altminteri, victoria revolutiei proletare din 1917 si tot efortul politic care i-a urmat n-ar fi avut nici un sens. De unde, asadar, si anumite ambitii proprii leninismului originar, de care ar fi trebuit poate sa tinem seama: bunaoara, dorinta lui de a fi un capitalism de tranzitie, care sa duca in final la socialism; sau increderea ca isi va putea tempera cu timpul contradictiile, oarecum invers decât ar fi putut-o face capitalismul traditional, despre care se spunea ca urma sa se autodevoreze si sa duca la revolutie. Iar asta in vreme ce, in lumea lui Lenin, revolutia era infaptuita deja, chiar daca prematur, asa incât inca una sa nu-si mai aiba locul.
Doar ca povestea asta, frumoasa in teorie, insemna practic in primul rând un capitalism fara crize. Caci nu poti avea un capitalism ale carui contradictii, in loc sa creasca, sa se micsoreze treptat, ca sa nu mai vorbim de o dezvoltare continua si rapida, cât timp economia oscileaza ciclic sau ajunge chiar sa stagneze, zguduita periodic de convulsii. Ceea ce explica si importanta controlului de stat in leninism, iar apoi a planificarii, ca si toate celelalte metode economice mai putin liberale. Metode care, de altfel, se vor intâlni in parte si in Apus dupa anii ’30, incercând sa faca din criza un eveniment complet depasit, abandonat preistoriei capitalismului.
Or, dincolo de cresterea economica spectaculoasa, despre care am tot vorbit, tocmai o asemenea surmontare a crizelor pare sa le izbuteasca chinezilor in ultima vreme. Caci, daca leninismul sovietic a sfârsit in faliment si intr-un soi de revolutie (exact cum ii sade bine unei crize capitaliste), iar Occidentul post-keynesian nu sta nici el prea grozav, China a reusit, in schimb, sa treaca cu bine peste toate hopurile. Ea a izbutit sa-si dezmembreze si reasambleze fara probleme economia in anii ’80-’90, când a adoptat in mod controlat mecanisme de piata. Ba a ocolit si criza din 2008, care parea sa o forteze la o „aterizare dura“, cum se spune acum. Iar pregatirile ei de a-si reaseza inca o data economia in anii ce vin, micsorând de data asta exportul pentru a-si ridica piata interna, sunt facute tot pentru a evita recesiunea(40).
Sa insemne atunci ca, pe nesimtite, capitalismul de stat chinezesc se indreapta spre socialism? Mai ales ca obsesia pentru armonie si egalitate sociala (dar intr-o tenta mai curând confucianista decât marxista) a revenit in forta in ultimul mandat al lui Hu Jintao? Sau, dimpotriva, succesul Chinei in a sari peste criza are o cu totul alta morala? Si anume de a oferi lumii intregi lectia supravietuirii autoritariste a capitalismului, ca sfârsit al utopiei liberale care a bântuit in ultima vreme in Occident, dar nu si al capitalismului insusi? Asta spre a confirma parca din nou vorba lui Castoriadis despre regimul sovietic de altadata, cum ca „prezentarea (acestuia) ca socialist, sau ca având vreo legatura oarecare cu socialismul e cea mai mare mistificare cunoscuta in istorie“(41).
Ramâne, fireste, sa vedem care va fi deznodamântul. Iar pâna atunci, fiecare poate face pariuri dupa libera lui inspiratie ori gustul sau politic, mai ales ca nu vom afla nimic prea curând. Caci inaltii responsabili chinezi nu par sa se grabeasca prea tare spre o noua faza istorica si nici nu calculeaza sfârsitul actualei epoci in ani si nici macar in cincinale, ci in veacuri. Cum se intâmpla bunaoara cu programul politic al Partidului Comunist Chinez, care nu vede nimic nou la orizont in urmatoarea suta de ani(42).
Sau poate totusi va izbucni pâna la urma si in China o criza(43), sa ne arate ca, oricum ai lua-o, capitalismul e incorigibil…
Note:
(1) Vezi: www.economist.com/blogs/dailychart/2010/12/save_date
(2) Vezi Flora Montcorbier, „Chine, les habits neufs du capitaisme mondial“, „Éléments“, nr. 140, sept. 2011, p. 34.
(3) www.lefigaro.fr/international/2010/10/19/01003-20101019ARTFIG00643-xi-jinping-futur-maitre-de-la-puissance-chinoise.php
(4) Observatia ii apartine lui Martine Bulard (http://blog.mondediplo.net/2011-11-14-La-Chine-la-crise-et-les-fraudeurs ), care semnaleaza interviul acordat televiziunii Al Jazeera de catre Jin Liqun (presedintele China Investment Corporation, fond suveran de 400 de miliarde de dolari insarcinat cu investitiile in strainatate ale rezervelor valutare chineze). Potrivit acestuia, „greutatile aparute in tarile Europei se datoreaza exclusiv problemelor acumulate de o societate aflata la capatul puterilor si care traieste din achizitii sociale. Legile sociale sunt depasite. In loc de munca dura, ele duc la lene si indolenta. Sistemul de incitare la munca e pe butuci. De ce unii din locuitorii anumitor tari din zona euro sa fie obligati sa lucreze pâna la 65 de ani sau chiar mai mult, pe când in alte tari ei ies cu usurinta la pensie la 55 de ani si stau intinsi la plaja?“. Cf.:www.aljazeera.com/programmes/talktojazeera/2011/11/2011114434664695.html
(5) Lev Trotki, „Bilant si perspective“, cap. 4, „Revolutia si proletariatul“, 1905.
(6) V. I. Lenin, „E mai bine mai putin bine“, „Pravda“, nr. 49, 4 martie 1923.
(7) V. I. Lenin, „Raport despre sarcinile imediate ale guvernului sovietic“, aprilie 1918.
(8) Asa se explica, de exemplu, restabilirea relatiilor diplomatice dintre Rusia si Germania si semnarea in 1922 a Tratatului de la Rapallo.
(9) Vezi: www.marxists.org/archive/liebknecht-w/1896/08/our-congress.htm
(10) Conform unui raport al programului Natiunilor Unite pentru dezvoltare, preluat de „Le Monde diplomatique“. Vezi: http://blog.mondediplo.net/2011-11-29-Des-indignes-a-la-chinoiseanb3
(11) Vezi: www.ledevoir.com/economie/actualites-economiques/318900/chine-la-main-d-oeuvre-migrante-se-rarefie
(12) Steven Mufson, „In China, too, a health-care system in disarray“, „Washington Post“, 29.10.2009. Vezi: www.washingtonpost.com/wp-dyn/ content/article/2009/10/28/AR2009102805081.html?sid=ST2009102805439
(13) Unesco Institute for Statistics/OECD/World Education Indicators Programme, „Financing education – Investments and returns. Analysis of the world education indicators“, 2002, p. 102.
(14) „Când mizeria atinge un anumit nivel, ea poate aduce cu sine riscul mortii prin infometare. In cazul acesta, oricât de marunta ar fi bucata de pâine care garanteaza supravietuirea celor mai norocosi, ea este semnul unei inegalitati absolute, inegalitatea absoluta existenta intre viata si moarte. Este ceea ce s-a putut vedea in anii cei mai tragici ai Republicii Populare Chineze, inaintea introducerii politicii de reforma si deschidere, ca urmare fie a mostenirii catastrofice provocate de jaful si opresiunea imperialista, fie a nemilosului embargo impus de Occident, fie a gravelor greseli comise de noua conducere politica.“ (Domenico Losurdo, „Un voyage instructif en Chine – Réflexions d’un philosophe“; vezi: www.comite-valmy.org/spip.php?article768 )
(15) http://data.worldbank.org/country
(16) De fapt, e greu de stiut care au fost exact efectele negative ale Marelui Salt Inainte, fiindca mare parte din statisticile perioadei respective au fost distruse in mod deliberat. Pentru istoria PIB-ului chinezesc intre 1952-2011, vezi: www.chinability.com/GDP.htm
(17) http://blog.mondediplo.net/2011-12-14-Le-printemps-arabe-vu-par-Pekin
(18) De la proclamarea Republicii Populare, la 1 octombrie 1949, China a avut parte de patru constitutii (1954, 1975, 1978 si 1982).
(19) www.prcgov.org/index.php
(20) E vorba de art. 2 al Constitutiei chineze din 1975.
(21) Pentru versiunea online a Constitutiei din 1954, vezi: http://e-chaupak.net/database/chicon/1954/1954bilingual.htm
(22) Vezi „Constitutia Republicii Populare Chineze“, cap. 1, art. 2. Pentru cei interesati de o versiune on line a constitutiilor chineze din 1982 si 1975: http://patrick.doan.pagesperso-orange.fr/constitution.htm
(23) Ibidem, cap. 1, art. 5.
(24) Astfel, finalul preambulului Constitutiei din 1982 afirma: „Aceasta Constitutie (…) este legea fundamentala a statului si are forta de lege suprema. Popoarele tuturor etniilor chineze, toate organismele de stat si toate fortele armate, toate partidele politice si toate organizatiile sociale, toate intreprinderile si toate serviciile publice trebuie sa socoteasca aceasta Constitutie ca pe criteriul fundamental al activitatii lor; ele au responsabilitatea de a-i garanta inviolabilitatea si aplicarea“.
(25) Ibidem, cap. 1, art. 1.
(26) http://blog.mondediplo.net/2011-12-14-Le-printemps-arabe-vu-par-Pekin?archives=toutes
(27) Vezi „What is Socialism with Chinese Characteristics“, contributia profesorului Liu Jianwu (Hunan University of Science and Technology) la al V-lea Congres International Marx, organizat de Paris-Sorbonne si Nanterre, 3/6 octombrie 2007. Aici se afirma printre altele explicit ca „socialismul cu trasaturi chinezesti e socialismul unei tari subdezvoltate, care a aparut intr-o societate semi-coloniala si semi-feudala (…) care construieste socialismul folosind capitalismul“.
(28) Cum se intâmpla sa o faca Jin Liqun, presedintele celui mai important fond de investitii externe al statului chinez, pe care, de altminteri, l-am mai pomenit. Vezi:www.aljazeera.com/programmes/talktojazeera/2011/11/2011114434664695.html
(29) www.turkishweekly.net/op-ed/2852/infrastructure-investments-in-an-age-of-austerity-the-pension-and-sovereign-funds-perspective.html
(30) Vezi „Constitutia Republicii Populare Chineze“, cap. 1, art. 9 si 10.
(31) De altfel, in paranteza fie spus, bancile comerciale chinezesti se claseaza printre cele dintâi din lume ca profit si capitalizare de piata, iar primele doua ca marime („Industrial and Commercial Bank of China si China Construction Bank“) sunt si cele mai mari de pe glob, inaintea unor giganti precum JPMorgan Chase, HSBC sau Bank of America. Vezi:http://wordp.relatividad.org/fr/bolsa-de-l%C3A9conomie/monde-dessus-des-grandes-banques/
(32) www.economist.com/node/21538159
(33) www.businessweek.com/magazine/content/05_34/b3948478.htm
(34) www.heritage.org/Research/Commentary/2009/05/Liberalization-in-Reverse
(35) www.lefigaro.fr/international/2011/11/05/01003-20111105ARTFIG00029-chine-les-forcats-du-high-tech.php
(36) Ultima dintre aceste zone economice speciale, pusa pe picioare in 2010 la Chongqing, isi propune sa atraga cât mai multe intreprinderi chinezesti si straine posibile, spre a da nastere unei piete hiperdinamice de 240 de milioane de persoane intr-una din regiunile cele mai sarace ale Chinei. Dar asta inseamna, inainte de toate, investitii pe cinci ani de zile de 700 de miliarde de dolari din partea statului. Vezi: www.lefigaro.fr/conjoncture/2010/11/25/04016-20101125ARTFIG00715-chine-chongqing-nouvelle-capitale-du-grand-ouest.php
(37)www.slate.com/articles/business/project_syndicate/2011/04/beijings_empty_bullet_trains.html
(38) www.ledevoir.com/economie/actualites-economiques/318900/chine-la-main-d-oeuvre-migrante-se-rarefie
(39) Eric Le Boucher, „Oui, une autre démondialisation est possible“, Slate.fr, 15/10/2011. Vezi: www.slate.fr/story/45061/demondialisation-mondialisation-alter
(40) Pentru evitarea in 2012 a unei crize economice, guvernul chinez a adoptat deja mai multe masuri pentru frânarea speculatiei imobiliare, combaterea camatariei, reducerea inflatiei, stimularea creditarii micilor intreprinderi si altele. De altfel, intregul plan cincinal 2011-2015 e indreptat in directia asta.
(41) Cornélius Castoriadis, „Le régime social de la Rusie“, paragraful 1, „Esprit“, iulie-august 1978. Vezi si: http://mapagoueg.chez-alice.fr/babel/Castoriadis/castoriadis.html
(42) E ceea ce putem citi in programul politic al Partidului Comunist Chinez: „China se afla pe prima treapta a socialismului si asa va ramâne pentru o lunga perioada de timp. E vorba de treapta istorica a modernizarii socialiste pe care China, inapoiata economic si cultural, nu o poate sari si care va dura aproximativ o suta de ani“ (www.china.org.cn/english/features/49109.htm ). De altfel, dupa acelasi document, nici obiectivele mai usor de atins nu sunt chiar pentru viitorul apropiat: un bun nivel de viata pentru un miliard de chinezi abia in 2021, iar un PIB/cap de locuitor la nivelul tarilor mediu dezvoltate si realizarea in mare a modernizarii abia in 2049, la centenarul Republicii Populare. Sa amintim ca in momentul de fata PIB-ul nominal al Chinei pe cap de locuitor este de zece ori mai mic decât cel al SUA.
(43) Pentru perspectivele economice de viitor ale Chinei, vezi:http://eurasiagroup.net/pages/Chinas_Great_Rebalancing_Act