Asa grait-a Nietzschuletul piciuletului…

Radu Vancu, Sebastian în vis, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2010.

Când poetii ajung tatici se întâmpla tot felul de lucruri ciudate: carti, autori si rime ajung sa se amestece printre gângureli si eructatii, bebelusii – când nu leviteaza – o iau la sanatoasa pe covoare zburatoare, sufletul si morala sunt salvate de Apocalipsa, Elohim schimba scutece murdarite Rorschach, Supraomul nietzschean si Omul din subterana dostoievskian îsi dau mâna pentru ca Zarathustra sa poata ursi „Cresti, devino ce esti!“, toate, pentru gloria microscopata cuantic a scuipicilor „serenissimului pici“. Despre ultimul volum de poezie semnat de Radu Vancu, „Sebastian în vis“, nu se stie ce a fost mai întâi: blog sau carte. Poemele adunate astazi în volum au aparut prima oara pe blogul cu acelasi nume. Totusi, cele doua obiecte literare nu sunt intersanjabile, macar pentru faptul ca blogul adauga o dimensiune poetica suplimentara fiecarui poem în parte cu ajutorul sectiunii de comentarii, care a înregistrat atât receptarea imediata, cât si reverberatiile unei energii poetice speciale. Cartea, în schimb, vaduvita de interactivitate, a câstigat în coerenta poetic-narativa: de la Cântul I la Cântul VII, Sebastian parcurge – am constatat cu uimire, desi îi urmarisem constant cresterea în mediul electronic – o poveste cu cap si coada (mai exact, cu capete si cozi poetice), ducând la capat si o fabula metafizica deloc obisnuita printre jucarii. Din acest motiv, mi se pare obligatoriu de evitat marea tentatie de a citi în acest volum doar o „jucarea poetica“, „literatura pentru copii“ sau o varianta light de poezie. Faptul ca, înainte de a fi blog sau carte, aceste poeme au fost poezie nascuta din trairea nasterii unui fiu este prima garantie a seriozitatii volumului lui Radu Vancu. Nu si singura.
Supraomuletul Sebastian
Structurat ca o oda, pe cânturi, volumul contine de fapt un singur poem, atât de încântator în infinita lui tandrete, încât nu poate fi descris critic. Totusi, infama sarcina hermeneutica este usurata, asa cum am spus, de nou-capatata coerenta aproape epica a ispravilor bebelusului. Dinspre un început explicativ, unde lui Sebastian i se dau definitii („e Sebastian din trezie facut poezie“, „e un parc de distractii dintr-o carnita gânguritoare“, „e un model upgradat de bebelus„), ajungem la capat pe un Canal Grande de împrumut, într-o gondola din ce în ce mai mica, în care un Sebastian visator aluneca muzical catre ultimul vers deschis, neterminat. Un work-in-progress poetic sau un demaraj vizionar catre ceea-ce-nu-se-spune? Nu vom sti deocamdata. Între cele doua extreme, poezia se transforma când în oda maxima a superlativelor absolute („Sebastian, tinut pe genunchi si leganat întâia oara, face Frumusetea tinuta pe genunchi amara, iar Elocinta peltica. Fata de ochisorii lui visând, Arta e pitica. (…) Pentru micul sau muk, ajungi iconodul al pompitei de nas Nuk. (…) E un stilist al colicutelor, un dandy al besinutelor, al cacutelor hierofant si domn. Cu Sebastian în vis, lumea zâmbeste în somn.“), când în thriller de desen animat („Bau-Bau îsi pleaca spre patut capetele hâde. Sebastian face ochii mari, întinde bratele spre el si râde.“), când în relatarea calatoriei bebelusului si a mustatoiului lui Nietzsche din Sibiu, pe deasupra Tadjikistanului, peste caii Apocalipsei si armatele Armagheddonului pâna la marginea sferei dodecaedrice a Paradisului si-napoi. Alchimist fara constiinta de sine si piatra filosofala a alcatuirilor Omuletului din subterana, ale Supraomuletului, ba chiar ale Broscoporcului, Pisicâinelui sau ale nasei Arta, Sebastian cu „obrajorii rubedo“ „secreta aur“ din „ochiul pulsatilei fontanele“. Asa stând lucrurile, nu este de mirare ca începe sa leviteze si ca, ulterior, Supraomuletul substituit Omuletului din subterana (responsabil cu „lectia despre sufletel“) îi va studia sufletul „pe neobservate“, „ca un spargator studiind sistemul de securitate“. Îmbatat cu ceai de valeriana (asemenea copilului lui Trakl, beat de fiertura de mac), piciul afla „pe propria pielicica“ despre suferinta pierderii umbrei (rapite, dupa toate regulile faustice, cu tot cu suflet). De aici, lasându-i pe mami, „draga de Cami, la obraji încinsa, însa cu privirile înghetate, cu dâre de lacrimele intarsiate“, si pe tati „lânga ea, tânguios fluturoi cu antene vâlvoi“, bebelusul asistat de capriciosul si instabilul mustatoi al lui Nietzsche porneste la lupta, contracarând Blitzkrieg-ul perfidului Supraomulet nascut din abjectie.
Un puzzle bine gândit
Întreaga desfasurare de forte ale viziunii este sustinuta de o ampla retea de referinte livresti: profetismul eminescian al ochiului deschis înlauntru îsi gaseste contrapunct în revenirea la sine dupa modelul clasic din „Oda (în metru antic)“, Dostoievski bântuie „stavroghiniano-mîskinian“ inclusiv figura bunicului, amenintarea de deasupra copiilor Sibiului ia forma vesnicului copil malefic din „Toba de tinichea“, a lui Grass, behemotii lui Bulgakov iau parte la conflict, fantasme kafkiene de colonii penitenciare de corpusoare chinuite cu „miliarde de doze de vaccine“ dezlantuie plânsul a miliarde de bebelusi. În îmbratisarea „non-laodiceana“ a lui Sebastian îl vad chiar pe Cartarescu laudându-l pe Nabokov (într-o lectura în jurul calificativului „non-laodicean“) etc. etc. Nimic nu este lasat la voia întâmplarii, poemul este un puzzle bine gândit, iar rezultatul, impresionant fara emfaza.
Dintre filoanele grave ale acestui parcurs poetic, cu totul tulburator este acela al relatiei dintre Sebastian si tata. Ca „fiul e taina dezvaluita a tatalui“ ne-o aminteste primul motto al volumului, prin care mostenirea nietzscheana este asumata nu atât ludic, cât afectiv-introiectiv. Dar bucatile despre tata spun mult mai mult decât atât. Aproape toate vorbesc despre cresterea fiului si descresterea tatalui cu „creierul bocna si inima cât o ceapa degerata“. Remarcabil (si contrariant!) este însa ca aceasta lectie majora a devenirii de sine este predata în metafore ale nutritiei (sau, fara eufemisme, ale îndoparii): într-un loc inima tatalui miroase a slanina cu ceapa si e grasa de fericire, în altul fiul „toarna în tati biberoane de endorfine“, jucându-se „cu tandretea macelarului decrepit care-si îndoapa porcul favorit cu trufe sperând sa moara de inima, sa scape de cutit. Îi injecteaza cantitati demente de sentimente“. Foarte interesant la nivelul acestei optiuni este ca rastoarna prejudecata scrisului cerebral, exterior, al artistului-tata: un loc comun al literaturii despre nastere si despre copilaria foarte mica sustine ca artistii barbati au sansa transformarii acestor experiente în arta datorita exterioritatii lor în raport cu trairea nemijlocita a evenimentelor. Or, faptul ca Radu Vancu proiecteaza un eu supranutrit în personajul-tata mi se pare ca traduce tocmai nostalgia internalizarii, a continerii acestor experiente.
În afara de pasiunea autorului pentru poezia lui Trakl si poate de preferintele lui cromatice sau de imaginar (albastrul, argintul, fluturele, calul etc.), nu vad alte ratiuni pentru care „Sebastian în vis“ al lui Radu Vancu ar fi de citit în replica la volumul omonim al lui Georg Trakl. Trimiterea la Trakl reprezinta o pista falsa, chiar daca tinem cont de versurile din poemul „Pe drum“ (din „Sebastian în vis“ al poetului austriac) care gardeaza, alaturi de decupajul din Nietzsche, volumul lui Vancu. Tot ce este mortificat si maladiv în delirul vizual al expresionistului Trakl este la Radu Vancu energie de viata si lumina (inclusiv în transcrierea Apocalipsei). În afara de Nietzsche – intertext mult mai evident (mai ales cu teoria supraomului), altii sunt (în cartea de fata!) afinii acestui superb poet de viziune: de Ioana Nicolaie, dar mai ales de Dan Coman îl apropie macar tema aproape imposibil de pus în discurs a bebeluseniei, adica a starii în care trupul, sufletul si creierul abia deprind cum sa fie ele însele, de Gellu Naum (cel din cartile cu „Apolodor“) îl leaga inclusiv cadenta frazarii, ritmicitatea versului (rimat ascuns) si, fireste, suprarealismul imaginilor. Felul în care scrie despre copilarie pentru întelesul si lectura adultilor îl asaza alaturi de o Grete Tartler din „Râsul ocrotit de lege“. Însa prin cerebralitatea sa vizionara îmi aminteste de Cartarescu din „Levantul“, cu o diferenta de miza (pe Cartarescu îl interesa nivelul macro, telescoparea Totului, în vreme ce pe Vancu îl preocupa zoom-ul microscopic al lumii – onirice sau nu – a lui Sebastian).
În fine, daca aceasta cronica ar fi fost o singura fraza, de preferinta citanta, ea ar fi sunat cam asa: citind „Sebastian în vis“, simti cum „inima face pielea gainii de bucurie“.