Adrian Popescu, Costumul negru, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2013, 64 p.
In mod surprinzator, unul dintre cele mai proaspete volume de poezie ale anului vine de la Adrian Popescu, un poet ale carui resurse creatoare pareau de nu epuizate, macar fixate odata pentru totdeauna. Ce-i drept, la fel cu a lui Ion Pop si in general a echinoxistilor, poezia lui Adrian Popescu a fost banuita de la inceput de o cumintenie vecina cu sterilitatea.
Legatura extrem de stransa cu traditia (echinoxistii sunt, mai mult decat ar parea la prima vedere, nepoti de sange ai Scolii Ardelene), respectul fata de livresc, retragerea din fata oricarei fronde poetice – sunt ocolite atat cearta cu societatea, cat si deconstruirea conventiile formale – au facut ca acest tip de poezie sa fie trecut repede la capitolul neotraditionalism. Probabil ca cel mai serios proces de intentie la adresa livrescului ardelenesc a fost deschis de Cartarescu in „Postmodernismul romanesc“, care pune in paranteza cam toata poezia echinoxista cand vine vorba de mutatiile de paradigma. La fel ca alti optzecisti, si nu numai, Cartarescu admite ca avem de-a face cu o poezie de buna calitate, insa ii retrage certificatul de originalitate.
La Adrian Popescu, „cumintenia“ stilistica a fost accentuata de tematica religioasa si de hieratismul viziunii. Poetul „Umbriei“ a scris de la inceput o poezie a exaltarilor spirituale, populata de figuri si de toposuri religioase cat mai consacrate. Intr-un fel, aceasta optiune poetica l-a individualizat in randul generatiei. Printre atatia torturati de chestiuni spirituale si trupesti prin excelenta laice si demistificatoare, lui Adrian Popescu i-a placut sa faca figura de serafic. Si printre atatea deconstructii moderniste si postmoderniste, el a preferat – cu toate riscurile ce decurg de aici – sa-si faca un blazon din umilinta, smerenie si supunerea la norme. Pe Adrian Popescu nu-l intereseaza, de altfel, identificarea unor problematici umane foarte complexe sau nuantate (poetul nu e un bantuit de nelinisti), ci se rezuma la aceste teme mari si late, vanate la tot pasul si resemantizate din diferite unghiuri. O fervoare a calatoriei pe drumuri batute, de regasit in spiritul crestinului care merge in pelerinaj pe un traseu consacrat. Ce e mai surprinzator, si de aici masura talentului sau, e ca aceasta formula retro, extrem de greu de sustinut retoric azi, nu aluneca niciodata in livresc steril sau in kitsch.
Festivitate stilistica
Si asta pentru ca poezia lui Adrian Popescu nu ocoleste pur si simplu dimensiunea existentiala in favoarea Bibliotecii, nici nu trece cu vederea laturile ei intunecate, ci le asuma printr-un amplu proces de eufemizare. Toata delicatetea, rafinamentul, spiritul festiv sau „polenul melancoliei“ (Al. Cistelecan) de la suprafata poeziei lui Adrian Popescu incearca sa acopere, printr-o imaginatie de o complexitate impresionanta, cateva dintre dramele, cum sa le spun, evergreen, ale umanitatii: pierderea copilariei, imbatranirea, apropierea mortii, sterilitatea creatoare, posibilitatea mantuirii etc. Poezia lui Adrian Popescu, singurul spirit pozitiv si optimist al liricii noastre postbelice, se naste din sarbatorirea, intr-o stilistica festiva, a victoriei asupra Raului existential de toate formele si calibrele. Poate si mai accentuat decat inainte, recentul „Costum negru“ consacra un poet al depasirii coridoarelor intunecate al existentei si al iesirii extatice la lumina. De aici, pe de o parte, inflatia de ingenuitati copilaresti, transcrise intr-o caligrafie poetica fara cusur: „Copil, scuturam fericit dudul,/ cadeau viermi de argint, floare cereasca, frunzele erau pentru alti viermi/ sa se ghiftuiasca.// Vecinii nostri citeau seara Talmudul,/ vecinele bunicii imi imbiau pasca./ Isus cu inima de raze, orbitor,/ ii aparuse Faustinei Kovalska,/ mana Milostivului Mantuitor/ imi prindea mana, aceasta“. Si, pe de alta parte, cealalta iesire, cea de dupa moarte, transcrisa la fel de delicat: „Cuvinte fragede, ca pamantul din plaur,/ mi se-nghesuie-n gura,/ dar tac, linistea-i toata lumina,/ stralucitoare, vibranda,/ ca-ntr-o iconita foita de aur./ Chipul slavei, imprimat in faptura,/ Atunci va tasni, vesnica mea dimineata,/ dar totul nu va mai fi in oglinda,/ si nici in enigmatica mea ghicitura,/ Ci Fata de foc catre fata.// Dincolo, unde totul cu totul se-mbina,/ Totul in toate, Cristos in lumina,/ costumul sau trupul,/ il voi lepada, in fine“.
Costumul de duminica
Starea de extaz mistic ar deveni monotona si artificiala daca poetul n-ar lasa sa se intrevada, in relieful ei, fortele contrare. Mai evident decat in cartile anterioare, „Costumul negru“ pune in scena angoasa imbatranirii si a mortii. Multe pasaje excelente pot fi citate in acest sens, mai cu seama din amplele „Mocanita de pe Vaser“, „Costumul negru“, „Strada“, „Trupul, sufletul“ sau „Imi cer iar versuri revistele literare“. Aceasta infuzie de neliniste, potolita totdeauna in finalul unor scenarii poetice complexe, e dublata, in cel mai recent volum al poetului, de o directete sporita a notatiei. Adrian Popescu nu dezbraca, desigur, costumul de duminica al retoricii renuntand la registrul inalt al limbii si la rapelurile livresti, insa incearca in mod evident sa-si simplifice discursul si sa-l coboare in biografic. Niciodata n-a vorbit Adrian Popescu mai simplu si mai direct despre pierderea inspiratiei („Imi cer iar versuri revistele literare. Sa ma bucur, sa ma intristez?/ Parca m-ar privi adanc iar in ochi/ O iubire defuncta,/ Pentru care in tinerete multe nebunii am facut (…) Nu vede copilandrul ca eu am mainile tot mai vinete,/ De la circulatia periferica defectuoasa,/ Pielea mi-i tot mai uscata,/ Cum sa scrii versuri clocotitoare cu maini de mort?“), despre imbatranire („De-acum nu ne mai intelegem ca inainte/ Nedespartitul meu trup, alter-ego-ul meu (…) Acum suntem o pereche cam bizara,/ Tu, carnea, o batrana stafidita,/ Eu, un adolescent./ In holurile unui hotel de cinci stele“) sau despre moarte: „Nichita Stanescu la Struga purta un/ costum negru in dungi,/ cumparat din premiul Herder/ la Viena (…) Apoi… (…) in unicul costum negru,/ (era deja greoi ca un urs/ siberian, cu ochi lapisluzi lichid)/ l-au ingropat, in celalalt an./ Patru luni peste,/ atatea s-au scurs,/ din augustul macedonean pana/ in negrul decembrie dambovitean“.
Acest poet al candorii, al seninatatii si al transparentelor sufletesti pacatuieste doar cand devine prea tranzitiv si…ocazional, ca in poemele „La doamna Candrea… (Elegie la pierderea Casei Scriitorilor)“ sau „Plaja cu poeti“, piese care ar fi putut lipsi din volum. In rest, „Costumul negru“ reprezinta, de la un capat la altul, o demonstratie in forta ca se mai poate scrie pornind de la teme (si uneori chiar retorici) traditionale si ca poetii cu adevarat buni reusesc sa se reinventeze chiar in interiorul propriilor obsesii. Pentru cine cauta o gura de aer de la minimalisme si (neo)expresionisme, „Costumul negru“ e un must.